Gheorghi Gospodinov este fără îndoială, unul dintre cei mai creativi prozatori ai zilelor noastre, depășind de multă vreme limitele raportării la spațiul literar din care vine, cel bulgar. Temele lui sunt mereu dintre cele esențiale: dialogul cu trecutul – personal, istoric, cultural, literar –, natura memoriei, esența scrisului, posibilitatea hibridizării formelor prin care proza continuă să fie posibilă și să ne vorbească direct.
Notorietatea lui internațională a explodat odată cu câștigarea premiului Booker International Prize 2023 pentru romanul Refugiul timpului (premiu împărțit cu traducătoarea lui în limba engleză, Angela Rodel), dar nu acest premiu i-a propulsat cariera, ci mai corect sus ar fi că i-a încununat-o după ani dedicați constant scrisului. Până la Refugiul timpului, Gheorghi Gospodinov consolidase un corp solid de literatură amprentată profund de mărci stilistice numai ale lui: roman, proză scurtă, poezie, teatru, scenarii de film sau articole și eseuri. Începând cu Un roman natural (trad. Cătălina Puiu), debutul primit foarte favorabil, toate cărțile de proză care i s-au tradus în limba română au fost publicate la Anansi, imprint al Editurii TREI: Fizica tristeții (trad. Cătălina Puiu), Refugiul timpului (trad. Mariana Mangiulea Jatop), Și alte povestiri (trad. Mariana Magiulea Jatop), Grădinarul și moartea (trad. Mariana Mangiulea Jatop). În 2019, la Casa de Editură Max Blecher i-a apărut o antologie de versuri în traducerea lui Claudiu Komartin și a Lorei Nenkovska, cu titlul Înainte să inventez căderea.
Gheorghi Gospodinov trebuia să participe la ediția din această vară a Salonului internațional de carte Bookfest, unde Bulgaria a fost țară invitată. Din cauza unor probleme de sănătate nu a mai putut ajunge, așa că dialogul nostru planificat s-a mutat pe email. Am pornit de la cel mai recent roman publicat, Grădinarul și moartea, un roman profund autobiografic, care reconstruiește din fărâme de memorie lumea tatălui, centrată în jurul grădinii pe care o iubea, după moartea acestuia. Este o carte profund emoționantă despre iubire filială, doliu, lumi dispărute și fragilitatea vieții, dar și despre energia regeneratoare a scrisului, care leagă falii de trecut și sensibilități, păstrând deschisă posibilitatea găsirii unui sens. Discuția a înglobat însă alte repere ale scrisului său, în încercarea unui portret în mișcare al acestui artizan al prozei format în spațiul Europei de Est, ale cărui scrieri sunt deja traduse în zeci de limbi.
Grădinarul și moartea
Timpul, memoria, ce ne dau și ce ne iau sunt teme constante în romanele dumneavoastră. În cel mai recent roman, Grădinarul și moartea, încercați să recuperați timpul vieții tatălui dumneavoastră, după moartea lui. Ce credeți că poate face literatura și numai ea, când vine vorba despre memorie? Care e acțiunea ei specifică, acel ceva ce nu poate fi înlocuit de fotografii, de conversații sau de orice altă formă de artă care urmărește să conserve memoria?
Literatura are o altă profunzime și cuprindere. Ea așază durerea noastră personală într-un context, o rețea de alte texte care, cu mult înaintea noastră, au gândit și au jelit. Aceasta este una dintre puterile literaturii — aceea de a oferi consolare. De altfel, „literature de consolare" a fost un gen aparte încă de pe timpul romanilor. După cum știm, Seneca este autorul celebrei Consolatio ad Helviam matrem (Consolare către mama mea Helvia). De aceea, în Grădinarul și moartea am încercat să țes tot ceea ce modesta mea cunoaștere îmi permite, ca texte străine despre durere. Am încercat să cercetez cum, de-a lungul istoriei, ca istorie a emoțiilor, se trăiește cu tristețea pentru morții noștri. Cum să producem sens acolo unde este sfârșitul sensului.
În același roman, într-un fragment în care rememorați primul impuls de a scrie, notați: „Scrisul vine dintr-un păcat”. E o propoziție care a rămas mult timp cu mine. De ce din păcat? Puteți comenta un pic mai mult asupra acestei concluzii?
În contextul în care apare această propoziție, există, desigur, un strop de ironie. Scrisul înseamnă să astupi găurile care apar neîncetat în viață. Să salvezi, iar când este imposibil, să inventezi sensul traiului uzat în trivial. Concret, în situația în care apare fraza citată, este vorba despre primul lucru care m-a făcut să folosesc cuvintele ca o încercare de salvare. Să folosesc, fără să știu atunci, gândirea magică, notând pe hârtie un coșmar care se repeta. De aceea pot spune că la începutul scrisului stă adesea o frică pe care nici măcar nu o putem numi.
Tatăl dumneavoastră a fost salvat de grădina lui, iar dumneavoastră descrieți toate modurile în care acest spațiu i-a centrat realmente viața și înțelegerea vieții. Vedeți literatura ca fiind similară unei grădini, care, în cel mai concret mod este un spațiu al metamorfozei, unul care rezistă și sfidează moartea, incluzând-o, în același timp? Aveți senzația că literatura vă poate salva, sau că poate salva pe cineva?
Da, absolut. Sunt un optimist incurabil, sau poate un naiv, care crede în superputerea literaturii. Am mai multe argumente, dar asta e pentru o altă discuție.
Cât despre legătura dintre grădinărit și povestire, dintre o carte și o grădină — da, cred în această legătură. Să scrii o carte și să lucrezi o grădină înseamnă o muncă îndreptată spre viitor. Grădinarul și scriitorul au acceptat că semințele și literele pe care le-au semănat, într-o zi vor înfrunzi, când ei nu vor mai fi, și vor da sens și cireșe altor oameni.
Ați scris această carte după un moment de triumf personal, câștigarea Premiului Booker, urmat de un moment de mare pierdere, moartea tatălui dumneavoastră. A existat vreun moment în care ați simțit că presiunea succesului vă afectează scrisul sau doliul și nevoia de a scrie această carte au îndepărtat orice alte apăsări?
De fapt, am scris cartea în anul următor. Abia atunci am putut scrie, după ce durerea s-a transformat în tristețe. Scrierea unei asemenea cărți este un lucru foarte personal. Nu ai cum să te gândești la altceva atunci când povestești istoria unui părinte pe care l-ai pierdut. Voiam de mult timp să scriu despre generația tatălui meu, cei născuți la sfârșitul războiului și care și-au petrecut cea mai mare parte a vieții într-un sistem care nu le-a fost favorabil. Am scris despre cultura aparte a tăcerii, a muțeniei emoționale, lipsa conversației în rândul acestei generații.
Sunteți unul dintre puținii autori veniți din Europa de Est care a cunoscut succesul și faima la nivel internațional. Ați simțit vreodată că oamenii se așteaptă din partea dumneavoastră să spuneți un anume tip de povești. să abordați în mod automat anumite teme? Cu alte cuvinte, v-ați confruntat cu prejudecăți sau cu clișee în felul în care munca dumneavoastră a fost primită sau interpretată în varii spații?
Am dus mereu această luptă împotriva stereotipurilor și a clișeelor despre noi. Nu suport exotizarea și așteptarea ca, venind din Europa de Est, să fii încadrat într-un anumit tipar. Pot afirma liniștit că toate cărțile mele au încercat să nu intre în acest tipar. Unul dintre lucrurile pe care era important să îl spun în scurtul meu discurs la primirea premiului Booker a fost că toate literaturile, chiar și cele mai mici, au dreptul să vorbească despre lucrurile mari. Și cred în asta.
Refugiul timpului
Citind Refugiul timpului, nu poți să nu observi, iar și iar, cât de asemănătoare sunt istoriile și experiențele noastre. Chiar și modul în care ne contemplăm trecutul e, adesea, asemănător. Ce credeți că literaturile și țările noastre continua să împărtășească, în prezent?
Cu siguranță nu pot generaliza, dar, desigur, avem o experiență similară, ceva trăit în comun. Și din acest punct de vedere, al celui lovit de un sistem care frânge libertatea umană, știm prin propriul trup ce înseamnă să te păstrezi om. Iar literatura face parte din acest proces al păstrării, al conservării. Cred că avem o sensibilitate înrudită, că ironia și autoironia sunt instrumente importante ale înțelegerii noastre despre noi înșine și despre lume. Cred, de asemenea, că senzația de a fi aruncat la periferia lumii - dar tocmai de aceea și dezvoltarea curiozității față de această lume refuzată - este o trăsătură comună a noastră.
Refugiul timpului se poate citi și ca un avertisment, în contextul în care foarte multe idei care s-au dovedit, în trecut, periculoase sau chiar criminale, își fac din nou loc la suprafață. Care credeți că este antidotul pentru așa ceva și ce poate face ficțiunea pentru a deconstrui aceste idei? Vă întreb asta pentru că, în romanul dumneavoastră, refugiul timpului este și o metaforă pentru o bibliotecă.
Poveștile noastre personale și literatura fac parte din rezistența noastră. Ele sunt antidotul împotriva propagandei și a naționalismului kitschos, pentru că ele produc empatie și gust. Există un poem al marelui poet polonez Zbigniew Herbert, numit „Puterea gustului". Empatia și gustul, lupta pentru ceea ce e omenesc reprezintă o chestiune de supraviețuire a noastră, astăzi. Supraviețuire nu doar ca umanitate, ci și ca oameni.
Sunteți un autor de success, tradus și admirat peste tot în lume. Ce povești vă doriți să puteți scrie în continuare și ce speranțe aveți pentru iteratură, în vremuri atât de dificile și pline de violență?
Povești cu multă lumină, o lumină lină de după-amiază, și cu sens.
Acest interviu a fost posibil cu sprijinul Editurii TREI și mai ales datorită Oanei Boca Stănescu și Roxanei Petrescu, față de care rămân recunoscătoare. Mulțumesc tuturor. Îi mai mulțumesc doamnei Mariana Mangiulea Jatop, traducătoarea lui Gheorghi Gospodinov în limba română, pentru ajutorul acordat cu traducerea și de această dată.
Fotografie principală de Tihomira Krumova
