Printre șoapte ASMR, Oscaruri, premii Grammy și discursuri politice, parcurgem un itinerariu complex în universul lui Billie Eilish, de la Gen Z la A.
Vă amintiți, poate, că la un moment dat internetul începuse să vorbească despre această tânără adolescentă din Los Angeles, care se îmbracă interesant și cântă oarecum ca Lana del Rey și Lorde, dar nu chiar? Ei bine, trece timpul. Astăzi Billie Eilish are 24 de ani, un EP, 3 LP-uri, niște zeci de single-uri, sute de premii și nominalizări, sute de milioane de followeri, miliarde de ascultări, colaborări cu lumea modei, a TV-ului, a filmului. Nimeni nu i-ar mai putea reduce muzica la influența altor figuri consacrate de pe scena popului melancolic.
Între timp, a devenit ea însăși influență. Probabil că este una dintre puținele persoane de vârsta ei despre care se poate spune că își merită locul în canon – nu în sensul de piesă de muzeu (blasfemie), ci de nume care e de-acum asociat cu perioada, stilul, imaginea, vibe-ul și o cantitate pesemne uriașă de emoții stârnite în întreaga lume. Cine și-a spus de unde a apărut și fata asta? cu ocazia intervenției sale de la Grammy-urile din februarie trebuie să știe că fata e activă deja de un deceniu.
Să recapitulăm de la A la Z (doar că de la Z la A) cine, ce & cum este Billie Eilish – această prezență efervescentă și afectuoasă din pop cultură, care ne ASMR-şte urechile deja de-atâta timp.
Z – Gen Z
E posibil ca Billie Eilish (n. 2001) sǎ fie cea mai cunoscută persoană gen Z din lume. Nu mă gândesc atât la followeri, cât la reprezentativitate. Totul la Billie e gen Z: awareness-ul, fluența digitală, ironia, preocuparea pentru sănătate mintală, stilul quirky-avoidant, hainele baggy, gustul pentru autenticitate, relația complicată cu relațiile, suprapunerea între angajamentul politic și compromisul capitalist (vezi litera P), reticența față de asemenea etichete. Într-un interviu pentru Rolling Stone, artista (semi-)glumește că nu știe să scrie la tastatura de laptop din motive generaționale, iar asta, cumva, le zice deja pe toate. E un fel de „mǎ lamentez şi simultan fac mişto de ceea ce ai putea sǎ crezi despre mine”.
Y – Do it Yourself
Billie Eilish Pirate Baird O’Connell s-a născut în California, în casa pǎrinților sǎi, actorii Maggie Baird și Patrick O'Connell, unde a fost home-schooled alǎturi de fratele Finneas (n. 1997) şi de pitbullul Pepper (2008-2023 😢). Ani mai târziu, dar nu foarte mulți, Finneas avea sǎ-i devinǎ principalul partener muzical (producǎtorul și co-compozitorul tuturor albumelor ei). Din dormitorul lui au ieşit EP-ul de debut al lui Billie, dont smile at me (2017), precum şi LP-ul multi-premiat WHEN WE ALL FALL ASLEEP, WHERE DO WE GO? (2019). Întreg procesul e documentat în The World's a Little Blurry (r. R. J. Cutler, 2021): copiii O’Connell înregistrând în pijamale, uneori de față cu părinții, alteori cu Billie purtând un prosop pe cap pentru efecte de estompare a vocii. Sunt definiția ideii de bedroom producers care au bubuit.
X – XCX, Charli
Feat. Eilish, Billie - „Guess”. Vezi litera A.
W – „Wildflower”
Song of the Year 2025 la Premiile Grammy. O piesă tristă pe chitarǎ acusticǎ, care instanțiazǎ un dialog în absență cu prietena pe care ai consolat-o sincer după despărțire, ca apoi să ajungi să te combini tu cu fostul ei („every time you touch me, I just wonder how she felt”). E partea mai cuminte și poate deja un pic clasicizată din soundul lui Billie, dar poate fi un rezumat bun pentru stilul ei minimalist, intim, confesiv, eteric, dark-emotional. Sensibilitatea asta trăiește inclusiv în părțile mai puțin cuminți, unde găsim, în plus, beaturi banging, bași puternici și autotune bine temperat.
V – Virale
„ocean eyes”, single-ul suav-sentimental de la care a pornit totul. Povestea e deja istorie:
1) într-o bună zi din 2015, Finneas a venit să-i arate lui Billie (13 ani) această piesă pe care o compusese pentru trupa sa The Slightlys;
2) întâmplător, vocea lui Billie suna bine pe ea, așa că s-au hotărât să înregistreze o versiune;
3) la un moment dat, au pus-o și pe SoundCloud, dar strict ca s-o poată folosi proful de dans al lui Billie la ceva coregrafie;
4) dar piesa s-a rostogolit neașteptat, a fost repostată, a devenit o mică senzație;
5) agentul lui Finneas a auzit-o la rândul său, a venit și a spus: „Bro, chestia asta o să explodeze, cred că o să aveți nevoie de niște ajutor, vreau să vă ajut”. Astăzi, aceeași piesă are 610 milioane de vizualizări pe YouTube și 2 miliarde de ascultări pe Spotify.
Alte virale:
„lovely” (feat. Khalid), a doua mare explozie după ocean eyes, care a fost inclusă pe coloana sonoră a serialului Netflix 13 Reasons Why și a strâns între timp 3,6 miliarde de plays pe Spotify (recordul absolut al lui Billie pe orice platformă);
„you should see me in a crown”, tot cu dropul, dar şi cu un videoclip şocant cu o tarantulă;
albumul WHEN WE ALL FALL ASLEEP, WHERE DO WE GO? cu totul e momentul în care artista s-a dovedit odată pentru totdeauna mai mult decât un two hit wonder.
U – Ukulele
Apropo de partea mai cuminte / copilăroasă a artistei. Auzim instrumentul în piese precum „8”, unde Billie face o voce de bebeluș cumva bântuitoare. A învățat să cânte la ukulele de la tatăl ei (☀️).
Ț – Țipăt
Pentru că muzica lui Billie are o energie angsty aparte. Nu e una deosebit de vocală (vezi litera Ș), dar în mod sigur lovește. Sunt versurile prăpăstioase livrate din eter, cu împăcare suspinată în glas. Pe „bury a friend”, de exemplu: „I wanna, I wanna, I wanna… end me”. Sau pe „xanny”: „I can't afford to love someone / who isn't dying by mistake / in Silverlake” (în Silverlake, versus de supradoză de benzos). E un sentiment care dǎinuie, oricât de relativizat ar fi el, à la Gen Z. La momentul apariției, albumul WHEN WE ALL FALL ASLEEP a fost exact genul de obiect care îi face pe părinți să se șocheze de ce emoții negative neobișnuit de puternice au copiii lor de ascultă aşa ceva. Surpriza era nu cǎ le aveau, ci cǎ popul le dǎdea o expresie aşa accurate / nefiltratǎ, când în mod normal ar fi dat dulcegǎrii de pretinsǎ vârstǎ a inocenței (High School Musical, anyone? nu? întocmai).
T – Treceri
De la un tempo la altul, de la chitară la synth, de la moment candid la moment de club. De la partea A (pop gingaș), la partea B (drujbă cavernoasă), la partea C (The Caretaker / șlagăre în descompunere). Nu pe fiecare piesă, dar în orice caz pe mult mai multe decât ar fi gǎsit de cuviință popul țiplă orientat spre succes. Și chiar funcționează. Piesele nu se simt în vreun fel dezlânate, montajul pare mereu suficient de fin / inspirat încât să păstreze unitatea de ansamblu (skillul de producător al lui Finneas). E o pendulare grațioasă între extreme anevoioase. Exemplul cel mai bun e poate „Happier Than Ever”, piesa centrală a LP-ului cu acelaşi nume din 2021, care începe ca un cântec de leagǎn depresiv și culminează – apoteotic peste versul „you made me hate this city” – cu monumentalitate nivel Guns N’ Roses.
Ş – Șoapte
O altă semnătură sonoră a lui Billie, poate chiar principala – cântă mai mereu șoptit. Cuvintele ei trenează în reverb o secundă de grație în plus după rostire. S-urile, t-urile şi p-urile îi ies cu artefacte ear candy. Existǎ momente de linişte şi pauze audibile de respirație. E ca o confesiune evanescentă. Un gros-plan sonic care produce apropiere: ne cheamă să ascultăm mai bine și ne mângâie cu texturi ASMR-istice din același foc. Cine spune she’s just whispering ca pe o insultă, să asculte la căști single-ul „everything i wanted” (2019).
S – O principală schimbare de stil
S-a întâmplat circa 2020-2021 și a fost intens comentată. LP-ul Happier Than Ever venea cu sonorități mai clasice decât pânǎ atunci (jazz, bossa nova), dar mai ales cu o personǎ artisticǎ nouǎ. O cu totul altă (parte din) Billie: nu pe chic-hop cu verde-neon și negru goth, ci pe glam cu catifele bej, corsete, păr mătăsos și Hollywood clasic. E de zis cǎ, la momentul respectiv, artista era proaspăt trecută printr-un val de hate / comentarii obsesive apropo de felul în care se îmbracă și arată (că ar fi plinuță, că e băiețoasă, că își ascunde corpul – prostiile de pe net). Apǎrând aşa dintr-o datǎ, ea riposta practic prin opusul acuzațiilor. Un fel de „ați zis de stilul androgin, na feminitate (performativă)”. Un moment în sine empowering. Nu e că Billie ar fi cedat presiunilor, ci doar că le-a întors strategic în favoarea ei – a făcut-o pentru a(-și) arăta că, dacă vrea, se descurcă cu brio. S-a descurcat, apoi a revenit, cu la fel de mult brio, la stilul eclectic-street-fluid care a consacrat-o. Brandul de modă important pe tot parcursul a fost cu siguranță Balenciaga.
R – Reclaiming
Apropo de îmbrățișare a feminității şi de emancipare în relația cu propriul corp, manifestul lui Billie Eilish este probabil „Not My Responsability”, un clip făcut inițial pentru a fi arătat la concerte. O Billie-voce întreabă retoric „would you like me to be smaller, weaker, softer, taller? / would you like me to be quiet? / do my shoulders provoke you? (...)”, în timp ce o Bille-imagine în spațiu abstract scăldat în lumină neagră își îndepărtează lent (incomod) hainele. Partea vocală a devenit ulterior piesă pe Happier Than Ever, unde funcționează ca un context serios (boundary?) la teritoriile mai sassy / light explorate de piese precum „Lost Cause” (versuri despre un tip care s-a dovedit dezamăgire, videoclip-sesiune de fetițeală, cu Billie & suratele în postura de girls who just wanna have fun). E o nouă încredere în sine, pe care artista avea s-o menținǎ de atunci încolo indiferent de ținută.
Q – Quirky
Imperfecțiuni carismatice, haos asumat, idei rǎzlețe. Filosofia cǎ perfecțiunea e boring şi în abateri stă de fapt tot farmecul. Acel şarm al spontaneitǎții, al celebrǎrii propriei ciudǎțenii, care lui Billie pare sǎ-i vinǎ atât de natural. E cu atât mai admirabil cu cât artista trăiește de mică cu Sindromul Tourette. Albumul WHEN WE ALL FALL ASLEEP se deschide profetic, cu 14 secunde de râsete, urmate de anunțul „I have taken out my Invisalign (aparatul dentar, n.r.), and this is the album.” (!!!!!!!). În timpul momentului său de la festivalul Coachella 2019, Billie uitǎ versurile de la „all the good girls go to hell”, nu se sfieşte s-o recunoascǎ şi, ca un fǎcut, „what the fuck are the words, though?”-ul ei se nimerește bine pe beat. Despre asta este vorba.
Q – Queer
Într-un interviu pentru Variety din 2023, Billie a spus că este atrasă și de băieți și de fete, adică ceva ce avea impresia că lumea știe oricum. Nemulțumită de tam-tamul care a ieșit de aici, a promis că nu mai revine la subiect, dar asta n-a oprit-o să ne dea „LUNCH,” una dintre piesele de rezistență de pe HIT ME HARD AND SOFT (LP-ul 3, 2024), unde avem deja legendarele versuri „I could eat that girl for lunch / Yeah, she tastes like she might be the one” 💜.
P – Politix
Grammy-urile de anul ăsta s-au remarcat prin două intervenții politice importante, dintre care una a lui Billie (despre intervenția lui Bad Bunny aici). „Nimeni nu este ilegal pe un pâmânt furat” / „No one is illegal on stolen land” a spus artista californiană, raportându-se la realitatea următoare: în lungul an și un pic care a trecut din mandatul Trump 2, Agenția pentru Imigrare și Vamă a Statelor Unite (ICE) s-a transformat într-o forță paramilitară fascistă de stat, în stare de acte de barbarie în plină stradă din considerente precum accentul, culoarea pielii sau pura întâmplare. Îmi imaginez că nu numai pe mine mă bântuie detaliile, așa că nu le voi relua, dar, pe scurt, e absolut horror ce se întâmplă și ar fi fost de-a dreptul obscen ca industria muzicală americană să-i dea înainte pe festivism & viață bună fără să zică pâs în condițiile astea. Chiar și așa, niște critici la adresa lui Billie au existat. Cum, se întreabă retoric scepticismul de pe net, își permite o tânără de 24 de ani cu casă de 6 milioane de dolari în Malibu să vorbească despre stolen land? Atunci să îi ocupǎm și noi vila așezată pe pământ la fel de stolen? Răspunsul este nu: poate că forma declarației ei conține o doză de contradictoriu, dar asta nu-i ştirbește cu nimic legitimitatea, iar miza e oricum în altă parte – în primul rând pe străzile din Texas și Minneapolis.
O asemenea poziționare are tot sensul în raport cu cine este și a fost și până acum Billie Eilish. Înainte de Grammy-uri, a mai existat un moment la Wall Street Journal Magazine Innovator Awards, când artista a venit cu un mesaj moderat, dar de tip eat the rich. În 2024, a avut o intervenție despre puterea vindecǎtoare a sexului, despre beneficiile masturbǎrii, despre cum faptele astea sunt încă tabuizate în discursul mainstream pe marginea experienței feminine și despre cum e cazul să le normalizăm odată. Pe tot parcursul, a făcut advocacy pe teme de mediu și sănătate mintalǎ, în raport cu care muzica și persoana ei au funcționat ca spații safe. Poate cǎ Billie nu face (artǎ) politicǎ per se, dar în mod sigur este o artistǎ implicatǎ în dezbaterile momentului. E o promotoare la nivel înalt a progresului sustenabil şi a unui mod mai etic de a gândi lumea, cum lumea de acum chiar are nevoie. Discuțiile în care am putea intra apropo de privilegiul ei, poziția pe care o ocupă în cadrul establishmentului și adeziunea la consensul liberal mi se par absolut secundare în raport cu asta.
O – Oscar(uri)
Singura persoană născută în secolul XXI care are două, chit că la comun (cu fratele, producătorul și fellow compozitorul Finneas, desigur). Pe primul l-au obținut în 2022, pentru piesa „No Time To Die” de pe coloana sonoră a James Bond-ului omonim (al 25-lea, ultimul cu Daniel Craig). Pe al doilea în 2024, pentru piesa „What Was I Made For” de pe coloana sonoră a filmului Barbie (r. Greta Gerwig, 2023). De menționat că există și „WHEN I WAS OLDER” din 2019, un single inspirat de un alt Oscar darling, Roma de Alfonso Cuarón. Ăsta n-a primit niciun premiu, dar, sincer, rupe.
N – Noy (fanele & fanii)
Dintre starurile pop cu care suntem contemporani/e, e foarte posibil ca Billie să fie cea cu care se poate stabili cel mai ușor o relație parasocială. Artista are acest obicei de a face o mică retrospectivă anuală cu fiecare octombrie care trece, unde își povestește, într-un cadru intim-confesiv-minimalist, răscrucile, bucuriile și greutățile din plan personal și profesional de până la momentul respectiv. La concerte are obiceiul de a face paranteze despre ce o mai preocupă în ultima vreme. Uneori, filmează ea însăși publicul cu un handycam, teleportându-l pe ecranul de visuals în un semn de apreciere. S-a referit la fanbase-ul ei ca la o familie de suflet, alături de care a crescut. Fanii ar fi principalul motiv pentru care face ceea ce face in the first place. Și chiar se simte, răspunsul la asta e o apropiere care are și părțile ei problematice (vezi literele S și L), dar care altfel se traduce foarte ușor într-un sincer și remarcabil de puternic love Billie.
M – Mainstream
Artista cu cei mai mulți ascultători lunari pe Spotify în august 2024, a treia care a atins borna de 100 de milioane după Taylor Swift și The Weeknd (dar din muzică mai puțină și mai rară). Albumul WHEN WE ALL FALL ASLEEP, care a petrecut peste 250 de săptămâni în topurile din UK. Oscarurile, Grammy-urile. Oricum am da-o (vezi litera A), Billie e mainstream, și nu e nimic rău în asta. Din contră.
L – Lowkey
Relația lui Billie cu lumea care o iubește / urmărește, și pe care și ea o iubește înapoi, a fost (și) complicată, dintr-un motiv pe cât de simplu, pe atât de serios: obsesiile toxice. Acestea s-au concretizat, între altele, în:
1) valul de cyber-bullying amintit mai sus;
2) paparazzi care încearcă să-i surprindă formele corpului în exclusivitate;
3) efectiv stalkeri care îi apar la ușă sau o urmăresc prin oraș.
În mod explicabil, artista s-a apărat încercând să-și mențină viața de zi cu zi cât mai privată. E o tendință pe care o avea oricum pe fondul unui apetit mai filo-Z-ofic pentru mister („Am vrut ca lumea să mă vadă ca pe această persoană enigmatică și cool”, zice Billie în interviul din Rolling Stone), dar între timp a devenit chiar necesitate, un mod de a naviga partea întunecată a statutului de celebritate. Albumul Happier Than Ever vorbește meta despre tot procesul în câteva piese esențiale:
- „Therefore I Am”: videoclip cu Billie alergând printr-un mall părăsit ca într-un joc la persoana ei I, oprindu-se la checkpoint Suc De Portocale, săltând pe beat & riff hip-hopish, cântând pe refren „I’m not your friend or anything”, totul one-shot.
- „Happier Than Ever”: „When I’m away from you, I’m happier than ever”; „You ruined everything good / Always said you were misunderstood / Made all my moments your own / Just fucking leave me alone, whoa, yeah”; toată piesa practic.
- „NDA”: probabil principalul banger al albumului, unde se găsește și dropul meu preferat din toată discografia Eilish; versurile rezumă perfect tensiunea dintre nevoia de a fi lăsată să își vadă de viață și sentimentul de carte deschisă pe care (știe că) îl lasă muzica ei plină de intimități endearing; Bille, ne spune piesa, e în situația de a-și pune un iubit (posibil real) să semneze un NDA pentru a se asigura că nu va vorbi căcaturi despre ea pe internet („Yeah, I made him sign an NDA / 'Cause I don't want him having shit to say”); e o piesă personală despre cum trebuie să-și ascundă viața personală.
K – Kino
Un interes evident pentru cinema / audiovizual, încă de la primele clipuri de pe WHEN WE ALL FALL ASLEEP. Imaginar horrorcore, recuzită goth, alegorii, invenții vizuale cu factor de șoc, performance-uri îmbogățite cu efecte speciale.
„bury a friend”, o piesă despre cum e să trăiești cu o voce interioară potrivnică, al cărei clip ne-o arată pe Bille devenind ea însăși monstrul de sub pat și autoterorizându-se prin invocarea unor mâini străine care o apucă / trag / smucesc / azvârl / preiau / leagă / injectează în spate (punctul culminant).
Sau „all the good girls go to hell”, unde Billie e un înger picat din cer care străbate absent pământul, trece prin foc și fum și haos și descoperă că pământul e pa, deci că oamenii, de fapt, nici nu prea merită („man is such a fool / why are we saving him?”). Că oricum nu mai ajută pe nimeni că ea e fată bună, „and so the only thing she knows how to do is keep on keeping on, like a bird that flew (and fell), tangled up in blue black” – șiroaie de smoală pe față și o dâră de ulei care-i ține flacăra mereu pe urme, totul peste un sound R’n’B (puțin enervant), în genul piesei Arctic Monkeys, „Why'd You Only Call Me When You're High?” 😵. Greutățile pe care le-a îndurat cu ocazia filmării clipului ăstuia.
Clipurile pe care a început să le regizeze chiar ea, începând cu era Happier Than Ever (vezi în special „NDA”). Momentul din anii de început, când Billie face, din curtea familiei, cu mama ei pe post de model, coregrafia pentru clipul „when the party’s over”, și filmează cu handycamul pentru referință (pe YouTube n-am găsit, dar se vede în documentar). E clar că e ceva acolo. E o pasiune despre care Billie a vorbit, pentru care a fost lăudată, și care cred că merită în sine urmărită. Prima ocazie (as of martie 2026, n.r.) ar fi HIT ME HARD AND SOFT: THE TOUR (LIVE IN 3D), filmul pe care l-a co-regizat cu James Cameron(!), despre concertul ei din Manchester, 2024.
J – Justin Bieber
Idolul lui Billie la 7-8 ani & mai departe, după cum a mărturisit artista în repetate rânduri. Există un moment celebru în care Justin o sună pe FaceTime ca să o felicite pentru Grammy-urile câștigate cu WHEN WE ALL FALL ASLEEP, iar ea e vizibil emoționată. Au făcut împreună un remix la „bad guy” (nu bate originalul).
I – Icon
În una dintre părțile cele mai puternice ale interviului pentru Rolling Stone din 2024, Billie își rezumă așa statutul de celebritate: nu mi-am dorit niciodată să fie un model pentru nimeni, I’m just a girl. O persoană normală, care are probleme de persoană publică, dar și probleme de persoană normală (duh). Și Billie cu siguranță e și asta, și cumva asta e și toată frumusețea - nu ne raportăm la ea ca la o stea intangibilă transfigurată în muzică și curatoriată de industrie, ci ca la un om în devenire pe care îl însoțim pe măsură ce viețile ni se se transformă în tandem.
Astea fiind spuse, e imposibil ca versurile, concertele, aparițiile, interviurile, documentarul The World's a Little Blurry, apariția în serialul Swarm (r. Janine Nabers & Donald Glover, 2023) și toate celelalte să nu formeze, împreună, și un avatar pop-cultural. Un ceva-ce-este-Billie-Eilish-în-și-pentru-lume. Posibil să fiu subiectiv, dar mie îmi sună cam așa: vedetă gen Z, quirky, angsty, melancolică, ironică, sweet, posesoare de stil vocal aparte și vestimentar groundbreaking, vocală pe teme precum politica americană, încălzirea globală, inegalitățile sociale, sexul și sănătatea mintală.
H – HIT ME HARD AND SOFT (2024)
Cel mai recent LP. Titlul e o descriere excelentă pentru extremele tonale atinse de muzica ei în general (vezi litera T), dar aici trebuie spus că avem mai mult soft decât hard. Piesele sunt foarte fredonabile, dar parcă și jucate mai la sigur decât predecesoarele, apropo de structură (strofă-refren-strofă-refren), instrumentație (pian, chitară, destul de puțini bași) și finisaje (un mix saturat, croit pentru radio). Versurile sunt Billie-quality și conturează teme precum dorința neîmplinită („LUNCH”, „THE GREATEST”, „L’AMOUR DE MA VIE”), prietenia („WILDFLOWER” și „BIRDS OF A FEATHER”, din unghiuri diferite) sau presiunea / neajunsurile faimei („SKINNY, BLUE” și mai ales „THE DINER”, care preia perspectiva unui stalker: „Bet I could change your life / You could be my wife”). E un LP care oferă un pic din toate, dar poate și primul în care artista nu mai aduce ceva foarte nou la masă, cum, e drept, ne cam obișnuise.
G – Grammy(-uri)
Zece, cu tot cu cel obținut în 2026 pentru Wildflower. Recordul absolut rămâne ediția 2020, când Billie a câștigat toate celor patru premii-cheie ale galei pentru a doua în istoria competiției, după Christopher Cross în 1981. Album of the Year: WHEN WE ALL FALL ASLEEP WHERE DO WE GO?; Record of the Year: „bad guy”; Song of the Year: „bad guy”; Best New Artist: Billie Eilish.
F – Finneas
Fratele-producător despre care nu se vorbește la fel de mult, dar al cărui rol / ajutor a fost esențial pe tot parcursul carierei lui Billie. De la el vin bașii-ăia-buni din piese precum bad guy sau you should see me in a crown, de la el vin și multe versuri și linii melodice. Stilul său de producție e minimalist, ordonat și coeziv. Are mereu grijă să pună în prim-plan vocea lui Billie, să lucreze cu percuții / clap-uri / snare-uri organice, să nu aglomereze piesele cu instrumente sau efecte, să lase mereu și spațiu. Este un entuziast al ideii că o piesă trebuie să se susțină și fără procesare și brizbrizuri ca să merite făcută. Și este cel mai tânăr (22 de ani) câștigător al Grammy-ului pentru Producătorul Anului din toate timpurile (tot pentru WHEN WE ALL FALL ASLEEP).
F – Familie
Finneas, Billie și părinții (mama care i-a învățat compoziție, tatăl care i-a învățat instrumente) sunt un fel de familie creativă de succes prin excelență, o dovadă că această familie chiar există. Sunt oameni care au ajuns să se realizeze big time susținându-se / inspirându-se între ei.
E – Emoție
Ştiu cǎ e evident, dar poate merită accentuat: Billie Eilish a ajuns atât de sus în primul rând datoritǎ canalului emoțional pe care a reușit să-l stabilească cu lumea largă. E faptul că muzica și persona ei au putut să funcționeze ca un continuum de sinceritate și situații relatable. Că piesele au acea intimitate sonică şi acele versuri care lovesc în plexul generațional fără a se simți vreodată căutate. E autenticitatea care vine dintr-un ton ingenuu, dezinhibat și autoreflexiv, aflat în perfect acord cu întregul în numele căruia vorbește. Când, pe „Getting Older”, piesa cu care se deschide Happier Than Ever, Billie ne împărtășește
„There's reasons that I'm thankful, there's a lot I'm grateful for / But it's different when a stranger's always waiting at your door / Which is ironic 'cause the strangers seem to want me more / Than anyone before (anyone before)”
noi chiar o credem.
D – Depresie
Existǎ însă și partea blue. Cu tot succesul și sentimentul de împlinire aferent, Billie a spus că simte că nu a fost niciodată complet fericită. Depresia a fost mereu o parte din peisaj – în momentele cele mai grele, a presupus inclusiv instanțe de auto-mutilare. De pe la 17 ani, ar fi început în sfârșit o perioadă mai luminoasă, dar și aceasta a venit cu piese ca „bury a friend” („I wanna, I wanna, I wanna… end me”) sau „listen before I go” („take me to the rooftop / I wanna see the world when I stop breathing”). Dacă pe album o fi fost și niște performativitate à la emo, în viața de dupǎ album things really started getting real. A izbucnit valul de cyberbullying, au apărut presiuni din toate părțile, Billie a trebuit cumva să se maturizeze. Pare cǎ a fost o experiență de multe ori amară. Între altele, așa cum spune și pe „Getting Older”: „things I once enjoyed just keep me employed”; şi „can’t shake the feeling that I’m bad at healing”. Dar tot acolo Billie ne spune și „I think I’m aging well”. Să ținem cu partea asta.
C – Character Arc
E greu de trasat unul, parcursul ei pare să fie mai mult în spirală, dar, dacă ar fi să fie (sau să simplificăm la maximum), ar putea suna cam așa:
1) dont smile at me: Billie e această prezență eterică, visătoare, decorporalizată, care fuge de ceva;
2) WHEN WE ALL FALL ASLEEP WHERE DO WE GO: Billie nu mai fuge, demonii sunt confruntați, posibil exorcizați, și din ricoșeuri iese spectacol;
3) Happier Than Ever: cu spectacolul vine atenția, cu atenția vine un nou set de probleme, cu el vine o nevoie de introspecție, explorare, boundaries și în ultimă instanță reinventare terapeutică;
4) HIT ME HARD AND SOFT: Billie se reașază, reintră în contact cu erele ei trecute de pe poziții mai mature, găsește un fel de pace de etapă, dar sentimentul e că there’s still a long road ahead.
B – „bad guy” (2019) & „BIRDS OF A FEATHER” (2024)
Între ele există deja un univers întreg. Într-o parte, sunt emoția mai brută, forma mai experimentală, beaturile mai banging. În cealaltă, emoția mai conținută, forma mai clasicizată, baladele. „BIRDS OF A FEATHER” e o superbă piesă de prietenie cu bliss, dar personal tot cred că ar fi păcat ca Billie să piardă acel filon mai experimental / dark care dădea noutatea primului său LP. „bad guy” este multe, dar poate în primul rând o piesă-banger de senzualitate jucăușă-edgy-empowered, care ne amintește că sexul poate fi și magic, și banal, și la mișto, și complet absurd. Tare sper ca Billie să continue să-și asume asemenea riscuri.
A – Alt-pop
Billie Eilish şi Charli XCX au în comun autenticitatea şi faptul cǎ sunt colege într-un val de infuzare a popului mainstream cu energii alternative (2019-2024). E același pop care, circa 2000, era încă reticent sǎ prezinte starurile feminine altfel decât convențional, glossy și patriarhal, dacă nu erai Madonna. Între timp popul s-a schimbat. Aparențele au început să poată fi nefiltrate, messy, întunecate, candide, umane. În feluri diferite, Billie și Charli au avut amândouă un cuvânt de zis în asta. Au oferit complexitate accesibilă și eliberatoare, într-un moment când era nevoie de ceva nou. Personal, mi se par printre cele mai importante apariții din muzica mainstream de la Lady Gaga încoace.
Billie aduce o nouă sinceritate, prin filtre gen Z, cu efecte de perspectivǎ, hopuri şi suflu wholesome: o autoficțiune şoptit-zvǎpǎiată-charming, care sunǎ sens din coarda contemporaneității.
