Cel mai vechi fond românesc de fotografie color a fost descoperit recent într-o cutie prăfuită. Cine a fost Gheorghe Neagu, autorul imaginilor – un fotograf român în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care și-a trăit anii între ororile frontului și o viață obișnuită, pentru a se pierde apoi în negura istoriei?
Gheorghe Neagu e unul dintre puținii fotografi români din timpul celui de Al Doilea Război Mondial care au fost identificați. A trăit între 1897 și 1978, iar viața lui Neagu se împarte acum în două arhive de fotografie: una care surprinde cinic ororile războiului și una care conturează în culori viața boemă a unei familii de boieri din anii ‘40.
Prima arhivă a ajuns la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” printr-o donație făcută de fiul său în 1989. Cea de-a doua a fost descoperită din întâmplare, 34 de ani mai târziu, de către Asociația Renascendis, într-o cutie prăfuită din târgul de vechituri de la Negreni, județul Cluj.
Din biletele păstrate în cutie reiese că acestea nu ar fi singurele fotografii de familie făcute de Neagu. „Probabil mai există undeva, la cineva, cadre din arhiva asta”, îmi spune Radu Bârlă, 39 de ani, istoric și președinte al Asociației Renascendis. „Cam asta se întâmplă în general cu foarte multe arhive de familie și nu numai la noi – există o întreagă degringoladă în gestionarea lor.” Până acum, fotografiile lui Neagu reprezintă cel mai mare și mai vechi fond românesc de fotografie color pe care-l cunoaștem.
Povestea lui Neagu a prins contur abia în 2024, când inginerul Răzvan Bolba, 31 de ani, l-a recunoscut într-o imagine din patrimoniul Muzeului Militar. Mai văzuse aceiași ochi mijiți și „figură de Bonnie & Clyde” într-o postare de Facebook de la Asociația Renascendis. Atunci a început să-i reconstituie viața. „A fost un fel de once in a lifetime moment”, povestește Bolba. Așa a aflat, treptat, toată povestea.
Bolba e pasionat de istorie militară de vreo jumătate de viață, de când a descoperit jocurile video cu tematică militară și forumurile despre Al Doilea Război Mondial. Mai apoi, a început să fie pasionat de detecția de metale, a terminat un master de istorie militară și a înființat Romanian Military Archeology, un ONG care se ocupă cu recuperarea și conservarea artefactelor militare din cele două Războaie Mondiale.
Primul război
Gheorghe Neagu s-a născut pe 15 iunie 1897, la Iași, într-o familie înstărită. Tatăl lui, Dimitrie, era magistrat. Mama sa, Eleonora, provenea din familia de mari boieri moldoveni Duca. S-au mutat la București când Gheorghe era mic, de pe strada Batiștei, la numărul 16, într-o vilă interbelică.
Clădirea e construită în stil neoromânesc, pe două etaje, cu streașină din lemn și ferestre arcuite. Există și astăzi, unde funcționează acum o clinică medicală. Totuși, forma ferestrelor nu se regăsește în niciuna dintre fotografiile lui Gheorghe Neagu, iar Răzvan Bolba crede că locuința lor se afla, de fapt, la numărul 16A, într-o clădire impunătoare, de trei etaje, cu ferestre înguste, care astăzi e acoperită de graffiti, iar tencuiala stă să cadă.
Când familia Neagu nu era în București, putea fi găsită la moșia din satul Răteasca, ulterior devenit comună, din Teleorman.
În vara lui 1916, Gheorghe termina liceul la „Gheorghe Lazăr”, iar România urma să intre în Primul Război Mondial. În acea toamnă, tânărul de 19 ani s-a înscris voluntar în Regimentul 10 Artilerie. A făcut Școala de Ofițeri, iar un an mai târziu a fost înaintat la grad de sublocotenent.
Era perioada în care România, sub amenințarea trupelor germane, bulgare, austro-ungare și turcești, a fost nevoită să-și mute cam toată capitala la Iași: ministerele, Casa Regală, arhivele, Parlamentul și armata.
Armata română trecea atunci prin schimbări majore: primise armament și echipament modern, instrucții și speranța că se poate compara cu armatele inamice.
Tânărului Gheorghe Neagu i s-a dat în comandă o secție de baterie compusă din două tunuri, cu care a participat la ofensivele de la Mărăști și Mărășești, împotriva germanilor și austro-ungarilor.
Doi ani mai târziu, a participat și la campania din Basarabia, împotriva bolșevicilor care încercau să obțină controlul asupra Chișinăului. Se afla sub comanda generalului Ernest Broșteanu, atunci colonel în Divizia 11 Infanterie.
Între Gheorghe Neagu și generalul Broșteanu exista și o legătură de rudenie. În 1898, acesta s-a căsătorit cu Olga A. Duca, din partea de familie a mamei lui Neagu. Într-un album de la Muzeul Militar apare și o dedicație lăsată de Broșteanu: „Nepotului meu Gheorghe…”
Între războaie
Odată cu finalul războiului, Gheorghe Neagu s-a înscris la Facultatea de Drept, după meseria tatălui. În aprilie 1921, a fost avansat la grad de locotenent.
Între timp, a cunoscut-o pe Colette Cristescu, născută în 1906. Tatăl ei era militar de carieră, mama casnică, recăsătorită ulterior cu un inginer, spune inginerul Răzvan Bolba. Colette și Gheorghe s-au căsătorit în 1923. Au avut împreună doi copii, pe Dimitrie și Alice Neagu.
Deși în acte nu apare că Gheorghe s-ar fi recăsătorit, încă nu e clar dacă femeia din fotografiile făcute de Neagu în anii ‘40 este Colette.
Familia a continuat să trăiască în casa cu zece camere de pe strada Batiștei 16 din București. În toată perioada asta și până târziu după război, Gheorghe putea fi telefonat la numărul 2-1269.
Deși terminase Facultatea de Drept, nu există dovezi că ar fi profesat în domeniu. Între anii 1920 și Al Doilea Război Mondial, nu sunt multe informații despre activitatea lui. În schimb, avea o prăvălie în București și o moșie de 120 de hectare în comuna Răteasca, din Teleorman. Inginerul Răzvan Bolba, cel care i-a documentat viața, crede că s-ar fi ocupat cu agricultura sau negoțul.
Al doilea război
La începutul anilor ‘40, în toiul celui de-Al Doilea Război Mondial, Gheorghe Neagu a preluat comanda Companiei 11 Transport Auto din Divizia 11, care activa pe frontul de Est al României.
Neagu era într-o poziție care-l ferea de linia întâi.
În acest timp, el descoperea diapozitivele nemțești Agfacolor. Lansate în Germania la începutul anilor ‘30, acestea s-au răspândit rapid pe piața globală: erau mai ușor de procesat și mai ieftine decât competitorii. Pe piața românească au ajuns în 1937.
La început, diapozitivele erau folosite preponderent de către Germania nazistă ca mijloc de propagandă în cinematografie. În 1939, fotografa Gisèle Freund le-a dat o altă însemnătate, atunci când le-a folosit pentru portretele scriitorilor Virginia Woolf, James Joyce și André Malraux. Agfacolor lua amploare în toată Europa abia două decenii mai târziu.
„Fenomenul Agfacolor chiar a fost un fenomen de masă”, povestește istoricul Radu Bârlă. „O parte din costul de producție al filmelor era suportat de statul german, ca să poată ajunge pe piața europeană la un preț mai bun decât cel al competitorului și să fie o realizare tehnică cu care Germania să se poată mândri.”
Curând, au ajuns să fie folosite și pe front, unde mulți dintre soldați erau și fotografi.
Așa a fost și în cazul lui Gheorghe Neagu. Deși ferit de linia întâi, acesta a fotografiat efectele războiului: de la oameni răniți, cai morți și clădiri distruse din Odessa, până la cimitirul în care ajung să fie îngropați camarazii săi, notat de fotograf „Cota 102”.
Sub o fotografie din 1941, în care apare alături de mai multe cruci ale unor eroi necunoscuți, Neagu scria: „Ori aici, ori de altă dată, / Moartea nouă tot ni-e dată”.
„Mi se pare că era foarte fascinat de partea urâtă a războiului. Cred că are și o privire foarte cinică asupra lui, dar și asupra vieții”, observă inginerul Răzvan Bolba. „E un contrast foarte mare între ce vezi în albumul de pe front și cel din țară. Sunt doi oameni diferiți cumva.”
În octombrie 1941 a avut loc masacrul de la Odessa: armata română, sub comanda mareșalului Ion Antonescu, a comis unele dintre cele mai violente crime antisemite din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, „fără participarea consistentă a germanilor”, după cum scrie istoricul Adrian Cioflâncă. Românii au ucis atunci în jur de 20.000 de evrei. Pentru a ajunge să comită acest masacru, armata română a luptat peste două luni și circa 100.000 de militari și-au pierdut atunci viața.
E incert dacă divizia lui Neagu a participat la masacru. Potrivit lui Răzvan Bolba, actorul principal a fost divizia a10-a, însă e posibil ca fotograful să fi văzut ororile din oraș.
În noiembrie, la o lună de la masacru și după ce circa o treime din Armata Română a fost demobilizată, Gheorghe Neagu s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și a fost rechemat de pe front. La 1 decembrie, a fost lăsat la vatră și nu a mai participat la nicio acțiune militară pentru tot restul războiului. S-a ales, în schimb, cu o decorație de la regimul Antonescu: Coroana României cu grad de cavaler cu panglică de Virtute Militară.
Război & pace
Acasă, Neagu a continuat să fotografieze. A lăsat în urmă amintiri color de la dineuri, de la moșia din Teleorman și din călătoriile prin toată țara: de la București, Alexandria și Curtea de Argeș, până la Constanța, Brașov, Sibiu și Făgăraș. Îmbrăcată mereu în rochii sau fuste până la genunchi, cu pantofi și împletituri în păr, cea care se presupune că ar fi soția sa era de multe ori subiectul principal al cadrelor.
Dincolo de pozele de familie, Neagu a surprins și societatea românească din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
„Nu e o fotografie deosebit de pretențioasă”, îmi spune istoricul Radu Bârlă. „Dar sunt imagini cu încărcătură documentară. De exemplu, avem cadre din Alexandria – primele cadre color de acolo cunoscute până acum. Surprind centrul vechi al orașului, care a fost demolat.” Sunt poze din București, cu oameni și căruțe care se plimbau pe lângă clădiri bombardate. Poze de la petreceri, unde geamurile erau mereu acoperite. În pozele de la moșie, vezi căruțe care se întorc de la munca de pe câmp, lanuri de flori și pescari. În mijlocul războiului și al distrugerii, fotografiile lui Neagu arată că viața continuă: oamenii încă muncesc, se bucură și se agață de normalitatea pe care o cunoșteau înainte.
Multe dintre fotografiile făcute în acea perioadă s-au pierdut odată cu instaurarea regimului comunist. Multe arhive au fost aruncate, iar mulți dintre fotografii celor care au supraviețuit rămân neidentificați.
„Era și o chestie super de nișă”, povestește Radu Bârlă. „Fotografia nu stătea strașnic în România. Diapozitivele Agfacolor nu puteau fi imprimate pe hârtie, iar fotografii interesați de procedeu erau foarte puțini. Plus că era mai scump decât filmele alb-negru.”
„Mic-burghez”
În 1944, când noul regim, girat de URSS, începe să ia în vizor companiile private drept „inamici”, Agfa își retrage reprezentanța din România. Trei ani mai târziu, ascensiunea la putere a comuniștilor îngreunează accesul la fotografie. „Anii ‘50 sunt o perioadă foarte tristă pentru fotografie. Peste tot sunt lipsuri de materiale”, explică Radu.
„În comunism, accesul la filme nu a fost restricționat, dar a fost limitat de realitățile socio-economice ale perioadei politice”, completează acesta.
Cu toate astea, Gheorghe Neagu a continuat să fotografieze. Și-a schimbat însă tot restul vieții. Statul i-a luat familiei sale moșiile și terenurile din Teleorman, casa din Batiștei și prăvălia. I-au fost anulate și drepturile de militar și a fost retrogradat la rangul de soldat.
Neagu știa că „mica burghezie” în care crescuse nu avea să-l ajute. Și nici faptul că luptase pe frontul de Est împotriva sovieticilor. În 1951, așadar, și-a schimbat și trecutul. În declarațiile din Fișa de Serviciu făcute atunci, el declara că din 1921 a fost „sculptor” și atât. Nu a amintit nimic despre campania din 1918 din Basarabia sau despre activitatea lui din Al Doilea Război Mondial. Și-a declarat „pierdut sau furat” livretul militar, care se află în patrimoniul Muzeului Militar „Regele Ferdinand I” din 1989, când a fost donat, alături de fotografii și alte obiecte personale, de către fiul său Dimitrie.
Odată cu instaurarea comunismului, Neagu a început să lucreze ca tehnician de efecte luminoase la Studiourile Cinematografice din București, dar și ca sculptor. Din banii pe care-i câștiga, își ajuta și părinții.
A murit la 83 de ani, pe 23 noiembrie 1978, în sectorul 4 din București. „Nu avem prea multe informații despre el din perioada comunistă. Mai sunt foarte multe întrebări și lipsuri”, spune inginerul Răzvan Bolba. În timpul documentării, acesta a contactat și Autoritatea Cimitirelor, însă a aflat că Neagu nu se află în evidența instituției.
Arhiva de fotografie
Documentarea lui Bolba a început în 2024, când l-a recunoscut pe Gheorghe Neagu într-o poză de la Muzeul Militar Național. „Ne-am dus să ne uităm ce nume scrie prin album, ce unități. Am verificat cine a donat albumul respectiv și cumva, încet-încet, s-a conturat o poveste.” Crede că a fost super super random că l-a recunoscut, dar îi rămăsese în minte „grimasa aia când îți bate soarele în ochi”. Stătea la fel și în pozele din vacanță.
I-a luat vreo săptămână să-i găsească numele. De acolo, Bolba a ajuns să caute în arhive, iar viața lui Neagu să prindă din nou contur. Mai sunt însă multe de descoperit și legat. Nu se știe, de exemplu, ce a făcut între anii ‘20 și Al Doilea Război Mondial. O altă pistă ar arăta că fratele lui, Alexandru Neagu, ar fi fost ministrul de finanțe al României din timpul lui Ion Antonescu, condamnat la închisoare în anii ‘50.
Dincolo de povestea lui Neagu, fotografiile lăsate în urmă conturează un peisaj mai rar văzut – cel al societății românești din anii ‘40. „E o arhivă care conține primele cadre color pentru anumite ocupații cotidiene din zona rurală sau sezonieră. Primele cadre color cu anumite zone din țară. Documentează, de exemplu, și urmări ale bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial”, spune istoricul Radu Bârlă.
La un moment dat, explică Bârlă, ele vor fi folositoare pentru cei care se ocupă de istorie socială. Din aceeași nevoie s-a născut și „Arhiva de Fotografie”, un proiect cultural-științific al Asociației Renascendis, care-și propune să salveze patrimoniul fotografic vechi al României.
Iar lipsuri sunt multe când vine vorba de fotografia istorică: de la cercetare și lipsă de personal de specialitate, până la modul în care este tratat patrimoniul fotografic. „În esență, problemele care afectează patrimoniul fotografic sunt probleme care afectează patrimoniul cultural în general și modul în care îl înțelegem.”
Radu crede că proiecte ca Arhiva de Fotografie, care încearcă să creeze o infrastructură de specialitate dedicată fotografiei, sunt necesare. „Până să ajungi să schimbi lucrurile în instituții publice care dețin colecții de fotografie, e mult mai simplu să înființezi o structură nouă, profesionistă, care să știe de la început că lucrurile se fac într-un anume fel.” Totuși, cele mai mari probleme rămân lipsa de finanțare și de programe de pregătire pentru viitori specialiști.
Până atunci, arhiva lăsată de Gheorghe Neagu și găsită de Asociația Renascendis rămâne cel mai mare fond românesc de fotografie color. Pusă lângă fotografiile acestuia de la Muzeul Militar Național, se conturează o Românie împărțită între două lumi: una în care viața pare să meargă mai departe, cu seri boeme la sat și petreceri de apartament clandestine, și una care arată distrugerea și neputința din mijlocul războiului. Față de fragmentele de viață lăsate în urmă de Neagu, povestea lui va rămâne, probabil, imposibil de descoperit în întregime.
Mulțumiri Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, care a contribuit la realizarea acestui material prin acces la arhiva sa foto.
Imagine principală: Gheorghe Neagu și Colette la Ploiești, 1942
