De ani întregi ni se spune că internetul produce camere de rezonanță și că asta ne fragmentează societatea și cultura. Nu se mai poate vorbi despre o cultură, de altfel, ci despre multiple microculturi. În spatele acestui tip de trâmbițări cu iz ușor fatalist și/sau autosuficient se află un adevăr care precede cu mult răspândirea internetului – multiplicitatea culturii există, iar noi suntem aici ca să vă ajutăm să navigați prin apele ei despărțite. Așadar, fără alte adăugiri, și în 2025, ca și-n anii dinaintea sa, am cules de pe drum muzici, filme, poezie, locuri și cărți. Pe cele care ne-au rămas în gânduri le găsiți mai jos, dedicații de la Scena9 & friends.
A fost un an cu câteva coloane sonore minunate. Prima, și cea mai memorabilă pentru mine, e cea construită pentru One Battle After Another (r. Paul Thomas Anderson) de Jonny Greenwood cel legendar (îl știți și din Radiohead). Muzica e personaj principal: un amestec nebun de tensiune, texturi electronice și ecouri sonore ale revoluțiilor politice & psihedelice din epoca decupată în film, însoțit de câteva piese-imn ale perioadei. Greenwood & Anderson sunt la a șasea colaborare, și pare c-au ajuns aproape de desăvârșire. Al doilea soundtrack e cel ce însuflețește unul dintre filmele care m-au lovit cel mai puternic anul ăsta: Sirāt (Óliver Laxe). E o compoziție aproape clasică, concepută de Kangding Ray din beat-urile unui tehno dark & minimalist care face să vibreze „catedrala” deșertului altminteri tăcut și atotputernic. Ray și-a început drumul muzical în urmă cu vreo 20 de ani, prin release-uri la raster noton, casă de discuri germană care a scris capitole importante din istoria muzicii electronice. În Sirāt reînvie fabulos spiritul rave-urilor nomade, ritualuri colective unde bătăile inimilor se sincronizează la boxe și bat la unison împotriva timpului care se poate opri oricând. Mai trec pe listă și coloana sonoră din The Smashing Machine (r. Benny Safdie), compusă de muziciana Nala Sinephro, ale cărei rădăcini vin de la întâlnire Belgia-Caraibe. Sinephro țese un fir eteric & suav de jazz pe fundalul poveștii de viață a wrestlerului Mark Kerr. Combinația de harpă & sintetizator strecurat în universul zgomotos al luptelor și a corpurilor deopotrivă puternice și vulnerabile deschide o dimensiune cu totul nouă în film și-n relieful protagoniștilor. (Andra Matzal)
2025 a fost un an bun pentru playlist-urile mele – am descoperit muzică din toate colțurile lumii. O să încep cu „Resham Firiri”, o melodie folk nepaleză culeasă în 1969 în satele din Pokhara, acum capitala turismului din Nepal. Resham Firiri, care s-ar traduce ca „fluturatul mătăsii”, e o piesă de dragoste în care sunt evocate aspecte ale vieții și culturii nepaleze pe muzică cântată la instrumente tradiționale precum sarangi (similar viorii), basuri (fluier) și madal (tobă de mână). Piesa a avut parte de multe interpretări și transformări de-a lungul anilor, iar versiunea ei cea mai cunoscută azi este cea cântată și ascultată de șerpași pe potecile Himalayei.
„Maa Go Bhabna Keno”, compusă în 1961, surprinde esența naționalismului bengalez și lupta acestora împotriva opresiunii. Zece ani mai târziu, când a izbucnit Războiul de Eliberare din Bangladesh, în urma genocidului bengalez, săvârșit de soldații pakistanezi, versurile melodiei erau pe buzele Bangalee Muktijoddhas, luptătorii bengalezi pentru libertate. „De ce te îngrijorezi, mamă? Noi suntem fiii tăi blânzi, iubitori de pace. Dar dacă vine vreun dușman, știm cum să ne-narmăm”, cântau aceștia. După opt luni și jumătate de război, la 16 decembrie 1971, Bangladeshul, cu ajutorul Indiei, s-a eliberat de sub ocupația pakistaneză.
Tot anul ăsta l-am redescoperit și pe Bombino, de care am mai dat în 2022, însă îl uitasem între timp. Îmi place mult rock-ul tuareg, din care i-aș aminti și pe Tinariwen și Mdou Moctar. Omara Moctar, cunoscut după numele de scenă Bombino (ⴱⵓⵎⴱⵉⵏⵓ, în tifinagh, superba scriere a limbilor berbere), s-a născut în orașul Agadez din Niger în 1980. La vârsta de zece ani s-a refugiat în Algeria împreună cu tatăl și bunica sa, în urma rebeliunii tuareg – grup etnic berber din Sahara, în mod tradițional nomad, marginalizat social și economic mai ales în Mali și Niger. Mutat apoi în Libia, Bombino repeta la chitară în timp ce păzea animalele în deșert, lângă Tripoli. A revenit în 1997 în țara natală, unde a cântat timp de zece ani, până a început o nouă rebeliune tuareg, care își doreau autonomie. În încercarea de a opri orice formă de protest, autoritățile au interzis inclusiv chitările pentru populația tuareg, iar doi dintre muzicienii cu care cânta Bombino au fost executați. Nu e o surpriză, așadar, că muzica sa adesea tratează problemele fraților și surorilor tuaregi. „La ce bun să ai oameni liberi care dorm în această lume a suferinței?”, se întreabă artistul în piesa „Imuhar”. Mai multe despre viața și muzica lui Bombino și despre poporul său puteți afla din documentarul Agadez, the Music and the Rebellion (2010). (Ioan Stoleru)
O blimey how time flies! Oribil!
În (deja) buna tradiție, îmi place să încep un nou an cu un mic sabatic culturel solitaire. Mă retrag undeva departe de casă, precum un pustnic model care dacă vrea să confrunte demoni interni & externi nu trebuie să se ducă pe o insulă pustie, ci preferabil, și recomandat chiar și de către sfintele scrieri, este să facă skandenberg cu ei în mijlocul cetății Gomora. De obicei, după câteva zile de jucat de-a alone in the club mă plictisesc cu penitența, așa că deschid carapacea și devin dispusă să vorbesc cu oameni.
Anul ăsta m-am bucurat de revederea cu unul dintre esențialii mei luminatori de cale aka Megatronul Ștefan Tiron. Tovărășia lui mi-a purtat pașii în câteva locuri unde evident m-am mesmerizat descoperind lucruri, oameni și idei. La fel cum am simțit atunci, o zic și acum - cine nu are un Megatron să facă bine să și-l caute, altfel viața e consistent goală.
Bun. Ați zice cu asta te lauzi, măi Suzana, în 2025? Nici vorbă! Din nestematele ascunse pe care le-am descoperit datorită Ștefanului aleg una decât, pentru că e super mișto și se potrivește ceas pe mână cu delirul estetic care populează spațiile cândva verzi, publice sau particulare.
Așadar bine ați deschis ochii în Grădina Ororilor! Garten der Grauens sau Gardens of Horrors este un proiect colectiv crescut cu contribuția tuturor pasionaților de astfel de orori, atent păstorit de către domnul Ulf Soltau. Omul a declarat război acestor amenajări convenabile care necesită minim spre deloc îngrijire din partea proprietarilor de spații cândva verzi, actualmente acoperite de vedeți și voi în poze.
Activați oleacă atenția fiindcă e plin de dinastea și în Grădina Maicii Domnului ohoho! Nu că-s delicios de odioase? Ce pot să zic? În copilărie am citit o poveste cu piticii a căror planetă era bombardată de meteoriți și deștepții de pitici au găsit o soluție să nu mai aibă gropi de la cataroaiele cerești, adică au turnat betoane pe toată suprafața planețicii. Apoi au murit până la ultimul pentru că, na, unde naiba să mai crești și tu o ceapă, o floare, un copăcel? O cam iei razna când vezi că ficțiunile lecturate în tinerețe, azi, aici și acum, sunt materializate în realitatea ta cotidiană. Dar măcar să râdem precum străbunii noștri, contemplându-ne gângăvelile, și să contribuim la albumul domnului Ulf! Dacă aveți poze cu astfel de orori le puteți trimite aici sau aici. Se dă și un Oscar pentru cea mai atroce grădină și tare m-aș bucura să nu câștige numai nemții sau elvețienii ci să mai bată și naționala noastră că nA, oameni experți în frumos suntem și noi, nu numai ei.
Un mic text despre problemuță și posibile rezolvări aveți aici. (Suzana Dan, directoare artistică Rezidența9)
millions of dance-halls grin
with their black faces
here’s the jazz-band
of discoveries
shimmy of relativity
jig of
economic
catastrophes
[and this latest dance –
a surreal Kamarinskaya
of class equality]
under which collapses
the parquet floor of europe
(...)
grand
showerbath
of meetings
the massage of propaganda
the gospel of terror—
this is the chasm
into which we jump
since we cannot jump
into heaven
Din vorbele astea scrise de poetul Anatol Stern în poemul „Europa” se naște un film-obiect-colaj omonim făcut de cuplul Stefan și Franciszka Themerson, ca un manifesto anti-fascist; cei doi se folosesc de toate formulele și materialele audiovizuale posibile pentru a compune imaginile mișcătoare care redau incredibil de bine vortexul înspăimântător de pasionant, mesmerizant și morbid în care dansa pierdută, beată și minunată, Europa anilor 30.
Filmul rătăcit pe mâinile naziștilor, cu poveste complicată de recuperare miraculoasă prin 2019 și restaurare recentă, acum circulă cu o muzică industrial-sacadată perfect adaptată la ritmul dement și la sunetele pe care le-ar face toate obiectele care apar pe ecran, compusă de Lodewijk Muns.
Considerat una dintre cele mai importante redescoperiri din istoria recentă a cinemaului, Europa a avut o proiecție la festivalul Il Cinema Ritrovatto, de la Bologna, în această vară, și e descoperirea mea din 2025. (Alexa Florescu)
Ne-am pornit dimineață din Praid și după 16 borne de Via Transilvanica, deci tot atâția kilometri de dealuri, păduri și popasuri de sendviș, identificat ciuperci și mirosit flori, se vedea satul. Am mai prins puteri văzând acoperișurile roșiatice.
Soarele de august sus și încă aprig. La intrare, o școală mică, primară, despre care aveam să aflăm că mai are 11 copii care învață simultan. În total, în Atia, Harghita, mai sunt vreo 10 familii.
Spargem liniștea satului vorbind ca niște adolescenți în pauza mare și ridicăm praful pe uliță. Ne oprește în loc o altă poartă din lemn peste care dorm niște trandafiri roșii. E o casă muzeu. Intrăm în curte, deși nu ne-a invitat nimeni și ne împrăștiem printre sculpturile colorate din lemn răsfirate în toată grădina. „Bună ziua”, ne adună un glas. Artistul Vinczeffy László ne deschide porțile șurii și ne lasă să vedem tablourile. Se așează peste noi atmosfera muzeală și începem să vorbim în șoaptă.
Pictorul a cumpărat în urmă cu 15 ani terenul și casa pe care a renovat-o. E și satul său natal, dar casa copilăriei sale nu mai există. „Venim în mai și în octombrie plecăm la Sfântu Gheorghe. Iarna pictez, pregătesc în fiecare an ca să schimb expoziția”, ne spune pictorul în timp ce toarnă în 15 păhăruțe pălincă făcută de el.
Deasupra ieslei, în care sunt puse cu grijă curatorială paie, sunt aliniate tablourile pe care le-a pictat iarna trecută. Forme geometrice, fructe și goluri legate în culori blânde. Abstract și natură. Vinczeffy László, 80 de ani, a fost restaurator la muzeul din Sfântu Gheorghe. În oraș, mai vinde din tablouri uneori, soția se ocupă mai mult de asta.
Urcăm în pod pe niște scări din lemn masiv, crăpate în mijloc, devenite ele operă de artă. Lucrarea se cheamă „Ritmuri”.
Niciun fir de pai nu pare la întâmplare, experiența muzeală e completă. Dacă n-aș fi înregistrat conversația și n-aș fi făcut poze, aș fi crezut că a fost un vis. Artă contemporană într-un cătun.
De când casa-muzeu a intrat pe traseul Via Transilvania, artistul primește vizita a 600-700 de oameni în fiecare vară. De la noi și din lume: Elveția, Australia, Germania. „600 de pahare de pălincă?”, încercăm o glumă.
Pălinca o primesc puțini. Depinde de cât de cuminți au fost prunii. Anul ăsta n-au prea fost. A venit înghețul peste floare. (Andreea Archip, Șccoala9)
Bun venit la circ. Eseuri despre lumea de azi
Colecția de eseuri „despre lumea de azi”, intitulată Bun venit la circ a lui Alessandro Baricco m-a nimerit cum nu se putea mai bine. Este o colecție de povești despre umanitate, civilizație, lucruri frumoase, ciudate sau greu de înțeles care ne fac cine suntem, de care aveam o nevoie imensă în lunile astea de confuzie, agitație și tensiuni pe toate planurile. Baricco e un storyteller extraordinar, are ceva din virtuozitatea școlii americane vechi de storytelling (Gay Talese & co), combinată cu o finețe și o senzualitate mult mai europene (este, trebuie să spun, pe alocuri libidinos în scriere cu femeile, ca un italian de aproape 70 de ani).
Cartea cuprinde eseurile pe care le-a scris în zeci de ani pentru La Repubblica, Vanity Fair sau Wired, cu reporting pe teren pe teme ca wtf e cu sporturile americane - fotbalul american, NASCAR, bowling - dar și de ce aleargă spaniolii de tauri sau îi omoară pe zgură, povești de travel, critici literare, de muzică clasică sau de teatru și câte și mai câte (nu am terminat cartea!).
De la Baricco am aflat că cea mai frumoasă exemplificare a literaturii este felul în care un bătrân din Tanger face cornetul în care îți pune castane coapte, că Gabriel García Márquez nu a murit, de fapt, sau că ratarea e deseori cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla. Cu el am vizitat două dintre cele mai impresionante biblioteci ale lumii: Morgan Library & Museum din New York (un tur virtual aici) și biblioteca din Mumbai. Mai am de citit o groază despre subiecte în care abia aștept să-mi înfig dinții, ca Raymond Carver, rugbi și Hanoi. Bref, ce face Baricco aici este o pledoarie pentru umanitate și frumusețea ei imperfectă, care mi-a mai luminat zilele și mi-a mai limpezit din gânduri.
Bonus: o găsiți la un preț fantastic, care vă permite s-o faceți cadou tuturor prietenilor voștri care au nevoie de ea. (Karin Ungureanu, Fundația9)
Mi-am luat obsesiv notițe cât am citit Backlash, de Susan Faludi. Am subliniat pasaje, lipit stickere, copiat fragmente întregi în agendă. M-am oprit de multe ori ca să mă gândesc mai bine la ce citeam, ca să-mi scot și să-mi bag de nervi, dar mai ales ca să-mi înghit nenumărate noduri în gât venite din spaimă și furie. Cartea explică ce a urmat valului de victorii feministe din ani ’70, adică modul în care structurile (mai organizate sau nu) ale patriarhatului s-au regrupat în anii ’80 și au încercat din nou (cu grade diferite de succes) să pună femeile „la locul lor”. A fost sincer înfricoșător să văd paralele cu prezentul, să văd cum încă trăim consecințele acelor ani, să realizez că și eu am operat cu informații false (mai ales despre fertilitate și biologie) care s-au propagat în acei ani. Dar, dincolo de frică că trăim și acum un backlash la libertatea relativă din ultimi ani, cartea mi-a întărit convingerea că emanciparea este și va fi mereu o luptă. Și, poate cel mai important și, paradoxal, liniștitor, mi-a arătat că nu e nimic „natural” la sistemul patriarhal în care trăim, că el nu există fără efort, și exact așa cum efortul și munca unora îl susține, efortul și munca altora îl pot distruge. (Oana Filip, reporteră Scena9)
La sfârșitul unui an greu nu pot să zic că am rămas cu multe. Multe dintre capodoperele mult lăudate ale cinemaului de anul ăsta au fost (pentru mine) niște mari fâsuri, m-am chinuit cu mari cărți arhi-recomandate și m-au plictisit revenirile gen Stranger Things. Am rămas însă cu o listă scurtă de descoperiri cu și despre nervi. Încep cu un roman de la 1808, că tot e „literatura timpurie” la modă în ministerul lui Dan Diaconescu – Michael Kohlhaas de Heinrich von Kleist e un roman timpuriu coerent și cu care am rezonat incredibil de mult în aceste vremuri de nedreptate și răscoală. One Battle After Another e un film pe care mă așteptam să-l urăsc pasional dar pe care nu-l poți urî cu sau fără pasiune, pentru că e mai mult decât un film (foarte) bun, e un fel de call to action într-o epocă a apatiei. Nu în ultimul rând un serial – bizareria de The Chair Company, un mister disasociativ despre nimic, îmbăiat pe parcurs într-o serie de emoții primare și o supradoză de suprarealism degeaba. Nici nu știu cum să-l descriu. E incredibil, dar nu e pentru toată lumea.
Și apropo de „nu pentru toată lumea”, dacă tot e Crăciunul, uite un film care nu mă așsteptam să existe, cu atât mai puțin să-mi placă: o comedie romantică mumblecore de sărbători despre nervi, dragoste și improvizație, Doamnelor și domnilor, The Baltimorons de Jay Duplass! Să aveți niște sărbători fericite, prieteni, cu sau fără dragoste, improvizații sau nervi. (Dragoș C. Costache)
Anul ăsta a fost, fără îndoială, cel mai inconfortabil an din viața mea. Un „inconfortabil bun”, aș spune. M-am reapucat de terapie, am luat meditații la engleză, m-am înscris într-un club de alergare, am învățat să mănânc mai sănătos, am călătorit singură și am încercat să fac decluttering după cum ne învață conturile de pe TikTok.
În căutarea mea de „inconfortabil bun” am descoperit și Buluc, un spațiu creativ din București în care actori profesioniști te ajută să-ți explorezi latura creativă prin tehnici de actorie.
Am participat la un workshop de o zi în sufrageria lor, într-o casă cu aer burghez din inima Capitalei. Primul exercițiu a fost… să ne scălâmbăim unii la alții, stând în cerc. Terapie pură, vă spun! Apoi am fost la un improshow de-al lor, un spectacol de improvizație realizat de cei care au terminat Challenge Yourself, cursul de trei luni cu întâlniri săptămânale cu actorii.
Dacă ești și tu în căutarea unui „inconfortabil bun”, îți recomand să încerci Buluc. Poți citi mai multe despre asta aici sau pe site-ul lor oficial. (Raluca Cristea, Școala9)
Anul ăsta a fost nicicum, adică probabil că a fost bun, dacă nu m-ar fi măcinat o anxietate teribilă, cu dinți din ce în ce mai ascuțiți pe măsură ce anul se apropia de final. Că tot veni vorba, la final, cu sprijinul, munca și energia a peste 50 de oameni, am păstorit această frumusețe – numărul 7 al revistei pe hârtie Scena9. Pare rău de egocentrism, dar eu rămân (și) cu ea din 2025.
În rest? În noiembrie am fost în sudul Spaniei și deși nu aveam nimic de felul ăsta pe cartolina mea de bingo din acest an, am plâns privind o femeie care dansa flamenco în Plaza de España din Sevilla. Dacă tot s-a vorbit despre aproprierea flamencoului (și) anul ăsta, grație Lux, noul album al Rosalíei, luați niște OG flamenco rom, cântat de o doamnă numită La Perla de Cádiz, pe care-am descoperit-o întâmplător, pentru că e înfățișată într-o statuie superb amplasată în orașul de la care-și ia numele, cu Atlanticul în spate.
Și poezia anului meu, scrisă de un contrarian chilian (Nicanor Parra, 1914–2018), în original și-n traducere în limba engleză. (Furată, așa cum se cade, de la Bianca Oanea, pe care vă somez să o citiți pe Substack.)
Pe final-final de an, m-a găsit articolul ăsta de pe BBC, despre de ce să nu lăsăm cărțile poștale (și, pe cale de consecință, instituția poștei) să moară. În acest sens, Postcrossing e un proiect activ de mai bine de un deceniu, care te match-uiește random cu oameni din lumea-ntreagă, cărora să le trimiți vederi de oriunde te afli. Cum se redeschid oficiile poștale în 2026, prima mea vedere va zbura către Louisiana, Statele Unite ale Americii. La mulți ani. (Ioana Pelehatăi)
Imagine principală via Fortepan / tm. Ungaria, 1989.
