Generația 9 / Artists in Progress

VIDEO Cinci personaje în căutarea unui loc la facultate

de Andrei Becheru, Ștefania Matache

Publicat pe 13 august 2019

O baie de pe holul căminului, o bucătărie comună mai mult goală, un dormitor înghesuit din cămin, cu paturi supraetajate, un colț verde de campus. Acestea sunt scenele pe care câteva zeci de elevi din toată țara, care tocmai au terminat liceul, își repetau textele pentru examenul de admitere la actorie, la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj. În câteva zile, urmau să tremure în fața examinatorilor, cu speranța că, din toamnă, profesorii din comisie vor fi și ai lor. Unii din ei aveau experiența trupelor de teatru de liceeni. Alții plătiseră luni bune de meditații de la actori din orașele lor. Pentru cei mai mulți dintre ei, admiterea a fost prima apariție pe scenă din viața lor. 

Anul acesta, pe cele treizeci de locuri de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, s-au înscris peste șaptezeci de candidați, cei mai mulți din Timișoara, Baia Mare și Vâlcea. În perioada admiterii, care a avut loc luna trecută, s-au cazat în campusul Hașdeu al Universității Babeș-Bolyai, la doi pași de Grădina Botanică. Am stat și noi  câteva zile cu ei la cămin, să prindem ceva din atmosfera de dinaintea examenelor și să-i cunoaștem pe unii dintre tinerii care-și doresc să devină actori. 

Pentru admitere, aceștia au de pregătit un repertoriu care trebuie să cuprindă zece poezii, trei fabule, două povestiri și două monoloage. La proba monologului ajung doar cei care trec de primele două probe, cea eliminatorie și cea de atelier. Dintre cele două monoloage pe care le au de învățat, unul trebuie să fie din lista obligatorie de clasici - Shakespeare, Moliere, Caragiale, Cehov, Eugen Ionesco -, iar pe al doilea, au libertatea să-l aleagă din literatura universală, în funcție de temele cu care rezonează. I-am rugat pe cinci dintre cei care au dat vara aceasta examen la actorie în Cluj să împărtășească cu noi unul dintre monoloagele pregătite pentru admitere,  ca să înțelegem mai bine o parte importantă din procesul prin care sunt evaluați viitorii actori. Apoi, i-am invitat să ne explice ce i-a făcut să-și aleagă textele respective, ca să înțelegem mai bine legătura lor cu personajele.

Ioana Mihaela Teodorescu (19 ani, Râmnicu Vâlcea), în rolul Melissei Wright din piesa Treapta a noua de Tom Ziegler

În monologul meu e vorba despre o fată care vorbește cu mama ei alcoolică. Nu mă identific neapărat cu personajul, pentru că nu am trăit ce a trăit ea, dar pot să empatizez. Melissa mi s-a părut interesantă, e o copilă, nu mi-ar fi greu s-o joc. Restul personajelor din piesă erau mature, iar eu nu sunt sigură că pot stăpâni un așa rol. O copilă mi-e mai aproape. 

Nu am făcut pregătire, pentru că mi se pare că un actor ar trebui să simtă, nu să învețe de la cineva să facă mecanic un rol. Trebuie să știi textul, atât, restul vine din ce simți tu. Am tot repetat până când m-am simțit destul de sigură să cer un sfat de la o profesoară, care mi-a zis că e foarte bine. I-am zis că e doar o idee, poate să-mi dea sfaturi s-o modific, dar a insistat că e foarte bine așa cum joc eu. Păi ce să zic, mulțumesc!

Mihai Alexandru Butnariu (18 ani, București), în rolul lui Hamlet din piesa Hamlet de William Shakespeare

Să trăim sau să murim cu toții? Hamlet spune asta după ce îl descoperă mort pe taică-su, și se întreabă: dacă există o viață după moarte, noi de ce ne mai chinuim cu viața asta? Dar n-o zice la modul „hai să ne sinucidem cu toții”. El spune că putem să trăim fericiți și aici, pentru că nu știm ce urmează după.

Eu, personal, nu cred că există o viață de apoi. Nu cred într-o eternitate în care ardem cu toții într-un cazan sau plutim toți pe un nor și suntem fericiți. Ar fi plictisitor. Dar cred foarte mult într-un ciclu, cred în reîncarnare. Adică trăiesc viața asta, apoi mor și mă nasc iar în 2030. De fapt, nu, nu vreau să mor atât de repede, hahaha! Mai bine în 2300. Momentan nu vreau să știu cum e să mori. Deși ar fi interesant să joc un personaj care moare pe scenă. Aș vrea să văd cum m-aș simți. 

Eszter Balász Bécsi (18 ani, Miercurea Ciuc), în rolul unei femei din piesa Cirkusz de Karinthy Frigyes

Nu știu cum se numește personajul meu. Este o femeie bătrână, care vorbește despre o ceartă pe care a avut-o cu prietena ei, Olga. La mijloc e rochia prietenei. L-am ales pentru că e comic, am râs prea mult când l-am văzut din întâmplare într-un video pe Youtube. 

Vreau să devin actriță pentru că îmi place să dansez, să cânt, să fiu pe scenă. Chiar dacă văd cât de subfinanțate sunt teatrele din România, mi-aș dori să lucrez într-un teatru de stat. În Miercurea Ciuc, de unde sunt eu, e un teatru de stat, dar e mic. Sunt mulți care termină în România la secțiile de maghiară, dar nu prea au șanse la teatrele din Ungaria, pentru că acolo sunt universități mai mari, care produc proprii studenți la actorie. Știu care e situația, dar asta este, îmi urmez visul. 

Valentina Moghina (18 ani, din Râmnicu Vâlcea), în rolul Robertei din piesa Jacques sau Supunerea, de Eugen Ionesco

Am ales-o pe Roberta pentru că mi se pare că îmbracă toate formele pe care eu aș putea să le îmbrac. În prima parte a monologului, e veselia întruchipată, dar plânge. În a doua parte, vorbește despre moarte într-un mod foarte lejer. Îmi place asta pentru că noi exagerăm foarte mult moartea, deși de fapt e ceva foarte normal. E o parte firească a vieții, e sfârșitul, dar n-ar trebui s-o vedem în mod tragic. Până la urmă, toți ajungem acolo. 

Are tot ce pot eu să duc, plus-minus. O joc un pic diferit de alte interpretări pe care le-am mai văzut, vreau să-mi pun amprenta. O exagerez mult, ea chiar e exagerată în firea ei. Sunt fascinată de Eugen Ionescu, așa că am căutat un monolog al lui. Am lucrat mult, mai ales la partea cu actul sexual despre care vorbește în monolog, ca să pot să-i înțeleg stările, să se potrivească cu textul în sine, și cred că am reușit, de partea aceea sunt cel mai mândră. 

Costică Buzilă (19 ani, Tecuci), în rolul Nebunului din piesa Însemnările unui nebun de Gogol

Monologul meu e doar prima parte dintr-un text foarte lung, de vreo douăzeci de pagini. Am făcut din el o piesă de teatru la mine în oraș, în Tecuci. Am învățat tot textul după ce l-am ascultat de sute de ori în căști, mi-am făcut un playlist și l-am pus în scenă la Casa de cultură. Au fost doar 25 de persoane în sală, dar pentru mine a fost cea mai fericită zi din viața mea. Am trăit și paroxismul disperării și paroxismul fericirii în aceeași zi. E un text pe sufletul meu, pentru că durează două ore și sunt singur pe scenă. Mi-a plăcut să depun atâta efort pentru mine, cred că sunt și cam egoist sau cam megaloman.  

Când am o stare senzațional de bună, pur și simplu îmi vine să spun textul. Mă înregistrez când îl spun și când termin, simt că mi-am reorganizat gândurile, scap de toată energia aia pe care n-am cum s-o folosesc. Când aș putea avea răbufniri de furie sau de frustrare sau de deznădejde, foarte rar mi se întâmplă să le dau curs, le țin în mine. Când fac piesa, sub cupola imensă a textului, eu scot disperarea aia din mine. 

Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.

ParteneriUniversitatea Națională de Arte din BucureștiFacultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din ClujLiceul de Arte Plastice din TimișoaraCerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna

Parteneri media: Ideo IdeisDissolved MagazineSUPERSUB25

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK