Într-o seară de joi, pe 16 iulie, când furtuna părea tot mai aproape, într-una dintre cele mai frumoase case din București, cinci muzicieni ne invită în intimitatea „laboratorului” lor de lucru. Pe Intrarea Armașului 9, la enRose – un magazin de aranjamente florale care arată a orice, numai a magazin nu, găzduit într-o vilă superbă construită în anii '30 – ne adunăm câțiva oameni, veniți să asistăm la o repetiție cu public a ansamblului The Fisherman. Abia mai târziu aveam să ne dăm seama că furtuna se strecurase și printre paginile programului muzical.
Nu este un concept nou, dar nici unul întâlnit prea des pe scena muzicală de la noi. Repetițiile cu public sunt, de regulă, asociate interpreților sau dirijorilor consacrați, aflați în ajunul unui concert. Sunt un prilej de a surprinde un stil de lucru, de a fura vreun secret profesional și de a prinde ceva ce ai impresia că încă îți scapă din ceea ce numim, mai în glumă, mai în serios, Marea Artă. De data aceasta, însă, pare să fie mai degrabă o invitație la onestitate și vulnerabilitate: o chemare adresată ascultătorilor de a pătrunde într-o lume care le rămâne, de obicei, inaccesibilă, un spațiu al fragilității. Cei cinci muzicieni ne invită, așadar, nu doar să îi observăm, ci să le devenim, pentru o seară, primii critici.
Imediat ce ne așezăm în spațiul restrâns, dar surprinzător de primitor, al încăperii, unul sau doi dintre membrii cvintetului încep să contureze intențiile serii. Pe 25 iulie vor susține acest nu-tocmai-concert la ȘI Festival, în 2 Mai, iar ceea ce urmează să vedem este versiunea lor actuală, cu reușitele și șovăirile ei: vor să afle ce funcționează, ce mai trebuie ajustat și ce mai rămâne de șlefuit. Publicul este chemat, așadar, să ofere feedback la final – ba chiar este rugat să o facă. Se promite și o surpriză la sfârșitul programului. Ni se cere să nu distribuim imagini pe rețelele sociale încă. Întâlnirea începe să capete un aer aproape ritualic. Regulile jocului sunt clare: „e posibil ca unul dintre noi să simtă nevoia să oprească dacă ceva nu merge, așa că vă rugăm să ne înțelegeți”. Devine limpede, astfel, că asistăm la un work in progress, nu la un concert în sensul obișnuit al cuvântului, ci la o formă în mișcare – deși, la drept vorbind, nici concertul în sine nu este vreodată un obiect „finit”; se redefinește cu fiecare ieșire „în lume”.
Avem, așadar, contextul și miza serii. Dar cine este ansamblul The Fisherman și ce își propune? Formația camerală activează de aproximativ un an și jumătate și arată astăzi ca un cvintet format din violonistul Ștefan Ristea, violistul Filip Forna, violoncelistul Luca Ciceu (care îl înlocuiește de această dată pe fratele său, Ștefan), contrabasistul Șerban Mihai și pianistul Fabiani Prcsina, toți studenți sau absolvenți ai Universității Naționale de Muzică București. În acest timp de când s-au regăsit, au ales să cânte și în spații bucureștene care nu fac parte din circuitul obișnuit al muzicii clasice, precum Doro 16, Mostra Space sau Club Guesthouse, dar și la Casa Libertății Religioase din Cluj sau în evenimente organizate de A List Magazine, la Porumbacu de Sus sau în capitală.
Componența este stabilă și, în același timp, flexibilă. Există un nucleu al ansamblului, dar și disponibilitatea de a primi alți muzicieni atunci când contextul o cere. Pentru ei contează mai puțin permanența unei formule și mai mult construirea unei identități – un „brand”, în lipsa unui cuvânt mai potrivit, dar nu în sens mercantil. Ideea este ca The Fisherman să poată exista dincolo de disponibilitatea fiecăruia dintre membrii săi, astfel încât schimbările de componență să nu pună sub semnul întrebării existența ansamblului. O formație care să aducă muzica de cameră mai aproape de public, indiferent de „jucătorii” care o alcătuiesc.
Numele ansamblului se află într-o strânsă legătură cu programul serii, construit în jurul cvintetului Păstrăvul de Franz Schubert, compus în 1819: cinci pescari care „pescuiesc” pagini celebre din repertoriul cameral canonic, dar și lucrări mai puțin cunoscute sau dintre cele mai recente. Așa se conturează și seara asta. Alături de una dintre cele mai iubite partituri ale compozitorului vienez este prezentată, o lucrare nouă, dedicată aceleiași formule instrumentale și semnată chiar de pianistul ansamblului, intitulată Impromptu a Cinq. Surpriza păstrată până la final, lucrarea este o gură de aer proaspăt, cu discrete trimiteri la Șostakovici și rezonanțe folclorice mai pronunțate, toate purtate de un sentiment de improvizație colectivă. În centrul întregului concept rămâne, însă, Păstrăvul.
Nu întâmplător. Cvintetul își împrumută numele de la liedul Die Forelle, compus de Schubert pe versurile poetului Christian Friedrich Daniel Schubart, a cărui melodie revine, transformată în variațiuni, în partea a patra a lucrării. În poem, un păstrăv înoată nestingherit printr-un pârâu limpede până când un pescar tulbură apa și îl prinde, o imagine care avea să devină o alegorie deschisă: pentru unii, o metaforă cu accente politice; pentru alții, un avertisment adresat femeilor tinere în fața promisiunilor și capcanelor seducției. Chiar dacă Păstrăvul nu este, în sens strict, o lucrare programatică, păstrează ceva din forța evocatoare a liedului. Muzica pare să nască imagini și mici narațiuni, reluând din Die Forelle nu doar tema principală, ci și gesturi muzicale sugestive, precum figurile ondulatorii care evocă atât curgerea apei, cât și zvâcul păstrăvului.
Tocmai acest potențial evocator îi interesează pe cei cinci muzicieni. Urmând direcția pe care și-au conturat-o deja în evenimentele anterioare, nu se rezumă la o interpretare tradițională a repertoriului. Construiesc în jurul lui un cadru în care muzica și literatura se completează, totul într-o atmosferă firească, iar publicul este invitat să se decrispeze, să nu se mai simtă „sub lupă”, ca și cum ar urma să facă ceva nelalocul lui. Ba chiar este încurajat să participe cu o părere, iar reacțiile din seara respectivă au vizat deopotrivă sugestia unei amplificări a vocilor, pentru o receptare mai clară a textului, aprecierea sugestivității intervențiilor metaforic-instrumentale și îndemnul de a miza fără rezerve pe componenta actoricească a spectacolului.
Pornind de la imaginarul pe care Păstrăvul îl poartă deja cu sine și de la forța lui aproape narativă, uneori chiar cinematografică, membrii ansamblului construiesc, așadar, un concept care urmărește povestea din spatele muzicii, nu doar muzica însăși. Folosind drept punct de plecare poemul lui Schubart, aflăm încă de la începutul repetiției că cei cinci și-au pus o întrebare cât se poate de simplă: „Care-i faza cu pescarul și păstrăvul?”. Încercând să găsească răspunsul dincolo de sunet, iată-i însoțiți de alți doi exploratori: poetul Alberto Păduraru și actorul Iosif Paștina.
Textul, narat de Iosif și scris de Alberto, cu aer de basm, învăluie atmosfera serii, împletindu-se cu dramaturgia partiturii schubertiene și cu privirea atentă a scriitorului. În urmă cu un an și jumătate, Alberto îi întâlnea pe cei cinci tineri, se ascundea cu ei într-o sală din Conservator și îi trăgea de limbă ca să le afle secretele din spatele ansamblului. Atunci Alberto și-a pus lupa pe băiatul „cu barbă șatenă, cu ochii căprui migdalați jucând ludic”, pe cel „cu o grimasă mirată”, pe „cel mai masiv, cu mina mereu serioasă”, pe cel cu „ochi albaștri luminoși și fără niciun fir de păr” și pe cel „blond, uscățiv, drept urmare aparent înalt, dar nu tocmai”; în povestea pe care o spun acum, cei cinci devin Cel cu barbă (Ștefan), Cel mereu plouat (Filip), Ăl mare (Luca/Ștefan C.), Spânul optimist (Șerban) și Blondul uscățiv (Fabiani), alături de papagalul mincinos, Bemol, întruchipat de povestitorul Iosif.
Narațiunea urmărește cele cinci mișcări ale cvintetului, transformate în tot atâtea tablouri scenice: Allegro vivace, plin de velocitate, devine pretextul pentru a pune povestea în mișcare – personajele se află pe o barcă, în mijlocul mării, iar dimineața liniștită este curmată de apariția păstrăvului mult dorit; introspectivul Andante îi pune față în față, ca într-o oglindă, cu propriile reflecții și îi provoacă să acționeze ca un întreg; energicul Scherzo îi poartă mai departe, în iluzia apropierii de păstrăv, iar ultimele două mișcări – Andantino (Tema cu variațiuni) și Allegro giusto (Finale) –, interpretate fără întrerupere, transformă urmărirea într-un joc de-a prinselea fără sfârșit, în care miza însăși se preschimbă.
Muzicienii se prind cu totul în convenția poveștii, participând nu doar ca interpreți ai partiturii, ci și ca veritabile personaje. Dincolo de bucuria molipsitoare cu care cântă și de responsabilitatea față de actul interpretativ, cei cinci funcționează cu o complicitate care se transmite imediat și publicului, dar și o relaxare care pare să transpună performance-ul într-un playground. Recitalul clasic devine aici un teatru instrumental, în care tinerii părăsesc, din când în când, textul muzical pentru a prelungi povestea prin gesturi sonore. Astfel, cele două lumi – muzicală și literară – ajung să se confunde: basmul traduce lucrarea schubertiană, iar instrumentiștii îi dau, la rândul lor, chip și mișcare, transformând o vioară în pescăruș, pianul în pași, iar arcușele în undițe. Cu mai multă sau mai puțină credibilitate, artiștii își asumă și rolul de actori. Nu e un exercițiu tocmai la îndemână pentru niște muzicieni formați să vorbească aproape exclusiv prin instrumentul lor, o înțeleg prea bine și eu, ca pianistă: ieșirea din cutiuța interpretului vine la pachet și cu teama de a părea „cringe”. Tocmai de aceea, momentele în care cei cinci uită de stinghereală și intră cu totul în joc sunt și cele mai convingătoare.
Dar întâlnirea aceasta, în care ne sunt puse pe tavă cinci vulnerabilități singulare, reunite într-un singur organism, vorbește și despre un curaj teribil. Despre faptul că muzica clasică poate fi abordată și altfel decât la cravată, că poate ieși dintre zidurile Ateneului, că e în regulă ca ascultătorii să intre în dialog cu cei de pe scenă și că e acceptabil să mai scapi o notă greșită sau să nu te sincronizezi întotdeauna perfect cu partenerii. Ba chiar „erorile” sunt binevenite, mai ales într-o repetiție. Între muzicieni există, de altfel, un fel de mitologie personală. Când se întâmplă lucruri nedorite la repetiția generală dinaintea unui concert, mai toți spunem: „Eh, e bine că s-a întâmplat acum.” Ca și cum numărul greșelilor ar fi prestabilit – ca într-un joc cu mai multe vieți –, iar faptul că le-am consumat înainte ne-ar scuti de altele în timpul spectacolului. Evident, nu funcționează așa. Dar e una dintre superstițiile pe care ajungem, fără să ne dăm seama, să le împărtășim.
Cred, totuși, că firul cel mai important al serii se ascunde chiar între paginile textului lui Alberto Păduraru. Ajungem, încă o dată, în aceeași intersecție dintre lumea fantastică și cea reală. Cu un an și jumătate înainte, când era doar observator, nu dramaturgul acestui proiect, Alberto îi întreba pe cei cinci ce loc mai are muzica de cameră în România. Răspunsurile arătau că, deși această practică muzicală pare să ocupe un loc aproape marginal în peisajul românesc, tocmai cursul dedicat acesteia din Conservator i-a adus împreună și le-a format modul de a cânta, de a asculta și de a colabora. Textul pe care îl scrie astăzi nu vorbește direct despre acea întrebare; totuși, e greu să nu citești, în subtextul lui, ecoul neliniștii care a ieșit la iveală atunci, în dialogul cu muzicienii.
Întrebarea lui Alberto nu și-a pierdut între timp actualitatea. Discuțiile de după repetiție au revenit firesc la aceleași frământări: cum își poate găsi un ansamblu cameral publicul, cum împaci munca artistică cu cea managerială și ce strategie îți construiești într-un context în care până și formații consacrate cântă adesea în fața unor săli pe jumătate goale. Dincolo de dezbateri, plutea aceeași neliniște – nu doar legată de muzica de cameră, ci și de opțiunile reale pe care le mai are astăzi un muzician în România. O incertitudine artistică, financiară, uneori chiar existențială, care ne-a făcut să ne sprijinim, măcar prin câteva vorbe, unii pe alții.
Poate că tocmai acestui sentiment de nesiguranță încearcă Alberto să-i răspundă prin povestea Păstrăvului. Prin ea, ne oferă și un gând compensator: o undiță fermecată de care să te agăți când simți că nu mai poți – să nu prinzi niciodată Păstrăvul, ci doar să-l însoțești. Fiindcă dacă l-ai prinde, totul s-ar sfârși. Și rămâne, desprinsă din text ca un ultim ecou, replica: „Iar oamenii se tem mai tare de sfârșitul visului decât de furtună.”
