Ca să ne introducă în problema eșecului, Costică Brădățan ne trece prin biografiile câtorva oameni care și-au pus-o în maniera cea mai disperată, adică care au înțeles că starea fundamentală a vieții este să cedeze în fața ei înseși și că datoria celui care o trăiește e să ocupe o distanță față de lucruri în care această cedare, această ruptură și prăbușire a vieții sunt acceptabile, deși profund inconfortabile. Acești eroi ai eșecului și experți ai ratării sunt Simone Weil, Mahatma Gandhi, Emil Cioran și Yukio Mishima. Patru figuri scoase din modernismul filozofic, politic și literar, care eșuează fiecare pe traiectoria lui și răspunde în chip diferit la rateurile proprii.
Concluzia, nu dintre cele mai sofisticate, este că eșecul te poate învăța cu umilința și că funcționează ca un obstacol fundamental care recondiționează viața, orice viață, dacă-l lași să te învețe, adică dacă eșuezi și integrezi această ratare, orientându-te nu atât spre un alt viitor, cât spre o mai profundă înțelegere a lucrurilor. Dar pentru Brădățan viața este problematică prin simplul fapt că este, condiția ei este să-ți arunce în drum obstacole și, ca atare, eșecul este constitutiv vieții într-o oarecare măsură. Scopul este mai degrabă să te vindeci de viață și eșecul te ajută să înțelegi asta. E ca și cum pe această frânghie îngustă dintre nimicul nonființei și nimicul morții, totul e gândit sub posibilitatea prăbușirii.
Dar, desigur, asta e vechea idee gnostică – pe care autorul o apără, mai ales în primul capitol al cărții și cel mai interesant, cel despre Simone Weil, ea însăși o mistică cu visuri de reîntoarcere în divinitatea care-a expulzat-o din sine prin creație. Pentru gnostici, existența însăși era un act ratat. Universul suferea de o construcție defectă din partea unui demiurg pe care-ți venea să-l bănuiești de rea-voință. A fi mândru în cadrul unei asemenea lumi de naufragii însemna să nu înțelegi esența lucrurilor – te mândreai cu poziția privilegiată într-un cosmos cu defecte de fabricație. Când ce trebuia făcut e să vezi tot ce ai drept nimic și ce ești drept ceva care se cuvine să existe în altă parte.
Pentru Simone Weil și pentru vechii creștini, această altă parte e Dumnezeu. Dar, într-un fel sau altul, toți actorii acestor biografii înțeleg că e ceva neserios în viață așa cum le-a fost dată și caută cărările transcendente. Aceste drumuri în afara logicii defecte a vieții nu se pot face însă cu sentimentul că eului i se cuvine lumea, adică nu se pot face cu trufie. Ele sunt înguste și joase, ca să le poți trece trebuie să te cobori și ca să te cobori trebuie să te lași zdruncinat de viață și să nu disperi când nu-ți răspunde cum vrei. Vezi lucrurile în stranietatea lor nedumeritoare cu alți ochi atunci când dau greș. Asta e o idee foarte heideggeriană, pe care Brădățan o preia din prima parte din Ființă și timp.
Și cam asta e ideea principală a cărții: că drumul unei vieți e mai bogat în revelații dacă ne lăsăm deschiși spre experiența eșecului. Cel mai deschis spre ea din acest poliptic de personalități istorice pare să fie Cioran, care-și practică programatic ratarea în Parisul de dinainte și de după marele război, care fu mare nu atât în onoare, cât în grozăvii. Dar cu toții văd că trebuie să se coboare ca să fie mai mult. Că le trebuie un soi de disciplină a aneantizării personale, ca să aibă privirea mai limpede și mintea mai curată. Văd, în plus, că nu sunt centrali.
Înarmați astfel nu doar cu posibilitatea, ci și cu actualitatea multelor lor eșecuri, toți se uită la viață oblic și n-o mai iau în serios ca loc în care să merite să cauți să te afirmi după regulile lumii. Ca în vechiul stoicism roman, există nebănuită putere în a te abține, în a te micșora în fața universului, în a nu te lăsa contaminat de așteptări și – mai ales – în a te integra cumva în schema mortalității tuturor lucrurilor. „Suntem aproape nimic, de fapt.” Animula vagula blandula, cum spunea împăratul.
Eșecul, ne spune Brădățan, este de fapt o terapie existențială – ne învață să renunțăm la noi înșine și să ne ridicăm pe alte temeiuri. Ne învață să renunțăm și la a ne identifica cu ce lucruri avem, fiindcă în eșec acestea se pierd de obicei primele. Iar la final: „Poate că suntem săraci, dar suntem onești. Și acesta e cel mai bun loc de a o lua de la capăt: ori încotro pornim de aici, călătoria va merita osteneala.”
Nu sunt neapărat convins de linia asta de gândire. În principiu pentru că îmi pot imagina eșecuri incapacitante, după care nu te mai ridici decât cu greu sau deloc. Nu orice obstacol e învigorant, unele sunt anihilante. Firește că în drumul sinuos al oricărei existențe afli dezamăgiri care te întăresc. Dar unele te și distrug și sunt greu de integrat prin „acceptare” – acest cuvânt atât de la modă în literatura motivațională. Și nu orice eșec limpezește gândirea: poți eșua în așa fel încât să vezi pentru tot restul vieții existența mai neagră decât de fapt este. Și-atunci ce obții de pe urma ratării nu este umilința, cât disfuncționalitatea perpetuă a racordului la lume.
Firește că Gandhi sau Weil știau să-și integreze eșecurile, fiindcă erau obsedați de dreptate și puritate. Erau oameni de voință, cum era și Mishima. Poate că într-adevăr își antrenaseră o parte din această voință prin înțelegerea propriei ratări și, ca atare, prin umilință. Dar și-au înțeles-o și prin efort, și prin artă, și prin organizare politică, și prin încercarea de a trăi viața la întreaga ei intensitate. Poți să eșuezi magistral și în asta, așa cum știe oricine care iubește și se aprinde ușor pentru oameni și lucruri, dar condiția acestei eșec e tocmai luarea în serios a lumii. Și asta te poate învăța lucruri.
Nu vreau prin asta să spun că „umilința” nu e o virtute dintre cele rare și că n-ar merita căutată. E plină lumea de discursuri goale de împuternicire, care merg în gol fiindcă nimeni nu pare să știe ce-ți trebuie ca să fii cu adevărat puternic. Și-ți trebuie într-adevăr și un soi de discreție din asta gnostică în fața spectacolului sălbatic al lumii, dar să accepți viața ca stricată în sensul acesta religios înseamnă să accepți implicit și moartea ca soluție. Ceea ce cartea, înspre sfârșit, face, într-o manieră creștină, care urcă de la evanghelii până la Moartea lui Ivan Ilici. Ăsta e motivul pentru care volumul nu reușește neapărat să te surprindă prin ce spune, deși găsesc că e o lectură bună, în cele din urmă, mai ales pentru că întărește idei mai vechi, plasându-le în alte asociații și spune povești interesante.
Elogiu eșecului este o carte existențialist-stoică. Aste două filozofii pot să fie fețe ale aceleiași monede, dacă le sucești cum trebuie. Existențialiști suntem oricum cu toții, măcar în optimismul că ne putem decide viața și că ea ne aparține prin această decizie, dar și în pesimismul că multe decizii sunt grele și că istoria nu te ajută întotdeauna să alegi și te stoarce de energie ca o presă. Deopotrivă în intuiția nietzscheană că ceea ce nu te omoară te face mai puternic, care subîntinde multe dintre considerațiile existențialiste ale cărții.
Dar ideea de boltă a cărții rămâne aceea că moartea e cumva o soluție, că viața însăși nu poate exista decât sub condiție de catastrofă, că în mijlocul acestei catastrofe e inevitabil să faci greșeli și că dacă înveți să eșuezi, îți merge mai bine. Dar îți merge mai bine într-o lume care oricum e dată peste cap. Și atunci valoarea acestei reveniri la viață se înjumătățește. Ăsta e și motivul pentru care e greu de acceptat stoicismul ca filozofie personală: el știe că lumea nu merită cu adevărat. Or, când ieși din nou la soare dintr-o tristețe care te-a culcat la pământ, cum ar fi că ai pierdut pe cineva drag, ori că ai fost refuzat în dragoste și altele de acest fel, vrei să simți din nou că lumea îți aparține cumva. Ăsta e semnul că-ți revii, că obiectele și fețele devin din nou semnificative, că dinspre lume spre tine se varsă ceva care seamănă cu bucuria. Nu poți să trăiești doar în tristețe și încrâncenare.
Fotografie principală preluată din arhiva Azopan.
