Arte - Cum plimbi un spectacol de dans contemporan prin țară

Remix / Dans

Cum plimbi un spectacol de dans contemporan prin țară

De Simina Popescu

Publicat pe 16 noiembrie 2026

Turneul spectacolului Patosfera a dus dansul contemporan și performance-ul în cinci orașe din țară. Dincolo de reprezentații, artiștii au pus umărul la a construi spații de întâlnire cu publicul, au demontat la vedere mecanismele din spatele scenei și au transformat astfel spectacolul într-un exercițiu viu de dialog.


– Cu ce seamănă mișcarea asta? 
– Cu un val!
– Bine. Și acum aș vrea să vedeți cum mișcarea asta, ca un val, vă mișcă și alte părți ale corpului. Și duceți valul și în lateral și în jos, în mai multe direcții. 

Sala de dramă mică, dar cu ferestre mari, larg deschise, a Liceului de Artă „Plugor Sándor” din Sfântu Gheorghe, e scăldată în lumina soarelui de septembrie. Pereții sunt vopsiți în negru și acoperiți, ca niște table uriașe, cu desene de cretă. La perete sunt aliniate două șiruri de scaune de teatru capitonate mov. 

„Dacă am pune un sunet la mișcarea asta de săgeată, care ar fi?”, întreabă Mădălina Dan, coregrafă și performer, demonstrând o mișcare în care se lasă să pice în planșă, apoi se lansează la podea. Covorul de dans e mic și el, dar în dimineața asta și-a făcut loc pe el un grup din elevi ai liceului, unii mai reticenți și timizi decât alții. Totuși, toți curioși să vadă ce se întâmplă. „Fiiiuuu…”, șuieră în răspuns adolescenții, imitând mișcarea coregrafei. 

​În continuare, Mădălina îi invită pe tineri să facă asocieri cu gesturi și mișcări din viața de zi cu zi, ca să le arate că nu ai nevoie să știi pași de dans ca să poți să te miști cu intenție. O oră mai târziu, energia din sala în care are loc workshopul s-a schimbat radical: adolescenții care au intrat uitându-se în pământ sau prezentându-se cu voce mică sunt încrezători și relaxați. Se vede din cum ocupă din ce în ce mai mult spațiu, din gesturile care le-au devenit mai largi. Se scutură de stinghereală când încep să-și dea seama că acest workshop e mai mult despre conectare prin joacă și mișcare decât oră de sport.

Corpuri amalgamate

Workshopul face parte din programul turneului spectacolului Patosfera, în plimbare prin cinci orașe din țară: București, Craiova, Sfântu Gheorghe, Bistrița și Arad, care și-a propus să aducă dansul contemporan și performance-ul interdisciplinar mai aproape de public. Spectacolul, semnat de Mădălina Dan și produs de Centrul Național al Dansului din București (CNDB), a avut premiera în 2023 și acum îi reunește pe Georgeta Corca, Mariana Gavriciuc, Nanci/Cristian Nanculescu, Virginia Negru și George Pleșca, performeri cu istorii și raportări diferite la scenă, dans, voce, mișcare și prezență.

În jurul performerilor se adună o lume scenică greu de redus la o singură temă: corpuri care se alătură, amalgamate, într-un organism comun, stări contradictorii, fizicalitatea momentelor de partnering în cinci, secvențe de voicework și trap, proiecție video și texturile soundscape-ului compus de Denis Bolborea și Cătălin Diaconu. Patosfera nu este un spectacol narativ, în care urmărești personaje și cauzalități, ci o experiență interdisciplinară construită din suprapuneri: între corp individual și corp colectiv, între afect și efort, între precaritate, exces, joacă și neliniște. 

În aceeași lume scenică pot încăpea o imagine de grup aproape ritualică, o bucată de text, o izbucnire vocală, o secvență muzicală care pare să detoneze solemnitatea dansului contemporan și un corp care trece, foarte repede, de la precizie la exces. Trap-ul, de pildă, nu apare doar ca un insert muzical recognoscibil sau ca ornament pop, ci ca o schimbare de registru care aduce spectacolul mai aproape de imaginarul urban, de felul în care corpurile tinere își performează energia, ironia, vulnerabilitatea sau agresivitatea. 

Un tablou din spectacol: cei cinci interpreți sunt împrăștiați pe jos, pielea lor pestriță datorită proiecțiilor care se unduiesc deasupra lor – fotografii uriașe făcute atât de îndeaproape că la prima vedere nu-ți dai seama că sunt mai mult decât texturi: pereți zgrunțuroși ai clădirilor din bucurești, vopsea scorojită pe asfalt, un buchet de semne de circulație OCOLIRE, fragmente dintr-un oraș aspru și tandru deopotrivă. 

După momentele de coregrafie, atât partnering, în care cu toții se mișcă de parcă sunt segmente ale aceluiași șarpe sinuos, cât și solouri explozive, sala se scufundă într-o liniște introspectivă. Interpreții se ridică și își schimbă toți locul pe scenă, se întind pe podea unii lânga alții, în șir indian, foarte aproape unul de altul, îmbrățișându-se de la spate. Proiecția care îi acoperă pe ei și întreaga scenă se schimbă și devine o trotinetă Bolt uriașă, culcată între iarbă și trotuar – din felul în care s-au așezat, pare că se dau toți cinci pe trotinetă. 

Mădălina povestește că procesul de lucru la spectacol a început cu un atelier, pe care ea îl preferă unei audiții clasice, tocmai pentru a avea timp să descopere particularitățile oamenilor cu care urma să lucreze. Cercetarea pentru spectacol a inclus explorări urbane în căutarea contrastelor vizuale și senzoriale și o zi de filmare cu drona: imaginea unei furnici observate împreună pe malul Dâmboviței, de exemplu, a devenit un punct de plecare pentru materialul vizual al proiecțiilor din spectacol, lucrat ulterior cu artista Alina Ușurelu, dar și pentru fragmente din textul interpreților.

Dispozitive de apropiere

Dansul contemporan în România are o poziție precară, adesea în coada lanțului trofic cultural, când vine vorba de stabilitate și resurse recurente. (Să ne amintim că, în ciuda anilor de promisiuni din partea autorităților, CNDB încă nu are un sediu permanent.) Există puține ocazii de educație artistică în arte performative, iar publicul e mai degrabă receptiv la formele tradiționale ale acestora. Într-un astfel de context, turneul s-a transformat și un fel de exercițiu de traducere.

Mi s-a părut important că turneul nu s-a limitat la a duce spectacolul în orașe mai mult sau mai puțin familiarizate cu dansul contemporan, ci a construit în jurul lui un fel de dispozitiv de apropiere. Pe lângă momentul concentrat al performance-ului, Patosfera a dus prin țară și atelierele de mișcare și de management cultural. Au fost prilejuri pentru public de a-i desface mecanismele: cum se produce un spectacol, cum se lucrează cu un corp comun, ce înseamnă să te uiți la dans fără să cauți neapărat o poveste, cine face munca invizibilă care permite unei lucrări să circule?

„Cred că e nevoie mai degrabă de un tip de mediere, de un tip de programe care să includă și publicul, cu produse și proiecte diferite, în care și artiștii să povestească, dar nu numai artiștii, ci cineva care chiar are competență în a media un proces de comunicare”, îmi spune Mădălina, în timp ce vorbim despre felul în care dansul contemporan ajunge – sau nu – la spectatori care nu i-au decodificat deja limbajul. Nu e nevoie, însă, să reducem un spectacol la un mesaj clar, digerabil. Dimpotrivă, pentru Mădălina dansul comunică și pe alte căi decât cele intelectuale. Dar tocmai pentru că nu funcționează ca teatrul narativ, tocmai pentru că nu oferă neapărat personaje, conflict și rezolvare, are nevoie de contexte prin care publicul să se poată apropia de el fără să simtă că „nu a înțeles” fiindcă nu a primit o poveste cu morală la final. Consideră însă că diversitatea mijloacelor artistice de pe scenă în cazul Patosferei, de la mișcare și imagine la cântece și versuri, contribuie la accesibilitatea spectacolului. 

E conștientă că un public obișnuit cu teatrul narativ poate căuta același tip de înțeles și într-un spectacol de dans: cine este personajul, ce i s-a întâmplat, care e problema, care e lecția de la final. „Dar dansul comunică și pe alte căi”, spune Mădălina. Poate să ofere piste de înțelegere fără să le închidă într-un mesaj. În același timp, nu e suficient să arunci publicul în fața unui limbaj abstract și să presupui că va ști ce să facă cu el – e nevoie de contexte și programe care să creeze familiaritate cu esteticile contemporane și cu performance-ul, cum încearcă să facă și ea prin atelierele sale. 

În workshopurile de management cultural, Alexandra Mihali și Ioana Gonțea, project managerii care au ținut în frâu turneul Patosfera, au explicat munca din spatele producției și organizării unui astfel de proiect. Alexandra spune că în ateliere lucrează cu studii de caz și situații foarte concrete: ce faci dacă echipa tehnică nu ajunge la timp, dacă lipsește cazarea sau dacă relația cu instituția-gazdă nu decurge conform planului? La Iași și Cluj, de pildă, au proiectat înregistrarea integrală a spectacolului pentru peste 50 de persoane, urmată de discuții aprofundate cu Mădălina Dan despre cercetarea și procesul de lucru din spatele Patosferei.

„Nu poți pur și simplu să aterizezi într-un loc și să dai spectacolul”, spune Alexandra. În spatele unei seri în care publicul intră în sală și vede o lucrare de o oră se află, de fapt, o muncă amplă de potrivire: între nevoile artistice ale spectacolului și posibilitățile fiecărui spațiu, între calendarul instituțiilor partenere și al echipei, între cerințe tehnice și realitatea din teren. De exemplu pentru Patosfera, era nevoie de un spațiu de tip black box, și unele orașe au ieșit din selecția pentru traseu tocmai din nepotriviri de program sau de condiții.

La Sfântu Gheorghe, Patosfera a ajuns într-un oraș care nu pornea de la zero în relația cu mișcarea. Anna-Maria Popa, directoarea Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, spune că, din sondaje, și-au dat seama că majoritatea spectatorilor care le trec pragul au între 16 și 25 de ani, „un public foarte tânăr și extrem de receptiv.” Teatrul se definește ca stâlp comunitar și își asumă rolul acesta nu doar prin repertoriu, ci și prin felul în care deschide spațiul pentru proiecte invitate, turnee și colaborări, continuă Anna-Maria. „Să aibă constant oamenii din Sfântu Gheorghe o fereastră deschisă către altceva decât putem noi instituțional să le oferim”. 

Directoarea recunoaște că spectacolele de coregrafie nu umplu sala instant, așa cum o pot face unele spectacole de teatru cu nume mari – dar nici nu sunt privite ca un risc imposibil. Există curiozitate, există un public format în timp, există o instituție care a obișnuit orașul cu diversitatea artelor performative. Menționează și rolul companiei M Studio care a deschis drumurile întru familiarizarea publicului local cu teatrul de mișcare, dar și eforturile teatrului de a susține această deschidere către dans și coregrafie: „Prin sprijinirea independenților, acolo unde avem posibilități, prin festivalul DebutanT, noi am deschis foarte mult. Inclusiv la fiecare patru ani avem o ediție este dedicată coregrafiei, ultima organizată în coproducție cu Centrul Național al Dansului.”

Proces colectiv

– Poți să pui o dată muzica? Să numărăm optarii.
– Asta-i tranziția, da?
– Okay, deci aici rup – stai să mă uit pe repere.
– Virginia, tu ești bine, dar trebuie să stai mai pe o parte.

Înainte de reprezentație, în timpul probei tehnice, culminează toate microdeciziile care fac spectacolul ceea ce este indiferent unde îl aduci. Echipa a venit cu propriul covor de dans, pe care l-au fixat mai devreme împreună cu monteurul local. Mădălina marchează gesturi pe care le vrea executate diferit. Interpreții se împrăștie în spațiu, repetând fragmente de text. Își pun cu bandă adezivă marcaje pe scena în funcție de locurile pe care trebuie să le ocupe în diverse momente din spectacol, pentru că scena din Sfântu Gheorghe are altă lățime și adâncime decât în Bucuresti sau Craiova. Denis Bolborea, care supraveghează tot ce ține de sunet live, le indică lavaliera suspendată deasupra scenei, care captează cel mai bine sunetul pentru secvențele de voce.

Alexandra Mihali subliniază că ajustările nu au fost neapărat probleme, ci o parte obișnuită a circulației unui spectacol de dans: fiecare sală schimbă percepția asupra lucrării și felul în care echipa lucrează cu ea. De aceea, spune ea, sunt importante orele suficiente pentru montaj, discutarea în avans a cerințelor tehnice ale spectacolului cu fiecare spațiu și dialogul constant dintre echipa artistică și cea a teatrului gazdă.

Alexandra îmi povestește că acesta e primul turneu în care a venit pe teren și a avut ocazia să urmărească un montaj „de când intră primul om din echipă în teatru până la aplauze”, a ajuns să înțeleagă altfel ce neprevăzute pot apărea. Munca aceasta cere altfel de prezență față de alte forme de producție culturală. Alexandra, care este și curator la Galeria Posibilă, o compară cu curatorierea unei expoziții: „Când mă duc la galerie, pun obiectul pe perete și îl plasez într-un context, dar aici vorbim de corpuri care vor fi pe scenă și care au nevoie de un alt tip de grijă, un alt tip de timp.” Într-un turneu de dans, nu circulă doar produse artistice, ci și corpuri care obosesc, au nevoie de încălzire și stretching, riscă accidentări, trebuie să facă și să rețină în repetiții modificări care apar de la sală la sală.

Pentru Mariana Gavriciuc, coregrafă și performer în Patosfera, partea de corp viu, mereu în schimbare, e foarte clară în felul în care vorbește despre improvizație. În solo-urile ei, are nevoie să păstreze o anumită stare, pe care o descrie ca pe „un puzzle făcut din energia dusă la nivelul potrivit, cu atenția dusă la nivelul potrivit, cu emoționalul setat pe chestia potrivită.” În acele momente, corpul trebuie să o poată surprinde, să iasă din calm și din previzibil. De aceea, Mariana nu vrea să repete la maximum fiecare bucățică de improvizație înainte de spectacol - pentru că știe ce are de făcut, dar știe și mai bine ce are de protejat în procesul său interior. În repetiții funcționează, spune ea, „la un foc foarte mic”, și își păstrează energia pentru momentul care contează, în fața publicului. Pe scenă, adrenalina schimbă relația cu riscul iar spectacolul, prin aportul fiecărui interpret, continuă să fie și fixat, și viu.

Mariana povestește că momentul în care cântă trap i s-a potrivit unui interes artistic mai vechi: își dorea să se manifeste astfel într-un spectacol, înainte ca această posibilitate să apară în Patosfera. Nu a fost, menționează ea, un spectacol construit special în jurul preferințelor sale, ci o întâlnire fericită între felul în care îi place să lucreze și materialul născut din creația colectivă. Coregrafa adaugă că întâlnirea cu colegii s-a sudat în timpul cercetării pentru spectacol, când încă nu exista un traseu fix al mișcărilor, ci încrederea se construia prin încercări comune. Acum, după reluări relativ rare, simte mai ales diferențele aduse de spații, lumină și podea, nu neapărat nevoia ca materialul să evolueze sau să se schimbe masiv de la o reprezentație la alta.

Și pentru Nanci/Cristian Nanculescu, procesul de lucru a funcționat pentru că „prin structura Mădălinei au venit în contact toate aceste istorii personale diferite, și de-acolo s-a născut materialul cu care am tot lucrat.” Challenge-ul, pentru el, a fost mai degrabă zona de voce, un teritoriu pe care nu îl mai explorase într-un context similar. Dar tocmai aici, spune Nanci, apare avantajul unui proces colectiv: când fiecare vine cu alt tip de experiență, spectacolul se construiește din lucrurile pe care unii le pot face, și pe care alții le descoperă, învață, încearcă pe parcurs.

Punți

Până la urmă, din experiențele din turneu se vede că Patosfera nu aterizează într-un gol cultural, ci în puncte dintr-o rețea locală deja activă. Conform estimărilor Alexandrei Mihali, cea mai numeroasă audiență a fost la CNDB, unde sala a fost plină, cu peste 80 de spectatori. În Craiova au venit în jur de 50 de persoane, într-o sală aproape plină, la Bistrița peste 40, iar la Sfântu Gheorghe vreo 20. Cifrele arată diferențe de participare între orașe, dar nu spun singure cât de familiarizat era fiecare public cu dansul contemporan.

Iar ce se schimbă nu este doar publicul care primește spectacolul, ci și spectacolul care intră într-un alt sistem de relații. La CNDB, el e văzut într-un spațiu familiar dansului contemporan, de un public mai obișnuit cu forme hibride. La Sfântu Gheorghe, intră într-un teatru care deservește două județe, într-o comunitate română și maghiară, într-un oraș mic, dar cu o viață culturală densă. În fiecare loc, corpul comun de pe scenă se întâlnește cu un alt corp comun, cel al orașului care îl primește.

Alexandra descrie un public receptiv la București și Craiova, unde contextul Festivalului Connect a contat în întâlnirea cu spectacolul.Pentru echipă, reacțiile din Bistrița au fost deosebit de încurajatoare: la final, spectatorii au fost curioși și au transmis aprecieri, iar performerii au simțit, potrivit feedback-ului primit de Alexandra, că în fiecare oraș a existat un fel de dialog cu publicul chiar în timpul reprezentației.

La final, cred că turneul Patosfera a fost mai puțin o simplă circulație a unui spectacol și mai mult o formă de infrastructură culturală în mișcare. Nu înlocuiește lipsurile sistemice ale dansului contemporan din România și nici nu are cum. Dar crează, temporar, punți între artiști, instituții, publicuri, studenți, adolescenți, și oameni care poate nu ar fi ajuns, altcumva, puși pe gânduri despre cât de multe lucruri poate însemna arta performativă.

Din sala de dramă de la Liceul de Arte „Plugor Sándor”, elevii ies după atelierul Mădălinei cu ceva mișcat în ei despre ce poate face corpul lor, în ce moduri atipice, pe care nu le înveți în școală, te poți folosi de el ca să te exprimi. Cu ideea că o mișcare are intenție, că joaca nu e neapărat rezervată copiilor mici, că dansul contemporan nu e o limbă complet străină, dacă cineva îți dă timp să o auzi înainte să-ți ceară să o înțelegi. 


Fotografie principală de Alina Ușurelu

16 noiembrie 2026, Publicat în Arte / Remix /

Text de

  • Simina PopescuSimina Popescu

    Ilustratoare, autoare de bandă desenată, îi place să scrie. Pasionată de reprezentarea LGBTQ+, și de povești cu și despre emoții puternice.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK