Anul acesta, la a 15-a ediție, BIEFF (Bucharest International Experimental Film Festival) propune „terenul comun” ca spațiu de (re)găsire. Din harta oficială a festivalului, am selectat câteva recomandări subiective, pe care te invităm să le descoperi în rândurile următoare.
Ediția a 15-a a BIEFF se așează pe ideea de „teren comun”, de aducere pe ecrane a acelor forme și formule cinematografice hrănite din comuniune și comunitate, aproape la finalul unui an în care (iar) am ajuns cu polarizările societale în plină criză (din care nu mai pare că ieșim). Iar terenul comun e în care să ne (re)găsim e sala de cinema.
Pe ecrane, în perioada 22-28 septembrie, din programul BIEFF fac parte 5 lungmetraje direct din selecțiile altor festivaluri importante ca Berlinale, Locarno, Rotterdam, Toronto sau FID Marseille, făcute de regizori emergenți; 31 de scurtmetraje grupate tematic în șase calupuri (Common Ground, Memory Palaces, This is the next century, Invention of the self, I feel like I know her și Paranoid Power); o nouă colaborare cu prestigiosul Arsenal Institute for Film and Video Art - Arsenal on Location - cu două programe, Eastern Elegies - Reflection of a Bygone Era cu cinci filme din spațiul ex-sovietic și Times For Radical Change dedicat celor patru documentare realizate de colectivul indian feminist Yugantar în anii '80; 13 scurtmetraje românești cu cele mai noi „voci” emergente din cinematografia locală; și, nu în ultimul rând, focusul pe colectivul argentinian El Pampero Cine.
Asta ar fi harta oficială a festivalului, teritoriul comun pe care vă invităm să îl explorați zilele astea, dar nu fără să vă trecem prin câteva pit-stop-uri la care am ajuns și ne-am oprit pur subiectiv. Le-am putea zice, lipsit de modestie, chiar „recomandări”.
La Flor de Mariano Llinás
În primul rând, mi-ar plăcea să recunoaștem cu toții, de la elitist de filme mute la fan Marvel (nu că aș vedea o diferență fundamentală între noi), că am făcut cel puțin o dată un binge. Da, sezonul al treilea din Twin Peaks intră la categoria binge. Idem Satantango. Și atunci să îmbrățișăm cu deschidere propunerea regizorului Mariano Llinás de a petrece 13 ore și jumătate (în decursul a trei zile la Union) pe scaunul de cinema. Cuvântul „capodoperă” se aruncă așa des că și-a pierdut orice legitimitate, cuvântul „experiență” idem plus, de obicei, acoperă ceva ușor nereușit, dar interesant ca vizionare. Și e păcat pentru că la filmul ăsta cele două chiar ar fi legitime: patru actrițe joacă în toate cele șase povești care ne trec prin istoria cinemaului, de la formele lui „de gen” (horror, spionaj, romance sau telenovelă), înapoi până la cele mai pure forme de experiment. Un tur de forță realizat cu mijloace minimale (deci mai inventive) care nu plictisește, nu obosește și, mai ales, nu perorează. Nu e un manual de convenții cinematografice, un insectar cu forme lipsite de viață, dimpotrivă, e ceva atât de viu, de autentic în fiecare iterație încât te face să te (re)minunezi de puterea și de fascinația cinemaului. E ceva atât de tulburător și de adictiv în storytelling-ul din La Flor, mult mai mult decât în reperul literar găsit de critică în conaționalul Borges, pentru că nu e labirint, e mai mult rizom; unele povești au începuturi și nu au finaluri, altele au doar mijloc și final, pentru că toate împreună sunt filmul și nu e nici ceea ce am numi „o antologie”. Sincroniile și rimele dintre secvențe combinate (sau ritmate) cu non sequitur și mult absurd ne scot complet din confortul paradigmei narative pe care o consumăm vrând, nevrând tot timpul (cauză-efect; început-mijloc-sfârșit). Însă prin disconfortul de a nu primi de-a gata structuri previzibile, deși fluturate foarte apt prin fața ochilor în formule „populare”, ne trezim puțin la viață și la magia (cuvânt urât, dar adevărat aici) cinemaului.
Patru documentare realizate de colectivul YUGANTAR
În anii 70-80, în India aveau loc mișcări sociale importante, iar pe fundalul acesta efervescent civic, trei cineaste și un cineast formează primul colectiv feminist care încearcă să compenseze lipsa de reprezentare a femeilor, mai ales a celor din clasa muncitoare. Din acest proiect iese un cinema descentralizat, independent și colaborativ care va da patru documentare lucrate împreună cu alte colective și cu organizații de femei, din mediul urban și rural. Două dintre ele, MOLKARIN (Maid Servant) și TAMBAKU CHAAKILA OOB ALI (Cenușă de tutun) sunt construite pe personaje colective în încercarea lor de sindicalizare (servitoarele din casele bogaților) și de acțiune directă și grevă (muncitoarele din fabricile de tutun din Nipani). Celelalte două documentare sunt mai concentrate pe un personaj principal, Sudesha, din filmul omonim, activistă pentru implicarea femeilor din mediul rural în deciziile administrative, politice și ecologice, și IDHI KATHA MATRAMENA (Este doar o poveste?), o ficționalizare a abuzurilor domestice la care erau supuse femeile. Documentarele se joacă cu formule hibride, de la filmări reale la re-enactment-uri sau staging explicit, reușind de fiecare dată să redea esența: cooperarea și mobilizarea femeilor, agentivitatea și revolta în fața condițiilor de trai și de muncă. Calupul Yugantar e adus în colaborare cu cineclubul F-SIDES și lansează noul sezon dedicat cinemaului comunitar - așa numitul al patrulea cinema - care funcționează pe principii de orizontalitate și echitate, colaborativ și descentrat de reprezentările colonial-occidentale.
DEBUT, OR, OBJECTS OF THE FIELD OF DEBRIS AS CURRENTLY CATALOGUED de Julian Castronovo
Pentru mine, cel mai interesant entry din competiția de lungmetraj, acest film se rezumă ușor și se „descrie” foarte greu: autorul/regizorul pornește pe urmele unei falsificatoare de artă și artistă performativă dispărută misterios (Fawn Ma). Castronovo face un soi de ficțiune speculativă din reconstituirea mișcărilor artistei și o combină cu autoficțiunea jucăușă a propriului proces. Iese o combinație obraznică de objet trouvé, AI, postmodernism, lirism, ideile walterbenjaminiene despre reproductibilitatea operei de artă și experiența artistului în regimul capitalist al producției de artă. Are un (sub)strat intelectual și teoretic amețitor dacă intri complet în el, dar ce e fascinant e cum aduce sub mantaua artei cinematografice atâtea „obiecte” audio-vizuale diferite. Are ceva eisensteinian, conștient sau nu, prin coliziunea atâtor registre contrastante care doar împreună capătă sens, dar cu un aer super-young, fresh și tech-savvy și camera întoarsă mult spre sine, Castronovo fiind totuși un copil al epocii noastre egolatre. Pot merge și mai departe să spun că e ca un remake pe steroizi al lui F for Fake al lui Orson Welles, docudramă / film-eseu din 1973. (Alexandra Florescu)
Levers de Rhayne Vermette
Uite, Danny Boyle, așa se face o prăjeală, n-o scoți din montaj sonor și băieți îmbrăcați în Jimmy Saville. Levers e o prăjeală incredibilă, în unele momente incomprehensibilă, un amestec de Lynchianism dar d-ăla bun, maturat în coajă de Inland Empire, doze mari de Pontypool (unul din filmele mele favorite) și tușe de Altered States. De fapt nu doar Pontypool, îmi aduce aminte de mai multe din filmele lui Bruce McDonald (mare canadian și el!) fără a se arunca în horror. Plus un pic din Pi-ul lui Aronofsky. Plus mult întuneric. Ce film întunecat, și vizual și tematic.
Filmat cu camere Bolex stricate, segmentat în jurul unui tarot alternativ și apocaliptic în ton și coloană sonoră, Levers e unul dintre cele mai interesante filme pe care o să aveți ocazia să le vedeți tot anul, nu doar la BIEFF. Premisa e simplă, de horror de duzină: într-un orășel din Manitoba soarele dispare fix în timpul dezvelirii unei noi statui. Nu e clar dacă e o eclipsă sau ceva mai bizar, dar soarele dispare timp de 24 de ore, fiind înlocuit de frig și noapte. Soarele reapare, dar parcă ceva lipsește în continuare, un gol reflectat în cărți, imagini, acțiuni. Vizual filmul e un trip pe mescalină, tematic e o scufundare într-o minte lovecraftiană. Narativ e… greu de analizat ce-a vrut să spună poetul. Dacă a vrut să spună ceva. Dacă vă plac filmele liniare și simple în scop și scope, probabil că ăsta nu-i filmul potrivit, dar probabil că nici BIEFF nu e festivalul potrivit.
The Seasons de Maureen Fazendeiro
Maureen Fazendeiro construiește un portret intim „de familie” al unei regiuni portugheze: undeva în Alentejo există un cioban foarte confuz că o fată tânără i-a filmat caprele. Zic că As Estações/The Seasons e un portret intim de familie pentru că realizatoarea intră în intimitatea regiunii, dar și în genealogia sa. O bună parte a filmului se concentrează pe relația oamenilor cu natura și istoria, de la cântece antifasciste la legende cu bandiți și iele. O altă parte e despre istoria însăși, despre dolmenele din munții regiunii, ilustrată prin scrisori între arheologi germani rămași în Portugalia în timpul războiului, în contrast cu echipele diverse care le cartografiază astăzi. Foarte mult e despre capre. Un pic e despre comuniști. Succesiunea tuturor acestor straturi creează un efect caleidoscopic ce lasă-n urmă elementele de film antropologic, de documentar sau de reconstituire. Filmul însăși capătă o calitate de vis-documentar, o legendă, ca legendele povestite la birt de locuitorii Alentejoului. The Seasons e poezie pastorală, bizar dacă te uiți „vers de vers”, dar (la fel ca toate visele) cu un fel de logică internă clară doar visătorului.
Niște scurte despre scurte
Light that never quite returns the same de Andreea Cristina Borțun
Light that never quite returns the same e un scurtmetraj care încearcă un pic cam mult, dar care reușește din plin prin puterea subiectului. Familisterul lui Godin din Guise e un subiect absolut fascinant și framingul poetic-panoptic construit de Andreea Borțun se pliază perfect peste una din puținele „utopii” care chiar au reinventat funcțional socialul.
Iadul alb de Laura Săvuțiu
Scurtmetrajul Laurei Săvuțiu m-a făcut să râd, iar apoi, pe măsură ce construia un sentiment de angoasă, mi-am dat seama că zăpada e o specie pe cale de dispariție și că retorica hibernală s-ar putea să dispară din vocabularul prezentatorilor de mâine. În orice caz, simplu și binevenit. Respect.
Comment ça va? de Caroline Poggi și Jonathan Vinel
Dincolo de teme, Comment ça va? e interesant ca construcție. N-au inventat Caroline Poggi și Jonathan Vinel fenomenul „personaje animate într-o lume reală”, dar aplicarea sa într-un frame meditativ-arthouse cred că e nou. Comment ça va? e un mediumetraj despre reabilitare și traume personale în care traumele sunt proiectate pe niște animale animate și reabilitarea are loc pe o insulă pustie. Contrastul merge și are un ritm aproape hipnotic. Sper să-l vedem, într-o zi, extins la feature. (Dragoș C. Costache)
