Via Transilvanica este un drum care traversează întreaga Transilvanie, purtându-te prin sate, orașe, dar mai ales prin păduri, pajiști și natură, în toate formele ei. Anca Iosif este o jurnalistă de mediu cu peste 15 ani de experiență, obișnuită să străbată munții, să caute și să spună povești. Din întâlnirea ei cu acest drum s-a născut cartea sa de debut, Împăcare pe Via Transilvanica.
Cartea pornește de la cei peste 700 de kilometri parcurși de autoare singură pe traseu, prin caniculă, printre stâne și oi, păduri și animale sălbatice, săteni și preconcepțiile lor, dar mai ales printre propriile fantasme și blocaje.
Ce a împins-o, de fapt, la drum, a fost o stare de amorțeală acumulată în ultimii ani, într-un oraș mare, în care natura – atât de importantă în alte perioade ale vieții ei –, dispăruse aproape complet. Tratamentul era cel evident: „Mi-am zis că să pornesc pe un drum, fizic, mi-e singura șansă să mă scutur din amorțeală”, cum povestește Anca Iosif. „Să fug spre natură și să recuperez mulți kilometri deodată prin păduri. Să mă bată vântul, să mă prindă ploaia, să mă plâng de căldură, să mă bâzâie țânțarii. Să mă umplu de praf și noroi. Să transpir șiroaie.”
Practic, citești o poveste despre cum e să fii mult blocat în capul tău și-n așteptările închipuite ale celorlalți, dar și despre ce bine e să lași natura și oamenii din jur să te mai te sprijine sau să te vindece. Despre cum avem, de fapt, cu toții, nevoie de asta.
Anca Iosif este din București, de peste 20 de ani își face drum spre munți și scrie despre ce descoperă acolo, iar Împăcare pe Via Transilvanica este prima ei încercare amplă de a îmbina poezia unui drumul atât de lung, cu introspecție și cu experiența adunată în peste 15 ani de jurnalism. O poți citi în DoR, pe Scena9, sau în substack-ul ei, Re:Mediu.
Volumul ei de debut urmează să apară la Editura Alice Books, în colecția Yesterday, și poți deja să dai o precomandă. Cartea va fi disponibilă în librării de la finalul lunii august și a fost scrisă cu sprijinul Recorder. În continuare poți citi un fragment.
Ziua 7: Spre Dealurile Cugirului, 21, 5 kilometri, 227 metri diferență de nivel, 6:27 ore
De pe dealul mănăstirii, coborârea a început printr‑o înșiruire de serpentine prin păduri, pe care le‑am simțit din plin în tălpi. Bășici și bătături își făcuseră loc la ambele picioare, o urmare a zilelor în care forjasem peste 35 de kilometri. Duruseră toți pașii din prima jumătate de oră, apoi corpul s‑a obișnuit treptat și s‑a luat la trântă cu durerea, până a uitat de ea. Dacă calci pe ea, nu mai ai cum s‑o simți, nu‑i dai răgaz să se manifeste. Durerea venea când mă opream.
Făceam pauze știind că voi regreta.
În intervalul ăla scurt, corpul se făcea comod, tălpile musteau în durere, credeau că poate urmează vindecarea. Noroc că păstrasem viu în mine sfatul călugărului de la Putna, acela de a cânta pe drum. Devenisem deja obsedată din ziua precedentă de o melodie care‑mi amintise de adolescență.
Fredonând‑o acolo, prin păduri, purtată de vânturi, mă teleportam în trecut și îmi dădeam seama că versurile ei m‑au ajutat să‑mi păstrez optimismul față de lume, uneori până la naivitate. Epilog de la Vama Veche îmi amintea că: Binele și rău‑n jurul tău se vor juca/ Lumea asta moartă va‑ncerca să‑ți fure dragostea/ Niciodată, să nu uiți de inima ta.
Fără să‑mi dau seama, poate că o fredonam cu intenția de a‑mi aminti de mine. M‑am gândit atunci la câți de „trebuie” mi‑au fost insuflați încă de mică, până am uitat de urme de dorințe personale. Facultate, job, relații, rate. Parcă nici nu mai știu dacă am făcut ceva anume pentru că am vrut eu sau am fost păcălită să cred că asta e viața; și că vine cu multe resemnări. Fac o facultate să fie, job stabil, tot așa, să fie. Nimic din mediul în care am crescut nu m‑a pregătit să fiu curajoasă, să risc, ci doar să fiu precaută și cuminte. Eram o fată cuminte care avusese norocul pe la 16‑17 ani să meargă pe munte pentru prima oară cu niște colegi din liceu.
Era iarnă, eram fleașcă la picioare din prima oră, căram în rucsac borcane cu zacuscă și întrebam de prea multe ori dacă „mai e mult”. Fuseseră destule ore pentru un prim traseu, dar din seara în care am ajuns la cabana cea veche de la Mălăiești țin minte veselia, nicidecum oboseala. Mulți oameni care beau ceai cu rom și cu prea mult zahăr, căldura de la sobă, haine la scurs, zdrăngăneli de chitară, o debandadă și înghesuială splendide.
Probabil de‑asta mă tot întorc la natură când mi‑e greu.
Mi‑a dat din prima curaj și m‑a tras mereu spre oameni care se bucură de viață așa cum e. Mă gândeam, înaintând prin pădure, și la alte mici semne prin care lumea dă de înțeles că încearcă să mă „cumințească”. În ultimii ani, de exemplu, am devenit o fană a culorilor – galben, portocaliu, albastrul acela regal, verde, turcoaz. Îmi place să le port, îmi place să am contraste prin casă. În același timp, majoritatea magazinelor mă pun să port griuri, bejuri, alb, negru, poate niște tonuri de maro. Într‑un final găsesc ce caut, dar după multe răscoliri pe internet sau prin SH‑uri. Trendurile vin constant să‑mi spună că am crescut, că florile și culorile sunt doar pentru copii.
Dintr‑un vers într‑altul, am trecut de mai multe plaiuri, gospodării, turme, mai șchiopătând, mai strângând din dinți, până am ajuns pe un deal deasupra Cugirului. Un deal generos, întins, cu arbori bătrânei. Loc de cort, loc de cort, loc de cort, îmi spunea creierul. Lumina roșie de avarie clipocea de ceva vreme, dar ăsta chiar părea un loc liniștit, perfect pentru prima mea noapte la cort pe Via. Mi‑am trântit rucsacul în iarbă și m‑am prelins și eu lângă, vrând să las pământul să‑mi absoarbă oboseala și bășicile și tot. Nu m‑a ținut mult momentul ăsta. Poate ți‑ai dat seama până acum că mi‑e greu să mă conving să stau locului. Eram cu jumătate de casă scoasă deja din rucsac – apă, cort, mâncare, șlapi, pansamente –, dar mă tot uitam la ceas: nu era nici 3. Îmi spuneam că iar mă oprisem prea devreme. Prea devreme, pesemne în comparație cu ruperi le mele obișnuite – „pierdeam timp” acolo, de parcă eram în vreo cursă oficială și cine știe ce primeam la final dacă ajungeam în cât mai puține zile.
Dezvățarea grabei s‑a dovedit a fi grea de tot, dar bătăturile mă obligau să stau.
Cea mai lungă zi din an, 21 iunie, solstițiu, când îmi imaginam cât o să merg eu și‑o să dreg, devenea ziua cu cel mai scurt kilometraj. Nu eram în stare să văd că ziua continuă și după ce mă opresc și că poate să continue chiar bine. Mă simțeam inconfortabil fără să am control asupra corpului și eram cu biciul pe mine pentru că nu‑mi opti mizasem cum trebuie kitul de alifii și plasturi. Nu mai știam în acel punct dacă era de la ghete, de la șosete sau de la prea mulți kilometri forțați.
Recunoșteam însă disconfortul momentului în care lucrurile nu ies cum e în capul meu. M‑am foit vreo jumătate de oră și m‑am întrebat dacă să strâng tot și să forțez măcar până în Cugir, încă cinci kilometri. Noroc cu tălpile, care au strigat că nu mai intră în bocanci nici plătite.
Am oftat, am acceptat și am început, așa, șchiopătând, să‑mi întind cortul, recunoscătoare că nu bate vântul și că nu plouă. Dar mă bucurasem prea tare.
Ce‑am crezut eu că e o oază de liniște s‑a transformat repede într‑un maidan al câinilor de stână, care au apărut lângă mine cu diverse amenințări.
Și câinii îmi spuneau că m‑am oprit prea devreme.
