Cum ne gândim la iubire în anul distanțării? De la întrebarea asta am pornit în redacție, în pregătirea listei de cărți pentru „luna iubirii”, februarie - powered by prietenii de la Cărturești. Am ajuns la concluzia că poate-ar fi mai util să scriem despre despărțiri. Despre cărți în care distanța, durerea și pierderea primesc spațiu să se desfășoare, pentru ca, apoi, să le ia altceva locul. Un început nou, un om care le-a supraviețuit, o căutare nouă a iubirii - sau pur și simplu liniște.
Cele șase cărți din lista de mai jos pun sub microscop destrămarea iubirii și toate experiențele, adeseori trecute sub tăcere, care o însoțesc. Cine mai ești, când cel în jurul căruia ți-ai construit viața dispare? De ce am expulzat doliul din existența noastră septică, modernă? Cum continuă o iubire, chiar și după ce îndrăgostiții au fost despărțiți de un război? Cum supraviețuiești când îți sufoci trupul și iubirea cu rușine și vinovăție? Citiți, cărțile lui februarie 2021 oferă posibile răspunsuri la toate aceste întrebări.
„Există pierderi și pierderi”, mi-a spus D. într-o seară tropicală de început de toamnă. Eram la un festival, totul în jur era culoare și dulce cacofonie lăutărească - dar eu treceam printr-o despărțire și ea trecea printr-o despărțire. Numai că ea tocmai își pierduse și un părinte. Există pierderi și pierderi.
În săptămâna (gândirii magice) în care am recitit cartea iconică a lui Joan Didion despre pierderea finală, în jurul meu au murit doi oameni. Nu mi-erau apropiați, doar cunoscuți; și tot n-am putut să nu mă gândesc la cei care le țin doliu. Mi-a răsunat în gând o replică dintr-un spectacol pe care l-am iubit mult: „E întotdeauna mai greu pentru cel care rămâne”.
Anul gândirii magice e o carte-panaceu pentru toți cei care și-au pierdut un partener. E scrisă în anul care a urmat morții scriitorului John Dunne, soțul de 40 de ani al lui Didion. Baleiază între lecturile cu care autoarea încearcă să dea un sens morții - tratate despre doliu, romane în care experiența e explorată, texte medicale opace, literatură clasică reluată; propriile ei scrieri; romanele soțului ei. E, în egală măsură, un text rațional, care operaționalizează cunoașterea de pe lume și o pune în slujba alinării durerii, dar și un document istoric, în care fiecare detaliu al decesului e notat și reluat, precum și unul liric, în care Didion își așterne stările contradictorii. Confuzie, furie, învinovățire, auto-iertare. Printre toate, revine obsedant o reacție comună tuturor pierderilor: așteptarea și imposibilitatea unui răspuns din partea celui care a plecat - și căruia mai ai atâtea să-i spui. (Ioana Pelehatăi)
„Oamenii care au pierdut recent pe cineva arată într-un anumit fel, recognoscibil poate doar de cei care au văzut aceeași expresie pe propriile fețe. Am observat asta la mine și observ acum la alții. Este o expresie de o vulnerabilitate nesfârșită, goliciune, vid. Este privirea cuiva care iese din cabinetul oftalmologului în lumina puternică a zilei cu pupilele dilatate, ori privirea cuiva care poartă ochelari și este forțat să-i dea jos brusc. Oamenii aceștia care au pierdut pe cineva arată goliți pentru că se cred invizibili. Și eu m-am simțit invizibilă pentru o vreme, eterică. Părea c-aș fi trecut unul dintre acele râuri legendare care despart viii de morți, intrând într-un loc unde puteam fi văzută doar de cei care suferiseră recent aceeași pierdere.”
Scrisorarul lui Șișkin (socotit de mulți cel mai bun scriitor rus din zilele noastre) e, fără doar și poate, printre cele mai frumoase cărți pe care le cunosc. Nu folosesc nici prea des și nici întâmplător frumos, dar în cazul ăsta nimic nu mi-ar fi servit mai bine decât cuvântul ăsta de rit vechi, pentru a prinde amestecul de căldură, sentimentalism (temperat însă de cinism) și o anume forță înălțătoare, în care e îmbibată cartea de la prima la ultima pagină. Formula romanului e clasică și foarte simplă la prima vedere: Sașa și Volodia sunt doi îndrăgostiți care își scriu mereu scrisori, fiindcă îi desparte războiul. Scrisorile lor străbat distanța și devin un teritoriu abstract, unde se mută viața lor împreună, sfidând cu succes și spațiul și timpul și chiar granița care-i separă de obicei pe cei vii de cei morți. Pentru că, în vreme ce Sașa îi scrie iubitului ei din orașul modern, unde zornăie tramvaie, Volodia îi răspunde de pe un front îndepărtat, al unui război sângeros de la 1900, de unde va continua să scrie, printre picături, chiar și după ce vestea morții lui va intra pe ușa femeii care-l așteaptă acasă.
Scrisorar e în același timp un roman fabulos de dragoste, într-un fel aproape desuet pentru evul nostru digital, o cercetare filosofică, în care întrebările despre temele mari care se-ntind între viață și moarte sunt deghizate în mărunțișuri decupate din viața de zi cu zi, un atlas senzorial cu imagini, mirosuri, brize și alte fenomene captate exemplar în scris, dar și o carte istorică, atâta vreme cât în plicurile venite de pe front stau mărturiile vieților cu care se hrănește războiul. E numai bună de (re)citit acum, la un an de când a început pandemia și de când trăim, în feluri diferite, la distanță unii de alții. (Andra Matzal)
„Azi am văzut cum a căzut o fetiță de pe bicicletă - s-a julit la genunchi, stă jos și plânge amar, iar tricoul alb e murdar. Asta s-a întâmplat pe chei, unde sunt leii - cu botul plin de gunoi, hârtii de ambalaj, bețișoare de la înghețată. Și după aceea m-am dus acasă și, nu știu de ce, mi-a trecut prin minte că nicio carte mare, niciun tablou nu sunt deloc despre iubire. Numai lasă impresia că sunt despre iubire, pentru ca să fie interesante. Dar, de fapt, sunt despre moarte. În cărți, iubirea e un fel de scut, mai bine zis, o legătură peste ochi. Ca să nu vezi. Ca să nu fie așa de înfricoșător.”
Olga are 38 de ani, doi copii și un câine lup. După 15 ani de căsătorie, soțul o părăsește ca să fie cu femeia mai tânără cu care o înșela de câțiva ani. Olga e aruncată într-un vârtej de suferință, scris de Ferrante în stilul ăla hipnotic al ei, care te face să nu te poți opri din citit. Vârtejul e alimentat de durerea insuportabilă a pierderii certitudinii din viața de zi cu zi alături de un om care nu o mai surprindea demult, dar care era în centrul universului ei de atâta timp încât simțea că nu mai știe cum și cine să fie fără el. Tot în vârtej, o tonă de întrebări despre propriul corp și propriile dorințe, despre alegerile pe care le-a făcut și părțile din ea pe care le-a uitat ca să fie soție și mamă. În mijlocul abisului în care se tot afundă, Olga stabilește o conexiune fragilă și un pic incomodă cu vecinul ei muzician pe nume Carrano, care o așteaptă zâmbitor la ieșirea din tunelul de suferință, când totul reîncepe, ușor-ușor, să nu-i mai pară otrăvit. (Ioana Cîrlig)
„Am petrecut câteva seri cercetând fotografiile de familie. Am căutat în trupul pe care-l avusesem înainte de a-l cunoaște pe viitorul meu soț semnele autonomiei mele. Am comparat imaginile mele de fetiță cu cele din anii următori. Am voit să descopăr cât mi se modificase privirea pornind de la întâlnirile cu el, am voit să văd dacă de-a lungul anilor ajunsese să semene cu a lui. Sămânța trupului lui îmi pătrunsese în corp, mă deformase, lățise, îngrășase, rămăsesem însărcinată de două ori. Formulele erau: purtasem în pântece copiii lui, îi dăruisem copii. Chiar dacă încercam să spun că nu-i oferisem nimic, că erau mai ales ai mei, că rămăseseră mereu în raza corpului meu, supuși grijilor mele, totuși nu puteam evita să mă gândesc la ceea ce mocnea, inevitabil, înăuntru copiilor din natura lui. Mario urma să explodeze din interiorul oaselor lor pe neașteptate, acum, de-a lungul zilelor, al anilor, tot mai evident. Cât din el voi fi obligată pentru totdeauna să iubesc fără măcar să-mi dau seama, numai datorită faptului că-i iubeam pe ei? Ce amestec complicat și efervescent este un cuplu.”
Alexis sau tratat despre lupta zadarnică
Alexis sau tratat despre lupta zadarnică este o scrisoare de despărțire și totodată mărturisirea unui lupte interioare cu propria identitate. Alexis își părăsește soția și încearcă să-și accepte orientarea sexuală într-o lume încă nepregătită să-l înțeleagă. La începutul secolului al XX-lea, în lumea occidentală pe care o descrie Marguerite Yourcenar, percepția colectivă despre corpul uman era încă sub vraja moravurilor conservatoare, care l-au învelit bine în rușine și vinovăție. De altfel, mărturia protagonistului e o bătălie continuă între două forțe: curajul de a-și accepta corpul cu dorințele sale și datoria morală de a se pedepsi pentru asta: avem un animal în noi pe care trebuie să-l înfrângem ca să devenim oameni.
Alexis e primul roman al scriitoarei Marguerite Yourcenar, prima femeie aleasă în Academia Franceză. Într-o perioadă măcinată de războaie mondiale, Marguerite și-a trăit viața în acord cu propriile dorințe alături de iubită, într-un colț de natură din Statele Unite. Aceeași libertate pare să-și fi dorit și pentru personajele sale.
„Ce poate fi mai rău în a ieși la lăsarea serii? Îndrăgeam acea oră când răbufnește sub cer febra orașelor. N-am să descriu căutarea halucinantă a plăcerii, eșecurile posibile, amărăciunea unei cumplite umilințe morale, pe care n-o recompensa răsplata niciunei voluptăți. Voi trece sub tăcere somnambulismul dorinței, hotărârea subită care le motiva pe toate celelalte, precipitarea unui trup care, în sfârșit, nu mai ascultă de el însuși. Vorbim adesea despre fericirea unui suflet care-ar izbuti să scape în sfârșit de trupul său. Sunt însă clipe când trupul se dezbară de suflet”.
Al doilea mic roman între paginile acestei cărți, Lovitura de grație, este povestea unei alte despărțiri. (Venera Dimulescu)
April și Frank au bifat mai toate căsuțele din ghidul americanului împlinit, ediția anilor ‘50: un job de birou fără prea mare bătaie de cap, doi copii ce cresc pe lângă ei într-o căsuță din suburbii, din aceea cu gazon și alee cu pietriș, un cuplu de prieteni alături de care râd de snobismul altor americani din suburbii și de automatismele lor.
Însă nefericirea își face loc prin fisurile acestui tablou: se naște din gândul — american și el — că nu și-au atins adevăratul potențial, că în bărbatul responsabil care mută hârtii dintr-un sertar în altul între 9 și 17 zace de fapt un intelectual din acela intens, „pătat de nicotină, genul Jean-Paul Sartre”, că ea e mai mult decât o casnică care n-a făcut o carieră în actorie, că încă mai pot lăsa în urmă scandalurile și pot construi împreună planuri nebunești. Ce-ar fi să se mute în Franța? Ar vinde casa, și-ar pune economiile la bătaie, ea și-ar găsi de lucru în vreo instituție internațională, iar el ar avea timp să se regăsească. Ideea devine un plan, iar planul îi face să se simtă vii, mai vii decât au fost vreodată. Dar până în septembrie — luna în care hotărăsc să plece — mai e destul timp ca lucrurile să se complice.
Publicat în 1961, romanul lui Richard Yates n-a fost primit cu entuziasm de public la acea vreme și a circulat mai mult ca o delicatesă printre inițiați. A câștigat recunoaștere abia în 2008, atunci când Leonardo di Caprio și Kate Winslet i-au jucat pe Frank și pe April, într-o ecranizare de Sam Mendes. (Vlad Odobescu)
„La începuturile căsniciei lor, perioadele acestea de amorțire păruseră mai rele chiar decât gălăgia umilitoare care le declanșa: de fiecare dată se gândea «Nu mai poate fi nicio ieșire demnă de data asta». Dar se găsise întotdeauna o cale, demnă sau nu, descoperită prin procedeul simplu al cererii de iertare și apoi al așteptării, încercând pe parcurs să nu se gândească la asta prea mult. Atitudinea asta îi devenise între timp la fel de familiară ca o haină veche, uzată, confortabilă.”
Apărut în 2010, la 9 ani după romanul Corecții, Libertate urmărește dezintegrarea lentă a unei familii din Saint Paul, Minnesota (același Midwest care-l obsedează pe Franzen) în America de după 9/11. E povestea familiei Berglund, a soților Walter și Patty, și a prietenului lor, muzicianul Richard Katz. Plot-ul e unul destul de complicat, întins pe o perioadă lungă, cu încrengături amoroase & despărțiri, și, după cum autorul însuși spunea, un model pentru el a fost chiar Război și pace. Ca de obicei, Franzen nu se rezumă doar la portretul unei familii, ci își propune să vină cu o perspectivă panoramică (nu sunt doar relațiile în sine, ci și felul în care ele se transformă în America lui Bush), iar asta încarcă însăși ideea de libertate (care dă și titlul romanului) cu noi semnificații. Ce facem cu libertatea noastră și cât abuzăm de ea? Cum se împacă dorințele (și dorința de libertate, în primul rând) cu constrângerile care vin la pachet într-o căsnicie? În ce măsură liberatea asta poate fi atinsă și cât din ea e proiecție?
Nu sunt teme noi astea, literatura se ocupă de multă vreme cu așa ceva, doar că Franzen are un fel unic de a ale ataca: cu cruzime și tandrețe în același timp, dar și cu umor & melancolie. De aici și senzația de sufocare pe care o ai uneori citindu-l, mai ales când descrie sfârșitul unei iubiri. Personajul-cheie aici este Patty Berglund, a cărei autobiografie, scrisă la persoana a treia, ocupă o mare parte din roman. Titlul spune tot: Mistakes Were Made: Autobiography of Patty Berglund - (Composed at Her Therapist’s Suggestion). (Ionuț Sociu)
„Patty a crescut în Westchester County, New York. Era cea mai mare dintre cei patru copii, ceilalţi trei fiind mai apropiaţi de ceea ce speraseră părinţii ei. Era considerabil Mai Mare decât toţi ceilalţi, de asemenea Mai Puţin Neobişnuită, de asemenea considerabil Mai Tolomacă. Nu neapărat tolomacă, dar relativ mai tolomacă. Crescuse până la înălţimea de 1,77 m, ceea ce însemna că era aproape la fel de înaltă ca fratele ei şi cu mult mai mulţi centimetri în plus faţă de ceilalţi, iar uneori îşi dorea să fi tot crescut şi să fi ajuns la 1,85, din moment ce tot făcea notă discordantă cu restul familiei. Faptul că era în stare să vadă mai bine coşul de baschet, să ajungă sub el, să se răsucească lejer în apărare ar fi putut să‑i atenueze cât de cât sălbăticia înclinaţiilor ei competitive, conducând‑o spre o viaţă mai fericită după absolvirea facultăţii; probabil că nu, dar era interesant să speculezi pe tema asta. Când a ajuns să joace la nivel universitar, era una dintre jucătoarele mai scunde de pe teren, de obicei, ceea ce, într‑un mod ciudat, îi amintea de poziţia ei în familie şi o ajuta să‑şi menţină adrenalina la cote maxime.”
