Pentru ceva ce am considerat în adolescență parte esențială din personalitatea mea, și care mi-a desființat primii ani de facultate, n-am desenat sau scris niciodată despre experiența mea cu anorexia. Până acum.
Ca pacientă recuperată, pe hârtie, de o tulburare de alimentație severă, primul gând când încep tratamentul cu Cipralex e să aștept cu nerăbdare greața. Cipralex e un antidepresiv pe care l-am mai luat în adolescență și la care revin după ce aproape un an de pandemie petrecut în singurătate, alături doar de motan, m-a adus la capătul puterilor. În prima lună, cât îi ia corpului să se ajusteze la tratament, nu pot să păstrez în stomac decât pâine prăjită sau salată de vinete. Bucuria că mă trezesc cu abdomenul plat e însă mai puternică decât disconfortul provocat de greață și de foame, și după mulți ani în care m-am concentrat obsesiv la ce și cum mănânc, vechiul sentiment de control se reactivează.
Relația mea problematică cu propriul corp și cu mâncarea a început în liceu. Am 16 ani și abia peste cel puțin doi ani voi primi diagnosticul de tulburare de alimentație. Fac sport regulat și motivația de a merge prin zăpada până la genunchi la sala nou deschisă din cartier e un sentiment nou, neașteptat. Mă simt puternică. Mă gândesc că am nevoie să slăbesc doar câteva kilograme ca să mă simt mai împăcată cu mine, mai puțin nesigură. Noaptea, cu mintea la următorul workout, salvez nenumărate poze cu tag-ul #thinspiration de pe Tumblr. Am telefonul plin de ele.
Un an mai târziu, familia și prietenii mă complimentează când mă întorc acasă de la un curs de vară la școala de arte din Wisconsin, mai slabă decât când am plecat. Toată lumea pare mândră c-am reușit să nu iau în greutate tocmai în America, locul care dă pe-afară de tentații și junk food. Cât am stat în Milwaukee, am desenat toată vara și m-am simțit bine nu doar pentru că ador să desenez, dar și pentru că, dacă am ceva care să mă țină ocupată, mi-e mai ușor să mai sar peste mese. Mergeam câte jumătate de oră până la cel mai apropiat Trader Joe’s și cumpăram brânză de vaci cu 0% grăsime și sacoșe de țelină, după care mă uitam obsesiv la mine goală în oglinda camerei de cămin, încercând să-mi dau seama cum aș mai putea stoarce niște kilograme din corpul ăsta. Mi-am făcut o prietenă cu care ieșeam la alergat, dar îmi stătea pe creier că nu-mi dădeam seama dacă sunt mai slabă decât ea. În mod inexplicabil, aveam nevoie să știu că sunt. Am inventat noi joculețe amuzante cu mine însămi: „hai să ne dăm seama cine e mai slab decât mine atunci când pășesc într-o încăpere plină de străini” sau „hai să găsim varianta de masă cea mai săracă în calorii din meniul de azi de la cantină”.
Odată ajunsă acasă, la București, nici eu și nici cei apropiați mie nu avem vocabularul să ne punem întrebări despre noile mele obiceiuri. Pentru ceilalți, sunt un fost copil gras care slăbește sănătos, mănâncă echilibrat și și-a petrecut vara devenind un alergător mai bun de-a lungul râului Milwaukee. Părinții mei încep să creadă că am slăbit suficient și să-și facă, ușor, ușor griji despre excesul meu de zel în legătură cu sportul, dar nici ei nu suspectează mecanismele mentale care mă adâncesc în anorexie.
Am 18 ani și sunt în clasa a douăsprezecea la un liceu din Londra. Mă trezesc cu fulgi de ovăz și lapte de soia, 180 kcal, 15 g de unt de arahide, 88 kcal, o banană medie, 80 kcal. Poate 70, că e mai necoaptă. Pentru cineva de vârsta mea, necesarul zilnic de calorii ca să-ți iei toți nutrienții și să ai energie suficientă este de aproximativ 1600, chiar 2000, dar eu fac jocul ăsta cu mine, să nu consum mai mult de jumătate, poate și mai puțin. Prânzul mă stresează fiindcă nu pot decât să estimez ce am în farfurie. Îmi dau lacrimile de frustrare când doamna de la cantină îmi servește friptura mânjită de uleiul din tavă. Dacă nu se uită nimeni, o șterg cu șervețele sau măcar întind carnea prin farfurie, să scap de excesul de grăsime, până e complet inofensivă. Până la urmă, clădirea liceului e minusculă și toaletele la fel, prea înghesuite să pot da afară o masă pe care o consider periculoasă. Iar până ajung acasă aș digera oricum cantitatea aia violentă de calorii. Cartofi! Ulei stropit în fața ochilor mei cu o neglijență sfidătoare peste salata devenită de neatins. Te rog, nu mă întreba dacă vreau pâine alături, deja îmi țiuie urechile. Câteodată, când mâncarea de la cantină devine un stres prea mare, ies la supermarketul de lângă școală, pe care-l iau la pas raion cu raion, citind compulsiv etichetele, în căutarea a ceva cu suficient de puține calorii. De obicei nu găsesc nimic care să mă mulțumească, și mai și întârzii la oră.
Îmi dau seama că ceva e în neregulă. A fost decizia mea să mă mut în Anglia, pentru că eram deprimată. Dar în loc să-mi fie mai bine, mi-e mai rău. Așa că decid să încep terapia. Fac ședințe pe Skype cu o terapeută din București, iar la prima ședință îi povestesc totul cu frenezie, sperând că o abundență de detalii o s-o ajute să înțeleagă. „Deci am nevoie să mă ajutați să scap de depresie”, îi spun la final. „Cred că, dacă vrei și tu, ar fi mai bine să începem să lucrăm pe tulburarea ta de alimentație”, îmi răspunde ea. Și diagnosticul mă lasă mască. Eram convinsă că acest comportament e un simptom al depresiei și, deși de când locuiesc singură îmi îndeplinesc cu sfințenie ritualuri compulsive în jurul mâncării, nu-mi trecuse niciodată prin minte că ar fi altceva decât forme ale tristeții.
Totuși, ce spune terapeuta mă linișteste cumva. Există, deci, undeva și o rezolvare.
***
Tulburările de alimentație sunt afecțiuni psihice care alterează percepția despre corp și relația cu mâncarea: ele devin preocuparea principală, în jurul cărora se învârt majoritatea gândurilor și obiceiurilor. O persoană anorexică, de exemplu, se teme profund să nu ia în greutate și începe să aibă o imagine distorsionată a felului în care arată. Așa poate ajunge să slăbească mult și nesănătos. Bulimia, pe de altă parte, ia forma unor episoade dese de mâncat compulsiv cantități anormal de mari, într-un interval scurt. Senzația de pierdere a controlului e urmată de activități restrictive (vomitat, laxative, sport în exces), care să corecteze în mintea persoanei bulimice daunele episodului de mâncat compulsiv. Binge eating disorder, tulburarea de mâncat compulsiv, se aseamănă cu bulimia, dar îi lipsesc comportamentele compensatorii. Pentru că de multe ori tulburările alimentare funcționează ca un spectru, există și cazuri în care simptomele nu se încadrează strict în anorexie sau bulimie, dar care trebuie tratate la fel de serios.
Izolarea din pandemie a creat condițiile în care tulburările alimentare se dezvoltă cel mai bine. Nimeni nu știe exact ce se întâmplă, cât va dura și cât de mare este pericolul. Activitățile plăcute sunt din ce în ce mai greu accesibile, așa că, din anxietate sau din nevoia de control măcar asupra unui aspect din toată această incertitudine, te îndrepți spre propriul corp și spre hrană. Dacă până anul trecut puteam să mă plimb prin oraș, să fac yoga, box, balet sau înot, și încercam să-mi țin sub control pornirile autodistructive, în lockdown am alunecat spre mâncatul pe bază de stres și spre sedentarism. Prea multe sentimente amestecate date de nesiguranța generală și haosul mental al lucrului de-acasă mi-au evaporat orice motivație să fac mișcare. În rețelele sociale, poze cu ce mai gătește lumea în izolare (reminder pentru mine că frigiderul e aproape), influenceri care ne spun cum să nu ne îngrășăm (reminder că trebuie să-mi fie frică de posibilitatea asta), cursuri de sport pe Zoom (reminder că ar trebui să fiu productivă). Dacă ai o relație tensionată cu corpul tău și cu mâncarea, e cam cel mai nasol scenariu, în care e mai greu ca de obicei să eviți declanșatori pentru gândurile specifice tulburărilor de alimentație.
De la începutul stării de urgență, din ce în ce mai mulți oameni au dezvoltat o astfel de tulburare. Alții care, la fel ca mine, au avut de-a face cu asta în trecut, au recidivat pe fondul panicii colective. În România nu avem date despre numărul de pacienți cu tulburări de alimentație sau despre vreo creștere recentă a cazurilor, pentru că problema nu prea este studiată, luată în vizor de medici sau adusă des în discuția publică. Pe site-ul Asociației pentru Prevenirea și Tratarea Tulburărilor de Alimentație, de pildă, ultima postare de pe pagina „cercetare științifică și noutăți” a fost făcută în martie 2013. În Statele Unite, însă, în primăvara lui 2020 au sunat cu 78% mai mulți oameni la hotline-ul National Eating Disorder Association, iar până în iulie anul trecut, 62% din toți pacienții anorexici din America au raportat o înrăutățire a simptomelor de la începutul pandemiei. Și în Anglia cazurile de anorexie și bulimie au crescut masiv, iar în februarie 2021, când restricțiile pandemiei s-au înăsprit, medicii așteptau un „tsunami de pacienți”.
În ciuda a ce vedeți prin filme, deși persoanele tinere sunt într-adevăr mai vulnerabile din cauza schimbărilor pubertății și a presiunilor sociale, nu doar adolescentele sau persoanele extrem de slabe pot dezvolta tulburări alimentare. Ele pot apărea la persoane de orice vârstă, gen sau proporții. Stigma și percepția socială din jurul obezității îngreunează diagnosticarea persoanelor supraponderale, iar bărbații sunt mult mai puțin predispuși să caute ajutor când observă simptome, din cauza stereotipurilor de gen. Cu toate astea, doar în Statele Unite, zece milioane de bărbați suferă la un moment dat în viață din cauza unei tulburări de alimentație.
Însă acesta nu este singurul motiv pentru care ele sunt greu de identificat. Există, înainte de toate, o lipsă acută de informație - nu învățăm despre astfel de tulburări la școală, în presă se vorbește rarisim despre ele, iar puținele reprezentări în film și televiziune sunt mai degrabă superficiale și stereotipe. Apoi, în reviste, seriale, emisiuni, în industria de fashion, există încă niște idealuri de frumusețe inflexibile și aproape imposibil de atins (atât pentru femei cât și pentru bărbați) care ne domină, subtil, ecranele și percepția de sine. În România, unde discuția despre sănătate mintală a început târziu și greoi, nu suntem învățați care sunt semnele prevestitoare ale unei tulburări alimentare și simptomele despre care ar trebui să ne facem griji, fie că le observăm la noi înșine sau la cineva apropiat. Trăim într-o societate în care uneia dintre cele mai periculoase categorii de afecțiuni psihice i se acordă îngrijorător de puțină atenție.
Chiar și diagnosticul pe care mi l-a dat terapeuta a avut o aură tabu și m-a speriat la început, tocmai din lipsa de informații. Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că obiceiurile pe care mi le formam erau simptomele unei afecțiuni psihice. Și nu mi se părea că îmi urăsc corpul mai mult decât orice altă fată pe care o cunoșteam. Părea și încă pare că toate femeile din jurul meu au în vocabular nenumărați termeni prin care își denigrează corpul. Corpul care nu e niciodată suficient de tonifiat, de ușor, de îngust, de pregătit pentru vară. Iar conversațiile despre cum putem obține un corp „corespunzător” sunt omniprezente de când ajungem la pubertate, în toată adolescența și ca femei adulte.
***
Ședințele de terapie, făcute cu laptopul în brațe în camera de cămin din Londra, nu reușesc să schimbe faptul că mă simt alienată și singură, așa că mă refugiez din ce în ce mai adânc în obsesia pentru slăbit. Nu pot să controlez comportamentul oamenilor din jur, care sunt distanți și au deja grupurile de prieteni formate, iar eu n-am uneltele emoționale să fac față situației. Dar pot controla cum arată corpul meu. Îmi car covorașul de yoga la fiecare curs, lovindu-mă de ceilalți elevi cu care nu vorbesc din frică de respingere, și fug imediat ce se termină orele, ca să nu ratez ora zilnică de yoga într-o sală încinsă la 40 grade. În postura triunghiului, trikonasana, instructorul ne ghidează să ne închipuim corpul între doi pereți de sticlă. Îmi place să mă imaginez ca pe o foaie pusă la presat, până dispar complet. Câteodată iau autobuzul în loc să merg pe jos cei patru kilometri între liceu și cămin, dar tot drumul mă simt vinovată și dezamăgită de mine. Sunt mereu obosită și mi-e foame și nu mi-am făcut mai deloc prieteni. La două luni de la începutul școlii, când vin acasă, în București, pentru un weekend, mama trece pe lângă mine în aeroport și nu mă recunoaște: am slăbit 9 kg de ultima dată când m-a văzut. Pe ea o sperie cum arăt, dar eu o văd ca pe o victorie. Măcar ceva știu să fac bine.
Mă văd cu prieteni care încearcă să spună că par nesănătoasă, dar eu îi privesc în ochi în timp ce le povestesc despre liceul din Anglia, despre oraș, despre oameni, ca să-i distrag de la faptul că îndepărtez cu precizie de chirurg excesul de lipie din wrap-ul pe care mi l-am comandat. Făină albă, carbohidrați, probabil 300 kcal!
Învăț cu interes din materialele primite la terapie despre tulburările de alimentație și despre comportamentul meu, care nu se încadrează, de fapt, nici la anorexie, nici la bulimie, ci e undeva între. Dar refuz cu încăpățânare orice inițiativă care mi-ar schimba obiceiurile. Frica cea mai mare a unui pacient anorexic este să nu ia în greutate. Terapeuta îmi propune să îmi notez ce mănânc într-o zi, probabil ca să-mi arate că mănânc extrem de puțin și sărac nutritiv, și am voie să fiu mai puțin restrictivă. Nu are efectul dorit - în schimb, devin dependentă de senzația de control dată de documentarea meselor zilnice. N-am fost niciodată genul care să țină un jurnal, însă de-atunci încoace, următorii ani din viața mea sunt marcați în notițele din telefon pe liste interminabile cu absolut tot ce mănânc. Calculez caloriile cu un avânt necaracteristic cuiva care n-a mai făcut mate dintr-a opta.
În centrul tulburărilor de alimentație se află percepția distorsionată de sine, convingerea că e ceva în neregulă cu corpul tău, care vine însoțită de sentimente de rușine, nesiguranță sau anxietate. Din cauza componentei obsesiv-compulsive a tulburărilor alimentare, simptomele apar ca ritualuri în jurul mâncării. Există o nevoie greu de liniștit că trebuie să mănânci corect, perfect chiar. Dar asta nu înseamnă sa corectezi relația disfuncțională cu mâncarea, ci să duci disfuncționalul la perfecțiune, într-un mod care, din exteriorul pacientului, poate părea complet ilogic. Începi să dezvolți tot felul de comportamente care să te ajute să faci față gândurilor și sentimentelor legate de propria greutate: mănânci din ce în ce mai puțin, eviți anumite grupe alimentare sau mâncatul în public, faci sport excesiv, vomiți sau iei laxative atunci când simți că ai mâncat prea mult. Toate acestea sunt practicate din ce în ce mai inflexibil și autopunitiv, fără pauze sau excepții.
Mi-a fost rușine de felul în care arăt de când mă știu. Nu pot să-mi dau seama exact de unde a pornit senzația asta de inadecvare. Eram un copil crescut într-un mediu competitiv și conformist, și vedeam peste tot un singur mod în care poți să arăți bine ca fată, ca femeie. Mai vedeam dureros de limpede și că eu nu mă potrivesc cu modelul ăsta. Erau reguli clare despre cum trebuie să arăți în benzile desenate pe care le citeam în școala primară și în revistele pentru adolescente - fete slabe, fete care poartă fuste și rochii, care se machiază și vorbesc despre băieți sau au prieten. Eu eram grăsuță, purtam ochelari și nu simțeam că mă îmbrac la modă. Abia prin liceu mă va atrage pentru prima oară un băiat.
În timp ce eu am rămas încă de atunci complexată de greutatea mea, pe Maria, cea mai bună prietenă a mea din primii ani de școală, a afectat-o de faptul că era singura fetiță de la noi din clasă tunsă foarte scurt, „băiețește”. Maria a crescut foarte atentă la cum se îmbracă și se machiază, la cum să-și mențină aspectul feminin, ca să nu mai fie niciodată confundată cu un băiat. Mă uit la poze cu noi mici, două copile de 8-9 ani absolut normale, și mă întristează să-mi dau seama că încă de pe atunci ne simțeam presate, fără ca măcar să ne dăm seama, de niște standarde de frumusețe inflexibile. Amândouă simțim și azi că nu suntem suficiente, și ne-am fi dorit să ne fi spus cineva, cât încă eram copii, că suntem demne de apreciere și de afecțiune indiferent cum arătăm. Mesajul ăsta însă continuă să lipsească aproape cu desăvârșire în sistemul de învățământ și în media pe care le consumăm de când suntem foarte mici.
***
Am 19 ani, tocmai am început facultatea și se împlinește un an de la diagnosticul de tulburare alimentară. E o perioadă încețoșată într-o tristețe adâncă, care mă înghite și pe care mi-o alină, dar nu mi-o rezolvă, ora săptămânală de terapie. Dimpotrivă. Mă arunc într-o dietă lichidă, pentru că am ajuns să asociez senzația de stomac plin cu o repulsie adâncă. Pot să beau o sticlă de vin singură și încă să fiu pe picioare, deși încap în blugii de la secțiunea copii. Mă trezesc mahmură și beau latte-uri cu lapte de soia, care sunt chiar foarte hrănitoare, serios. Plâng mult când vorbesc cu părinții mei pe Skype fiindcă mă simt mizerabil și, într-o oarecare măsură, îmi dau seama de la o vreme că eu sunt cea care mă fac să mă simt mizerabil. Nu sunt mulțumită cu alegerile pe care le-am făcut, dar nu mi-a zis nimeni că alegerile se pot schimba, că se poate să te răzgândești. Așa că mă răzbun pe corpul meu.
În același timp, fac modelling ici, colo, pentru prieteni fotografi, studenți mai mari sau studiouri de yoga. Mă sperie când sunt pusă să probez rochii sau haine fără mâneci, pentru care cred că nu arăt destul de bine, însă ador atenția și uimirea echipei de la ședințele foto. Se duce vorba despre mine în facultate, unde mulți studenți de la fashion design își caută modele, pentru că sunt minusculă și am ochi mari, albaștri, iar noi trăim într-o societate unde femeile sunt profund infantilizate. Și când ești anorexică, o parte din tine chiar adoră infantilizarea asta.
În oglinda de acasă mă văd deformată grotesc, și acum știu că se numește tulburare dismorfică corporală. Dar nu schimbă cu nimic faptul că nu reușesc să-mi dau seama cum arăt, de fapt. Jinduiesc după ședințele de modelling, pentru că măcar atunci mă simt foarte frumoasă. Ca și cum tot comportamentul ăsta distructiv de care devin conștientă, dar pe care nu-l pot opri, merită; în sfârșit, oamenii cred că sunt frumoasă. Și frumoasă înseamnă slabă. Cât mai slabă.
Câteodată poate părea că strategiile împotriva recuperării dintr-o tulburare de alimentație sunt mai ușor de întâlnit decât cele pentru. Trendurile de dieting sau aplicațiile de auto-monitorizare în care îți notezi ce mănânci, cât sport faci și câte ore dormi pe noapte sunt prezentate ca soluții pentru o productivitate crescută, dar riscă să facă mai mult rău decât bine persoanelor vulnerabile și să conducă la obiceiuri nesănătoase sau obsesii pentru aspectul fizic. Ca la orice boală care afectează și corpul și mintea, recuperarea poate fi dificilă, cu suișuri și coborâșuri, dar este fără îndoială posibilă. Există diverse strategii de tratament, de obicei într-o combinație de psihoterapie și consiliere din partea unui nutriționist, iar în cazuri severe spitalizarea este posibilă pentru tratamentul carențelor de substanțe nutritive. În general, se lucrează cu un terapeut sau un psihiatru care să te învețe despre consecințele fizice ale bolii, să te ajute să identifici factorii care au cauzat și care mențin problema, și să găsiți împreună strategii care să prevină recidiva. Un nutriționist sau dietetician te poate ajuta să găsești un echilibru în modul în care mănânci și să faci alegeri pentru mese mai puțin dictate de emoții. În cazul meu, am început cu terapie cognitiv-comportamentală, urmând să lucrez cu un nutriționist abia doi-trei ani mai târziu, când mi-am dat seama că încă nu știu ce înseamnă să mănânci echilibrat.
***
Am 20 de ani, locuiesc încă la Londra cu o fată din Hong Kong și ținem petreceri geniale și cine strălucite cu 15 oameni unii peste alții în sufrageria noastră, printre oale uriașe de mâncare. O las pe Virginia să călească ceapa și ies din bucătărie, fiindcă nu suport să văd cât ulei folosește. Când punem orez pe masă și se servește toată lumea, îmi presar puțin în farfurie, ca pe semințe. N-am mai mâncat orez de nu mai știu când. Totuși, e prima dată în câțiva ani când am menstruație, după luni de tratament conștiincios ca să-mi reechilibrez hormonii dați peste cap de anorexie. Am luat în greutate și mă simt din ce în ce mai puțin eu însămi, iar asta mă înnebunește. Când mă prezint cuiva nou, simt că trebuie să încep cu o scuză: „Știți… E o eroare, e temporar. Asta nu sunt eu. O să rezolv cât de curând și o să puteți să mă cunoașteți cum sunt de fapt.” Sper că o să pot trece cât de curând peste prostia asta cu recuperarea, ca să pot să slăbesc la loc. Ar fi trebuit să înțeleg de pe-atunci că mă împotriveam recuperării. După ce mi-am rupt un tendon din cauză că alergam prea mult, a trebuit să reduc drastic sportul. Mă apuc de box pentru că îmi folosesc ceva mai puțin picioarele decât în alte sporturi, dar partenerei de box îi place să mâncăm împreună ceva bun după oră, și eu încă mă simt vinovată. Nu simt că merit o masă. M-am procopsit cu ulcer gastric și sufăr de migrene puternice când îmi scade prea mult glicemia, așa că e din ce în ce mai greu să-mi restricționez mâncatul. De la prea mult vomitat, nu mai am reflex faringian.
Am renunțat la câteva dintre obiceiurile mele toxice, în mare pentru că am găsit un grup de oameni care adoră să mănânce și fac asta fără vinovăție sau obsesie, dar și pentru că corpul meu nu mai făcea față. Acum un an aș fi preferat din tot sufletul să mă calce mașina decât să mă îngraș. Acum, câteodată mai reușesc să zăresc un fel de lume paralelă, intangibilă, în care viețile oamenilor nu se învârt în jurul obsesiei pentru corpurile lor. În momente de limpezime, îmi dau seama că există oameni care nu mă văd ca pe un număr pe cântar, dar percepția de sine e mult prea tulbure ca să pot încă să accept.
După câțiva ani de terapie, încep să renunț încet la perfecționismul necruțător și la o parte din comportamentele prin care mă pedepsesc. Acestea revin însă în perioade de stres intens: o despărțire, un eșec sau o dezamăgire mă fac să mă simt mică, jalnică și dezgustată de corpul meu. Mă distrag cu mai mult sport și mai puțină mâncare, mecanisme toxice de coping, dar care mă fac să simt că dețin controlul. Am nevoie de asta, pentru că indiferent cât cântăresc, mereu mă gândesc după o despărțire că partenerii mei s-au săturat de mine pentru că nu eram suficient de frumoasă. Adică slabă. Iar senzația de putere și control care apare de fiecare dată când văd un număr mai mic pe cântar e drogul meu, la care mi-e greu să renunț.
La 22 de ani descopăr câteva lucruri despre sexualitatea mea și încep să am relații cu femei. Doar că nici ele nu mă fac să mă simt mai puțin nemulțumită de cum arăt decât atunci când ieșeam cu tipi. Din contră, simt cum se trezesc anxietăți de care încerc să mă feresc, ca atunci când faci câțiva pași ca să stai departe de marginea prăpastiei. Atracția mea față de femei și faptul că o viață întreagă mi-am comparat corpul cu corpurile altor fete în vestiare, în săli de sport, la ședințele de modelling, pe stradă sau în pat, sunt strâns și copleșitor legate. Nu sunt pregătită să mă uit mai de aproape la nodul ăsta, ci mă mulțumesc să colecționez date-uri și să mă agăț de fiecare „ești frumoasă” care vine de la vreo femeie pe care o consider mult peste mine. Nu-mi place când mă surprind comparându-mă cu alte fete, dar anorexia și urmele pe care le lasă tind să se manifeste destul de anti-feminist.
În prezent, în timp ce scriu acest articol, mai am puțin și fac 24 de ani și știu că pot să mă uit la orice poză cu mine din ultimii opt ani și să spun cu precizie de +/ -200g ce greutate aveam atunci. Nu m-am gândit în profunzime la cum arată corpul meu de vreo doi ani. Nu mai am energia să număr caloriile zilnice, să mă înfometez, să alerg până-mi curge sânge din nas. În ultimii ani am trăit uitându-mă în altă parte când simțeam cum îmi răsar în minte gândurile tipice. Am alunecat, epuizată de ritmul alert în care trăiesc, într-o neglijență aproape completă față de ce și cum mănânc și cât fac sport, și am crezut că asta înseamnă că m-am vindecat. Așa părea că arată, la alții, o relație non-obsesivă cu mâncarea, dar cred că încă nu înțeleg cum ar arăta așa ceva pentru mine.
În pandemie a început să se vorbească mai mult despre tulburări de alimentație, lucru care mi-a întors atenția către vechea mea problemă. Am aflat că, adesea, persoanele care suferă de tulburări de alimentație trec prin mai mult zone ale acestui spectru. E frecvent și, din păcate, logic ca din anorexie să cazi în extrema cealaltă, mai aproape de bulimie, de la control menținut strict la lipsa completă a controlului. La aproape un an de când coronavirusul a răvășit lumea, am început să iau Cipralex pentru depresia și epuizarea emoțională de care sufeream, după ce pierdusem câțiva oameni importanți din viața mea și după nenumărate valuri de panică indusă zilnic de știri și cifre negre. Reacția mea de la începutul tratamentului mi-a arătat că tulburarea continuă să fie cu mine.
Mi-aș dori să am o concluzie pozitivă, să spun iată, aceasta este povestea mea despre cum m-am vindecat de anorexie după opt ani. Terapeuta americană Carolyn Costin, specializată pe tulburări de alimentație, consideră că vindecarea completă este posibilă chiar și în cazuri grave sau cronice, și se bazează pe o relație de încredere între pacient și terapeut, pe un sistem de susținere emoțională și dorința pacientului de a începe procesul de recuperare, acceptând că va fi, cel mai probabil, anevoios și non-linear. Simt și eu că recuperarea completă e grea, și câteodată atât de îndepărtată că pare un mit. Dar povestea mea nu-i despre o problemă rezolvată.
În România - și nu numai - se vorbește rar despre tulburările de alimentație, atât de rar încât deseori e greu să-ți dai seama că (încă) ai o problemă. Mi se pare îmbucurător că se îndreaptă mai multă atenție către afecțiuni psihice, și sper că încet, pe măsură ce discuția publică se deschide din ce în ce mai mult, să se elibereze din prejudecățile și stigma din jurul lor. M-am zbătut aproape zece ani să fiu suficient de slabă, dar adevărul este că, din cauza modului distorsionat în care mă vedeam, chiar și când greutatea mea reală ajunsese îngrijorător de mică, n-am fost niciodată suficientă în mintea mea. Abia în pandemie mi-am dat seama că am trecut, probabil, doar de jumătatea drumului, și mai am mult de lucru până să pot avea o relație echilibrată - atât cât se poate - cu corpul meu.
