Despre forța unui protest istoric, cu Pamela Hogan, producătoare și regizoare americană care a documentat în Ziua în care Islanda a stat pe loc un moment decisiv pentru drepturile femeilor din Europa.
Pe 24 octombrie 1975, în centrul capitalei Reykjavik s-au strâns aproape 25.000 de femei. A fost ziua în care 90% dintre femeile din Islanda au intrat în grevă. Nu vorbim doar de salariate la stat sau la privat, ci inclusiv de „casnice”, care, în acea zi, au refuzat să-și „îndeplinească îndatoririle” de mame și soții. Profesoarele n-au venit la școală, muncitoarele n-au ajuns în fabrici, ziaristele n-au mers la redacție, magazinele au fost aproape toate închise, iar mulți dintre bărbați s-au trezit nevoiți să gătească pentru prima oară singuri o masă de prânz sau să schimbe scutecele copiilor. În felul acesta, femeile voiau să atragă atenția asupra valorii pe care munca lor, mai mult sau mai puțin vizibilă, o are în societate, dar și asupra nevoii de remunerare egală cu a bărbaților și de reprezentare politică.
Efectele acestei zile în care Islanda a fost paralizată au început să se simtă în valuri și nu se opresc până azi. În 1980, Vigdis Finnbogadottir, pe atunci directoare artistică la Compania Teatrală din Reykjavik și mamă singură, a devenit prima femeie președinte aleasă democratic din lume și cu cel mai lung mandat – 16 ani. Finnbogadottir spune că acest lucru n-ar fi fost posibil fără greva femeilor, la care participase cu cinci ani înainte, alături de mama și de fiica ei de trei ani.
La 50 de ani de la această grevă istorică, Islanda este țara cu cel mai mare procent de echitate a participării femei-bărbați la viața socială și politică. În prezent, peste 60% din parlament îl reprezintă femeile, față de 5% în 1975, iar funcțiile de președintele, prim-ministru și șefi ai partidelor de guvernare sunt ocupate toate de femei.
Citești despre momentul ‘75 din Islanda și nu poți să nu te întrebi: cum a fost posibil? Astăzi, un asemenea procent de participare la o formă de protest și de acțiune directă pare cu siguranță utopic sau distopic, în funcție de care parte a baricadei privești.
Producătoarea și regizoarea americană Pamela Hogan a documentat greva și toată munca prin care a fost posibilă în lungmetrajul Ziua în care Islanda a stat pe loc, proiectat la București în cadrul Festivalului de Film Feminist. Folosind imagini de arhivă și interviuri din zilele noastre cu femei implicate în organizarea protestului, dar și cu femei care pur și simplu au participat neafiliat, filmul aduce la viață momente intime sau colective nemaiarătate pe ecran. Ziua în care Islanda a stat pe loc poate deveni un soi de manual cinematografic pentru acțiuni directe și proteste ce scot la iveală fragilitatea asumată, dar și curajul și determinarea care pot fi deveni o sursă de inspirație.
Pamela, cum ai dat peste povestea asta pe care te-ai luptat atât de mult să o aduci pe ecrane și la care ai lucrat aproape șapte ani?
Eram într-o vacanță cu familia prin Islanda și, cât timp ei explorau natura, eu mă delectam cu ghidurile turistice. Și așa am dat peste un mic paragraf despre această grevă națională. Sunt producător de televiziune de mulți ani, sunt obișnuită să primesc idei de scenarii din toate colțurile lumii așa că am ajuns acasă și imediat am căutat filmul care eram convinsă că s-a făcut deja. Surpriză, nimeni nu spusese pe ecran mic sau mare povestea asta senzațională. Incredibil! Apoi m-am gândit la vârsta femeilor care au participat la grevă și mi-am dat seama că ele sunt încă printre noi și că poate era ultima ocazie să auzim lucrurile chiar de la ele. Nu e genul de poveste pe care vrei s-o auzi de la niște cercetători sau istorici. Iar ideea asta nu mi-a mai dat pace până când nu am obținut finanțare și m-am întors în Islanda cu o echipă de filmare americană; atunci am făcut primele interviuri. Femeile astea astea erau extraordinare și amintirile lor atât de vii! Femeile din Red Stockings (Rödstrumporna), gruparea feministă care a pornit totul, au rămas conectate, încă se mai întâlnesc de câteva ori pe an. Sunt chiar o sororitate. E incredibil pentru ele să trăiască aceste vremuri, când s-au împlinit atâtea dintre lucrurile pentru care au luptat în tinerețe, de care se bucură generațiile venite după. În această primă călătorie am cunoscut-o pe Rapa, care a devenit co-producătoarea filmului și care mi-a deschis toate ușile. Nu am mai lucrat cu echipa americană, am lucrat doar cu colaboratori locali.
Deși am multă experiență în finanțarea proiectelor, aici mi-a fost incredibil de greu să obțin banii și a durat foarte mult timp. Dar acum, mi se pare că așa a fost mai bine, pentru că am avut timp să fac multă cercetare, să dezgrop toate poveștile, să le câștig încrederea acestor oameni. Cred că filmul e mai bun datorită acestor lucruri. Și mă bucur când văd reacția oamenilor din toată lumea la film. Par înfometați după genul ăsta de poveste aproape ca un basm, despre ce au reușit niște femei obișnuite.
Pare într-adevăr un moment scos dintr-o utopie socială, pare ceva imposibil de imaginat astăzi. După atâta documentare, tu cum îți explici că au reușit?
E o țară mică, de 400.000 de oameni, sigur mai puțini în 1975, și cred că, cu cât mai puțini, cu atât fiecare dintre ei se simte mai puternic, știe că fiecare acțiune poate conta. Trebuie doar să aibă curaj. Cred că noi, care trăim în țări mai mari, mai complicate, nu mai simțim că avem puterea asta. Dar ce trebuie să învățăm din experiența lor e că avem mai multă putere decât credem. Nici ele nu aveau idee dacă va ieși ceva din tot ce pregăteau, dacă ceva se va schimba. S-au strâns în centrul orașului, au așteptat și, ușor, ușor, alte femei și alte femei au început să apară. Indiferent că fac un lucru mic, dacă într-o zi mă opresc din a-l face, contează; dacă ne oprim toate, țara nu poate funcționa fără noi. Și asta ar trebui să fie lecția pentru noi toți.
Grupurile feministe implicate, în special Red Stockings, au folosit tactici aproape de gherilă în pregătirea protestului. De la defilarea unei femei manechin spânzurate în ajunul Crăciunului - metaforă pentru chinurile femeilor de a pregăti tot ce ține de sărbătorile de iarnă -, la cântece umoristice activiste, fragmente de emisiuni radio dedicate, „decernarea” premiului pentru Cea mai frumoasă islandeză unei vaci numite Perla, în timpul unui concurs de frumusețe național ș.a. De asemenea, fiindcă celelalte organizații, sindicate și mai ales angajatorii și Guvernul nu voiau să aprobe o grevă generală, au avut ideea salvatoare să declare 24 octombrie Ziua Liberă a femeilor, ceva mult mai benign și acceptabil pentru toate părțile implicate.
Rapa, colaboratoarea noastră, povestește mereu despre compromisul acesta care a trebuit făcut, trecerea de la ideea de grevă la cea de „zi liberă”. Un compromis care, desigur, a fost imens de dureros pentru unele feministe și sindicaliste. Dar se apropia ziua protestului și aveau absolută nevoie de aprobare de la Parlament. Și asta le reamintește mereu activiștilor mai tineri cu care discută: poate părea impur, dar uneori compromisul este esențial.
Cealaltă componentă esențială pentru reușita campaniei lor a fost folosirea umorului ca armă. Evident că tendința e să-ți manifești furia, să ridici pumnii încleștați, evident că și islandezele din Red Stockings erau furibunde, dar au ales ca nu ăsta să fie registrul campaniei lor. Știau că trebuiau să facă oamenii să asculte ceva complet nou și că nu ar fi reușit asta antagonizându-i. Trebuia să-i facă pe contestatari să gândească altfel, nu să-i antagonizeze.
„Furia noastră a fost foarte frumoasă” chiar a spus una dintre protestatare la interviu.
Cum a fost interacțiunea ta cu protagonistele filmului, cum au decurs interviurile?
Am realizat peste 50 de interviuri și, deși unele dintre ele nu au ajuns în film din diverse motive, fie pentru că erau repetitive, ele vor fi donate Arhivei Femeilor de la Universitatea din Islanda, unde sper că și alții le vor folosi în alte forme, pentru că toate spun povești relevante. Chestia cu islandezii e că ei chiar țin la istoria lor, așa cum țin și la limba lor, la tradiții. De asta există această Arhivă a Femeilor Islandeze, unde au strâns tot ce s-a putut, articole de ziare, afișe, filmări, obiecte personale. O adevărată comoară de cercetare. Așa că am contactat-o pe administratora arhivei, Aida Stierkars-Detir, i-am zis ce vreau să fac. Iar ea s-a dedicat complet proiectului nostru tocmai pentru că urma să se pensioneze și l-a luat ca pe o ultimă misiune. Ea a fost principala noastră cercetătoare.
Ce mi-a fost însă aproape imposibil a fost să aflu și perspectiva bărbaților. Chiar îmi doream să am asta în film, să povestească ce le trecea prin minte în zilele alea, dacă erau speriați în secret, dacă erau entuziasmați, ce se petrece cu tine când nevasta ta ajunge feministă și activistă, căci asta schimbă întreaga dinamică din gospodăria ta. A fost foarte greu și le sunt recunoscătoare celor puțini care au acceptat și apar în film. Sturner, șeful celui mai important ziar al vremii, considerat unul dintre factorii conservatori ai epocii, nu a publicat absolut nimic atunci despre mișcările feministe. Când am avut ocazia să-l întreb de ce, mi-ai răspuns: „Pam, eram în mijlocul Războiului Rece! Despre asta scriam atunci.” Incredibil.
Femeile cu care am stat de vorbă sunt foarte mândre de ce au făcut și de ce a ajuns Islanda astăzi. Am avut cu toate o relație foarte caldă, aproape familială. Nu o să uit că una dintre ele, la un moment dat, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a zis „Știi, Pam, tu faci filmul ăsta pentru mama ta”. Și așa este, deși nu mă gândisem așa până atunci. Fiindcă lucrurile astea s-au întâmplat acum foarte mult timp, iar memoria e un mecanism ciudat și uneori vine în valuri. Dar momentul era la fel de viu pentru ele ca acum cinci decenii, tocmai pentru că a fost ceva transformativ. A fost oricum cu adevărat miraculos că în acel 24 octombrie, a ieșit soarele. Vremea e nemiloasă în Islanda, putea fi un ger care să le împiedice să se strângă în piață. De aici și replica de la finalul filmului, livrată de băiețelul uneia dintre protestatare: „Acum știu că Dumnezeu e femeie”.
Filmul are un circuit deosebit în Islanda și în alte contexte activiste. Cum a ajuns să fie un stindard de „bune practici” pentru proteste?
Filmul a avut deja două perioade de rulat în cinemauri, inclusiv proiecții prin alte spații din toată Islanda. De asemenea, ne-am parteneriat cu BRUV, televiziunea publică, și o să dea filmul la televizor la aniversarea de anul ăsta. Tot ei ne-au ajutat cu multe dintre imaginile de arhivă.
Știi că, în acest moment, în Islanda, toți liderii politici sunt femei? Președinta, prim-ministra, liderele partidelor de guvernare, șefa poliției din Reykjavik și cardinalul. Chiar președinta e mare fană a filmului. Se pare că fiica ei a fost la o proiecție din New York și i l-a recomandat. Apoi a venit ea însăși la New York într-o vizită oficială și a organizat și atunci o proiecție la care a și vorbit. Așa că ministerul de externe al Islandei folosește filmul în programul diplomatic și face proiecții la ambasadele din toată lumea. L-au arătat până și la Beijing, mi se pare incredibil. E o onoare, e mai prețios ca un Oscar.
Știai că în Elveția femeile fac grevă în fiecare an, pe 19 iunie, din 2019 încoace? Eu, una, habar n-aveam. Știu pentru că la greva de anul ăsta au proiectat filmul nostru. De asemenea, în Polonia, în 2017, când s-a ieșit în stradă împotriva înăspririi legilor pentru avort, grupurile de femei s-au inspirat din povestea și metodele Red Stockings; chiar le-au contactat pentru un material consistent de presă și le-au pus pe coperta unei reviste importante. Recent am fost contactată de o organizație din Irlanda care pledează pentru mai multe femei în poziții politice. Ne văzuseră filmul și voiau să-l folosească, să facă proiecții alături de femei care au poziții publice, de altele care încearcă să ajungă acolo, cu discuții după.
Ce vreau să spun este că da, o mișcare dintr-un colț al lumii poate inspira multe altele.
Și de la „cum a fost posibil?”, ajunge inevitabil la „ar mai fi posibil astăzi?”. Tu cum vezi lucrurile, cu ce lecții am putea rămâne din experiența aceste zile în care Islanda a stat pe loc?
Cred că e important însă întotdeauna contextul, cred că fiecare țară și fiecare grup trebuie să-și găsească vocea potrivită pentru a-și cere drepturile. Nici în Islanda nu a fost de ajuns doar protestul din octombrie, s-au mai întâmplat foarte multe ulterior ca să ajungă unde sunt acum. Dar acel eveniment a fost fitilul care a aprins flacăra. Un exemplu este organizația care pledează pentru mai multe femei în parlament, înființată la începutul anilor 80 și foarte influentă până azi, când 50% din parlamentarii Islandei sunt femei. Aici nu e vorba despre a urma o „cotă”, e vorba de implementarea de politici guvernamentale relevante pentru femei, de schimbarea altora ș.a.m.d. Poate că asta e calea acum, să vizezi probleme punctuale și pe astea să le ataci cu acțiune directă.
Gudrun Jonsdottir, care merge cu filmul prin toată lumea, primește adesea reacția asta, că așa ceva nu ar mai fi posibil acum. Dar știi ce răspunde mereu? „De unde știți, dacă nu ați încercat?”. Lecția lor este că oamenii obișnuiți pot face lucruri extraordinare. Islandezele extraordinare din acel 1975 chiar simțeau că aveau puterea să schimbe lumea. O simțeau și o credeau fără să aibă și fără să caute vreo certitudine sau vreo dovadă palpabile.
