Ruină, sfârșit, colaps, acestea sunt câteva cuvinte care descriu lumea construită de Andreea Răsuceanu în Hemiptera, cel mai nou roman al său apărut la editura Polirom. Cartea spune povestea cartierului bucureștean Balta Albă, unde există un ecosistem special, a cărui emblemă devine cicada.
Andreea Răsuceanu a debutat cu volumul Cele două Mântulese, în 2009. În 2013 a apărut Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, care a câștigat Premiul Tânărul critic al anului 2013, a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România şi Premiile revistei Observator cultural. A continuat studiile de geocritică cu Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului, publicat în 2016 şi Dicţionar de locuri literare bucureştene, pentru care a primit Premiul AgenţiadeCarte.ro, secţiunea eseu, publicistică, memorialistică.
Răsuceanu a câștigat mai multe premii. Romanului ei Vântul, duhul, suflarea, primul volum din seria Trilogiei satului C, a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), Premiul Scriitorul lunii februarie (Gala Scriitorii Anului, 2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, şi nominalizări la premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” şi Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi. Romanul s‑a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022), şi în bulgară, la ICU Publishing (2023). O formă de viaţă necunoscută a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) şi Premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România, şi a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franţa, la editura Nouvel Attila‑Seuil (2023).
Spre sfârșitul primăverii, focul cuprinsese aproape în întregime parcul, aerul devenise fierbinte, abia îl mai puteai trage în piept, Bucureștiul se sufoca sub cortina de fum. Locuitorii celor câteva cartiere din jur fuseseră sfătuiți să iasă cât mai puțin posibil, să țină ferestrele închise și să atârne în dreptul lor cearșafuri ude. Pompierii interveneau zilnic, cu jeturi de apă care inundaseră parcul, în încercarea disperată de a opri răspândirea flăcărilor. Dar acestea se stingeau într-un loc ca să apară iar, fără să știe nimeni cum, într-o altă zonă a parcului, unde pârjoleau resturile de vegetație rămasă. Apăruseră deja teorii ale conspirației, care susțineau că focul era întreținut de puteri malefice, jurnaliști de la toate televiziunile de știri nu mai părăseau perimetrul parcului, cum îl numeau în reportajele care încercau să explice sursa incendiului (sau sursele, părea să existe mai mult decât o mână criminală).
La un moment dat, existase o procesiune care pornise de la Biserica Izvorul Nou Dintre Vii și înconjurase o porțiune din parc, oprindu-se pe insula principală. Preoții mergeau în fruntea grupului de oameni, cu icoana „Izvorul Tămăduirii”, care o înfățișa pe Maica Domnului ținându-l pe Iisus, copil, deasupra unui izvor, sursă a vindecării tuturor bolilor trupești și sufletești. Dacă îi priveai cum se adunaseră pe insulă, printre rotocoalele galbene de ceață, în mijlocul apelor care rămâneau neclintite, peisajul avea ceva ireal, de imagine decupată dintr-o halucinație sau dintr-un vis, așa cum spusese un jurnalist într-un moment de inspirație. De fapt, totul începuse așa, cu un izvor care curgea printre vii, care dăduse mai târziu naștere lacului, iar acum oamenii se întorceau aici invocând imaginea primordială, transfigurată a unui astfel de loc cu puteri tămăduitoare.
În schimb, la jurnalele de știri, se vorbea despre aceeași mână criminală care pusese focul de la bun început, în speranța că o bună parte din parc va fi transformată într-un nou complex rezidențial. Iar geologii, citisem pe un site de știri, susțineau că sub pământ, în anumite zone ale parcului, existau probabil acumulări de gaze, provenite din vechea mlaștină, care se puteau aprinde în anumite condiții, provocând incendii de durată.
Când am ajuns acolo, niște păsări uriașe, cu ciocurile roșii - nu cred că mai văzusem specia asta în București - străpungeau aerul îmbâcsit din jurul lacului cu strigătele lor răgușite, vânturând aerul cu aripile ca niște evantaie enorme, desfăcute. În ultimele zile, se vorbise la știri despre străzile din jurul parcului, invadate de animalele care fugiseră de incendiu, probabil că și păsările își părăsiseră cuiburile, refugiindu-se pe terasele înalte ale blocurilor. Reportajele surprinseseră viețuitoare care altfel nu se arătau niciodată, șerpii ieșiseră de sub pământ și se ascundeau acum în colțurile umede ale grădinilor și în subsoluri, era o adevărată invazie de șobolani de apă, arici, apăruseră chiar și două vulpi în capătul parcului, spre Ozana. Mi-am dat seama că nu se mai auzea nici un fel de insectă, dispăruseră țânțarii care de obicei înconjurau ca o plasă vie malurile lacului, libelulele, muștele. Și cicadele, care vreme de câteva zile migraseră în valuri spre miezul cartierului, stăteau lipite de pereții clădirilor ca altădată de copacii din parc, transformându-le în blocuri de piatră țiuitoare. Andrei se trezea de mai multe ori pe noapte din cauza sunetului care se intensifica odată cu căderea întunericului, îl auzeam ieșind pe balcon, să fumeze. Se auzea ca și cum niște făpturi nevăzute ar fi lovit zeci de plase metalice de asfaltul străzii, de zidurile caselor și, pentru că sunetul nu era egal, ci se întețea și apoi scădea, în valuri, dacă îl ascultai cu atenție ți se părea că detectezi niște modele sonore, care se repetau, aproape ca niște cuvinte. Și cum în ultimul timp îl auzeam aproape continuu, ni se părea la fel de firesc ca altădată vocile oamenilor pe stradă, în jurul blocului, în vânzoleala din centru.
Fumul se îngroșase de la o zi la alta, acoperise zona dimprejur ca o ceață de nepătruns. Parcul ardea încet, pe aproape toată suprafața, cercurile de foc înconjuraseră toate insulele. Mă întrebam cum arăta lacul de sus, dacă cineva ar mai fi folosit o dronă, văzusem câteva în primele zile, înainte ca fumul să devină prea gros pentru a le mai putea controla. Am ajuns pe malul lacului devreme, ca să fac câteva fotografii. Am coborât repede treptele, apoi m-am grăbit spre marginea apei. Ajunsă pe mal, acolo unde fumul se subția, dezvăluind suprafața apei, am încremenit. Lacul era complet alb, ca și cum înăuntru ar fi fost lapte, sau var. Nici o undă nu se vedea, părea că e făcut dintr-un material solid, nimic nu mișca, nici o adiere nu perturba oglinda albă.
E așa de câteva zile, mi-au spus niște tineri care stăteau și ei pe mal, privind peste apă, în depărtare. A venit o echipă de la „Apele Române” și a luat probe. Au spus că, din cauza focului care a încălzit pământul, s-a dezvoltat o specie de alge tipică apelor dulci din zonele calde. E inofensivă, nici măcar nu ucide peștii. Doar că arată ciudat.
Le-am zâmbit încercând să integrez noua informație în imaginarul pe care mi-l formasem deja în jurul lacului. M-am apropiat de marginea de beton și m-am aplecat spre apă. Aici, la mal, se simțea o vagă mișcare subterană, ca și cum totul ar fi fost acoperit cu un țesut viu, iar dedesubt se întâmpla ceva, ce tulbura din când în când suprafața ca o placentă uriașă. Mi-am luat inima-n dinți și mi-am cufundat degetele în apă, când le-am scos, lichidul era de un alb-gri care strălucea stins.
Știți, algele se și mișcă, a zâmbit tânăra. Ne-am uitat și noi pe internet, au un fel de filamente, flageli se numesc, care le ajută să se deplaseze.
M-am uitat la ea cu interes, pentru prima oară, avea ochii mari, căprui, dar, cum apa albă se oglindea în ei, păreau gri. I-am mulțumit pentru informații, când m-am întors să plec i-am lăsat acolo, pe mal, privind în depărtare, cum îi și găsisem.
Aerul aducea din largul lacului un miros necunoscut, metalic, amestecat cu cel obișnuit, sărat, al smârcurilor. Poate că provenea de la algele mișcătoare, sau poate că focul topea aliajele din care erau făcute numeroasele garduri de fier forjat, mirosul era atât de greu, că am simțit cum mă ia amețeala. M-am întors spre ieșire, am urcat câteva din treptele care mi s-au părut brusc interminabile. Când m-am întors și m-am uitat în urmă, balta albă părea că fierbe mărunt, gata să se reverse oricând peste malurile ciobite.
O vreme am ascultat îndemnurile specialiștilor (nimănui nu-i era clar în ce, dar am descoperit curând că aproape toți locuitorii cartierului se conformaseră și ei) și nu am ieșit din casă. Ceea ce apăruse inițial pe posturile de știri ca stare de urgență, situație de pericol ecologic major s-a transformat treptat în fapt divers, curiozitate naturală cercetată în continuare de geologi, biologi și comentată de teologi, jurnaliști și activiști de mediu, invitați în studiourile de televiziune, pentru dezbateri interminabile. Imaginile cu parcul care ardea erau însă tot mai rare, se pomenea în treacăt că, deși incendiul nu se stinsese, totul era sub control, flăcările nu mai amenințau vieți omenești, vegetația doar fumega, alimentată de ceea ce era probabil, cum susținuseră geologii de la bun început, o emanație de metan biogenic, provenit de la fostele mlaștini asanate.
Cu toate astea, lucrurile nu se schimbaseră în cartier, cel puțin din câte se puteau observa din interior. Fumul galben nu dispăruse, deși mai scăzuse în intensitate, iar insectele acopereau acum ferestrele aproape în întregime. Pătura lor mișcătoare țiuia atât de puternic, încât nu te mai puteai apăra de sunetul lor. Au trecut zile întregi și am așteptat degeaba să le vedem prăbușindu-se la pământ, luate de vântul toamnei incipiente, care se simțea deja prin grădinile Bucureștiului. Insectele nu mai mureau, cum se întâmplase dintotdeauna, odată cu verile mai lungi sau mai scurte. Întotdeauna, înainte ca toamna să îmbrace orașul în galben, dacă priveai cu atenție pământul puteai să le vezi corpurile uscate, aripile străvezii, pline încă de irizațiile multicolore ale verii, care încet-încet se transformau în praf. Era suficientă o pală de vânt mai puternică și roiuri fojgăitoare se ridicau în cercuri de la pământ, transformându-se sub ochii trecătorilor în praf cafeniu, strălucitor. Oamenii le respirau, primindu-le în plămânii lor, împreună cu praful subțire al străzilor și miasma veșnică a bălților din jurul Capitalei, aerul lor otrăvit se întindea peste tot.
Cum fenomenul nu era specific deocamdată decât pentru câteva cartiere bucureștene, și nici acolo nu se generalizase, nu mai apărea la jurnalele de știri importante, ci doar ca temă secundară la anumite emisiuni TV, unde fuseseră invitați și câțiva biologi care susțineau că supraviețuirea insectelor fără hrană e imposibilă, și că în curând vor începe să cadă de pe suprafețele neorganice pe care se refugiaseră.
La primul anunț oficial că puteam ieși în sfârșit din case, Andrei a plecat la firmă în zorii zilei.
Sursă foto: Pexels.
