O cronică dublă pentru Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema și Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte.
Nu mai știu când am citit ultima oară o carte care să-mi lase atât de puternic impresia că aparțin cu totul altei generații intelectuale și că se rememorează în fața mea lucruri pe care nu doar că nu le-am trăit, dar nici nu mă mai privesc, fiindcă sunt atât de legate de contemporaneitatea lor, că au devenit irecuperabile. Și nici când am citit ultima oară o carte ai cărei autori să fie atât de prinși în preferințele și pasiunile lor încât ceva din conversațiile lor să nu reușească să răzbată până la tine, fiindcă nu ești capabil de genul acesta de dedicată atenție pentru detalii Andrei Gorzo îi zice în primele pagini geek-out și în mare măsură, Desene mișcătoare asta este. Dar este un geek-out între copii bucureșteni ai anilor ’80-’90, care au atât de multe lucruri în comun – nu doar simpla geografie – că de la un punct încolo cartea pare că are nu atât o limbă a ei (care e personală și frumoasă), cât un soi de cosmos al ei – în care fiecare recunoaște personajele care-l populează, știe bornele și poate să reia dialogul din punctul în care a fost lăsat de celălalt cu o lejeritate care te face cumva să te întrebi dacă nu ai de-a face cu un caz de identitate scindată.
Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema
În aceeași logică, capitolele ei sunt mai degrabă eseuri în tandem. Pentru unele n-am avut niciun fel de antene – cele despre viața și faptele lui Alex Leo Șerban, de pildă. Mi-a plăcut ceva din latura lor anecdotică, dar n-am reușit să înțeleg întotdeauna ce caută acolo, printre celelalte.
Dar geek-out e un termen înșelător pentru conversațiile din volum, fiindcă îi face pe autori să pară tocilari. Or, pasiunea lor pentru povestea literară și cinematografică e o râvnă nu de fan, nici de student silitor care ține responsabil condica tuturor filmelor importante, ci de colecționar – simți în spatele referințelor clinchetul de argint al fișetelor și plăcerea de a putea să știi totul la locul lui, fiecare nume, operă și fiecare detaliu, strânse cu o răbdare de lepidopterolog malad de o specie veche, renascentistă, de ideație taxonomică. Acesta este lucrul cel mai impresionant din cartea asta: erudiția artistică de detaliu, până la scenă și turnură de frază; în pasiunile lor, autorii nu lasă rest și reușesc totuși să și le mențină ca pasiuni, fără să le îngroape în lehamitea educată a colecționarului (vezi Gorzo recunoscând că se emoționează la o scenă dintr-un western, Iovănel la o anumită frază din Henry James).
Partea literară a cărții nu mi-a fost străină, dar multe dintre trimiterile filmografice mi-au trecut peste cap. A trebuit să revăd câteva filme (Asphalt Tango, Unforgiven, am încercat să revăd și primul Indiana Jones, dar n-am mai putut) ca să înțeleg analizele din câteva capitole. Am avut de altfel în ultimii ani problema asta, că cu cât am văzut mai multe filme și mai bune, cu atât m-au obligat să-mi pun problema istoriei artei și mă-ntrebam, citindu-i, ce m-am întrebat și cu alte ocazii: dacă n-ar trebui păstrate măcar câteva arte pe care să le iubești din ignoranță în loc să cauți să le faci de fiecare dată primirea academică. Ăsta nu e un reproș oblic adus cărții, pe care de altfel am citit-o cu mult interes și care discută explicit problema conflictului între interpretarea operei și „trăirea” ei, pe bazele celebrei distincții făcute de Sontag între o hermeneutică și o (mai necesară, pentru ea) erotică a artei. Capitolul despre Pauline Kael a fost bun, idem cel despre ecranizările lui Henry James – am aflat din toate multe lucruri utile pe care sper să le uit, fiindcă de fapt atracția cărții pentru mine a stat mai degrabă în aceea că i-am descoperit pe autori, mai ales pe Iovănel, într-o postură pe care n-o vezi neapărat în cronici, interviuri și cărți, unde câteodată pare că-și joacă ușurătatea: ușor melancolic, being himself, vorbind fără afectare despre mântuire și timp, ca un literat de modă veche; întoarcere spre trecut care de altfel li s-a și reproșat autorilor, de parcă chiar ai putea să fii critic veritabil fără să stăpânești istoria lungă a artei tale.
2.
Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, e o carte recentă, dar mi s-a părut parcă scrisă în altă vreme, cu o dragoste pentru literatură care are în ea deopotrivă ceva fanatic și ușor aristocratic. Această pasiune se vede mai bine în scrisorile din 2010, care – deși mai puțin solemne și mai ludice decât cele noi – își pun marile probleme literare dintr-o postură conștientă de sine, dar nu artificială, care se vede poate inclusiv în alegerea unui gen revolut ca cel epistolar. Trebuie literatura să vizeze viața? E mai important stilul? E literatura un act de comunicare sau unul autotelic? E important să ai exercițiul marilor clasici? Până și întrebarea asta ciudată, care tot revine, după mine aiurea: care este cel mai mare scriitor modern?
Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte
Acolo, Stănescu are ochiul mai rece și Ernu face apologia unei arte ce sapă după „sensuri care să ne lămurească în micile noastre frământări”. Spun mai rece pentru că, nu știu dacă pentru că brava sau nu, Stănescu merge suficient de departe cât să declare că nu crede „în literatură ca formă de comunicare cu aproapele”. E o poziție extremă, care-i lasă literaturii deschisă numai poarta autoexpresiei și m-am găsit, în această mahie douămiistă, mai degrabă de partea lui Ernu, deși ideea lui că literatura ar trebui, de fapt, „să salveze” e aproape romantică în idealismul ei.
Își știu foarte bine literatura amândoi, dar pe liniile trasate de această diferență, modernitățile lor predilecte diferă. Ernu vine din Mantaua lui Gogol, Stănescu din modernismul anglo-saxon (tu soseai din vieți, eu veneam din morți, ca Tori Amos și Kafka). E, firește, de așteptat ca cineva care cere literaturii să vindece lumea să-și găsească rădăcini în literatura existențială rusă și să vadă ceva gratuit și, în termeni creștini, zadarnic în inteligența stilistică și efortul artistic al lui Joyce, de pildă, așa cum un sceptic nu poate să declare cu mâna pe inimă și fără să se simtă ridicol că vrea să ajungă prin ce scrie la „sufletul lumii”.
Dar dincolo de distanțele astea de educație și predilecție, diferențele între ei sunt mici – cum observă și Vancu în prefață, și mi s-a întâmplat să citesc scrisorile fără să știu întotdeauna cine le scrie și fără ca asta să conteze. Mi-au lăsat impresia unei autentice libertăți artistice, una care-și pune problemele artei dinăuntru, cu puține fasoane și ținute în frâu câte sunt, o libertate făcută posibilă de o prietenie care, ca să citez din clasici, e egalitate.
Scrisorile noi, de anul ăsta, publicate mai întâi pe Scena9, păstrează diferențele, care parcă între timp s-au mărit. În ele, Ernu e și mai concentrat asupra mizei sociale a literaturii, dar parcă fără același entuziasm, Stănescu și mai convins că e fantasmatică pretenția ca arta să ofere „chei morale” ale existenței, de unde și aerul lor ușor melancolic. „E o perioadă a marilor abandonuri, a lepădării orgoliului și a căutării de drumuri cât mai ascunse”, în niciun caz a proiectelor.
Dincolo de notele astea pesimiste, promisiunea din prima parte de a discuta romanul sud-american nu e îndeplinită nici un deceniu mai târziu, și se învârt în jurul acelorași nume și acelorași probleme și în cele noi; mai nou e Franzen, dar rușii rămân centrul acestui canon, în unele cazuri până la saturație. Ernu trage tot timpul discuția pe teritoriile pe care se simte cel mai sigur, deși uneori ar fi fost profitabilă discutarea scopului literaturii în lumina modernismului francez, de pildă, care e lipsit de accentele paroxiste ale prozei ruse și ne oferă romane ceva mai limpezi, în care nu te întâlnești cu Dumnezeu la fiecare colț de stradă și nu orice respirație e o rugăciune interioară. În orice caz, scrisorile sunt un tur de forță: Radu Vancu vorbește în prefață despre fanatism și cred că într-adevăr asta este. Îl recunosc în mine însumi, dar într-o formă decăzută. Cred că de fapt mi-au adus aminte de vremurile în care chiar credeam că literatura poate să vindece lumea – poate de-asta mi-a plăcut atât și i-am citit cu admirație.
Ilustrație realizată cu MidJoureny AI.
