Ce mai înseamnă azi o stațiune balneoclimaterică? Ce îți oferă ție ca turist, dar localnicilor care trăiesc acolo? Dar ce nevoi are stațiunea?
Anul ăsta Caravana9, mașina cu ajutorul căreia ducem reviste, filme și evenimente prin țară s-a alăturat programului internațional Sleeping Beauties prin care a explorat 6 stațiuni balneoclimaterice. Sleeping Beauties este un program dezvoltat de EUNIC România și curatoriat de Ilinca Păun Constantinescu. Programul a propus 6 rezidențe în 6 orașe stațiuni balneoclimaterice. un program de rezidențe conceput și dezvoltat de EUNIC Romania, în colaborare cu șase instituții culturale active în România – British Council, Centrul Ceh, Goethe-Institut, Instituto Cervantes, Institutul Polonez și Fundația9. Fiecare instituție susține o rezidență într-o stațiune balneară din România, respectiv Amara, Govora, Băile Herculane, Eforie, Borsec și Techirghiol.
Ca să înțeleg mai bine de ce focusul a fost pe stațiuni balneare, care e starea lor și cum poate arta să le ajute am discutat cu Ilinca Păun Constantinescu.
De ce ați ales stațiuni balneare pentru rezidențele din acest an?
Ilinca Păun Constantinescu: Mă interesează de mult timp stațiunile balneare pentru că mi se par unul dintre cele mai complexe și, în același timp, mai actuale proiecte ale modernității. Ele apar în Europa ca un tip nou de oraș, construit în jurul unei idei aproape utopice: că sănătatea poate fi produsă nu numai prin actul medical, ci printr-un întreg mediu: apă, aer, vegetație, arhitectură, mișcare, ritm cotidian și viață socială. Stațiunea trebuia să fie simultan „la țară” și „la oraș”, să ofere natura și retragerea din orașul industrial, dar în același timp toate formele sofisticate ale vieții urbane. Cura însăși depășea stabilimentul de băi: prescrierea apei genera buveta, băutul apei genera promenada, promenada genera parcul și galeriile acoperite, iar nevoia de bună dispoziție introducea muzica, spectacolul, cazinoul și sociabilitatea în mecanismul terapeutic.
În același timp, în ultimii 30 ani, o mare parte, extrem de valoroasă, a acestor locuri, a fost abandonată, iar imaginea degradării e uneori mai puternică decât cea a bunăstării proiectate de epocile anterioare. Mi s-a părut foarte fertil ca rezidențele să intre tocmai în această contradicție: locuri care par rămase în urmă, dar care conțin, pe lângă un proiect foarte coerent de arhitectură și urbanism peisajer, teme extrem de contemporane: sănătate, ecologie, resurse comune, comunitate, acces la natură și dreptul la odihnă.
În fiecare dintre rezidențe ați lucrat cu o asociație locală. Ce asemănări și deosebiri vezi între ele?
În toate aceste stațiuni există deja oameni care au acumulat ani de cercetare, relații, frustrări, negocieri și forme de grijă față de loc. Rezidentul intră într-un proces care exista înaintea lui. Gazda devine, de fapt, un mediator între artist, loc și comunitate. Acesta este și motivul pentru care programul pune explicit accentul pe integrarea rezidentului în viața cotidiană și pe accesul la cunoașterea locală, nu doar pe producerea unei lucrări.
Ce mi se pare fascinant este că problemele sunt recurente, dar răspunsurile sunt foarte diferite. Peste tot găsești patrimoniu fragmentat, privatizări, pierderea unor infrastructuri colective, dificultatea administrației de a gândi pe termen lung și o ruptură între valoarea extraordinară a resursei și capacitatea de a o transforma într-un proiect contemporan. Dar organizațiile locale au construit instrumente diferite: Culturarium, la Borsec, este formată din oameni care s-au întors acasă după studii și lucrează foarte mult prin cultură, educație și comunitate; Locus, la Herculane, a pornit dinspre arhitectură și lupta foarte concretă pentru salvarea patrimoniului; Vira lucrează mult prin cercetare, memorie și documentare; la Govora, Studiogovora combină restaurarea, educația și proiectarea de arhitectură. Mi se pare foarte frumos că nu există o rețetă: fiecare loc își produce propriul mod de a avea grijă de el. Niciuna nu încearcă să „înghețe” stațiunea într-o imagine ideală a trecutului. În forme diferite, toate tratează patrimoniul ca pe un proces deschis și un proiect colectiv, nu ca pe o sumă de obiecte care trebuie pur și simplu restaurate.
Cum crezi că poate ajuta arta contemporană aceste stațiuni?
Nu cred că rolul artei contemporane este să „salveze” aceste stațiuni și nici nu mi-aș dori să îi atribuim o asemenea misiune. Dar arta poate face ceva ce proiectele de restaurare sau strategiile administrative fac mai greu: poate schimba felul în care privim un loc. Poate face vizibile povești, oameni, clădiri sau practici pe lângă care trecem fără să le mai vedem și poate crea contexte în care localnicii și cei veniți din afară se întâlnesc altfel. Poate pune împreună lucruri pe care discursurile disciplinare le separă: memoria personală și istoria mare, corpul și arhitectura, ecologia și patrimoniul, îngrijirea și politica spațiului.
De aceea am și gândit rezidențele fără obligația unui „obiect final”. Important era ca artistul sau arhitectul să intre, pentru două săptămâni, în viața cotidiană a locului, iar la sfârșit să existe un moment public. Mă interesează acest act tocmai ca instrument care poate suspenda pentru o clipă răspunsurile deja cunoscute și poate produce alte întrebări. Într-o stațiune în care discursul dominant spune fie „trebuie să restaurăm trecutul”, fie „trebuie să dezvoltăm turismul”, artistul poate introduce un al treilea spațiu: ce altceva ar putea deveni acest loc? În acest sens, cercetarea și imaginația devin ele însele forme de proiectare, și nu pentru a livra imediat o soluție, ci pentru a lărgi câmpul posibilului.
E ceva din istoria stațiunilor balneare care te-a impresionat și ai vrea să împărtășești cu noi?
Poate cel mai mult m-a fascinat faptul că plimbarea și muzica făceau literalmente parte din tratament. Cura internă presupunea să bei o cantitate prescrisă de apă minerală și apoi să te plimbi pentru a o digera; de aici buveta, aleile, galeriile acoperite și parcul. Muzica acompania promenada și trebuia să întrețină buna dispoziție a pacientului. În unele stațiuni exista chiar ceea ce era numit „taxă de cură și muzică”. Mi se pare extraordinar pentru că arată cât de larg era definită sănătatea: nu se trata numai corpul izolat, ci relația lui cu mediul, mișcarea, timpul și ceilalți.
Și există două scene pe care le găsesc minunate, descrise în teza Adei Hajdu, de la care am învățat atâtea. În 1796, Barbu Știrbei îi scrie lui Hagi Pop de la Karlsbad că merge dimineața la izvor împreună cu „cinci-șase sute domni și doamne”, beau apă în timp ce cântă muzica, apoi se plimbă prin grădini și își fac prieteni „din toată lumea”. În câteva rânduri ai aproape întregul mecanism al stațiunii: apa este motivul venirii, dar în jurul ei se construiesc ritualul, sociabilitatea, peisajul și experiența apartenenței temporare la o comunitate. Stațiunea era în același timp sanatoriu, scenă socială și mic oraș ideal. Mi se pare extraordinar și felul în care Vasile Alecsandri descrie Borsecul în 1845. Îl surprinde amestecul social produs de stațiune și scrie, cu mult umor, că „La Borsec toţi sunt fraţi, de nu în Hristos, dar în borviz”. În baia Lobogo, spune el, „trei împăraţi şi trei ciubotari” ar deveni imposibil de deosebit unii de alții. Apa suspendă, chiar și temporar, ierarhiile și produce o formă neașteptată de comunitate. Stațiunea devine astfel nu doar un loc al vindecării sau al loisirului, ci un mic laborator social în care apar alte moduri de a fi împreună.
De ce să meargă cineva azi la o stațiune balneară?
Poate tocmai pentru a experimenta un alt raport cu timpul. E foarte frumoasă ideea istorică potrivit căreia una dintre condițiile curei era deplasarea: trebuia să ieși din mediul tău obișnuit, iar „schimbarea decorului” era considerată ea însăși necesară pentru revitalizarea spiritului. Locul trebuia să ofere aer, vegetație, priveliști, trasee și un spațiu construit care să producă această schimbare. E foarte aproape de ceea ce căutăm și astăzi atunci când vorbim despre wellbeing, doar că acum îl cumpărăm adesea ca pe un serviciu individual.
Stațiunea balneară propunea ceva mai interesant: grija ca experiență colectivă și ca formă de oraș. Parcul, promenada, izvorul, hotelul, muzica și întâlnirea cu ceilalți făceau parte din aceeași infrastructură. De aceea cred că merită să mergem astăzi la Băi. La Govora, Herculane, Borsec, Amara, Eforie sau Techirghiol (ca să nu mai spunem de Vatra Dornei, Slănic Moldova, Geoagiu Băi etc)- nu doar ca să vedem ce a supraviețuit, ci ca să înțelegem ce am putea recupera conceptual din aceste locuri. Nu cred că trebuie să reconstruim lumea balneară a secolului XIX. Dar cred că merită să ne întrebăm foarte serios dacă această veche idee – că un oraș poate fi construit pentru a ne face bine – nu este, de fapt, tocmai una dintre ideile de care avem din nou nevoie.
