Am muncit până la epuizare în stațiuni din Franța și am numărat zilele până la plecare. În fiecare seară îmi notam totul pe fugă, iar odată întoarsă în țară, mi-am recitit însemnările în camera mea de cămin din Cluj. Ce vei citi sunt însemnări din jurnalul pe care l-am ținut în acești ani. Toate evenimentele sunt reale – păstrate așa cum le-am simțit atunci, nu cum le-aș povesti acum. Mă întreb de ce am rămas, deși m-am simțit exploatată. Munca asta făcută în tăcere, fără martori, încă mă urmărește.
Patru veri am muncit în hoteluri din Franța, alături de mama, frații mei și câțiva oameni din satul nostru. Doar așa puteam strânge bani pentru facultate – chirie, mâncare, transport, dentist, un laptop, un telefon care să nu se blocheze la cursuri. Bursa de studentă acoperea o parte. Restul îl acopeream noi, cu ture de 14 ore, cu camere curățate, cu vase spălate până la o bucată de noapte.
Nu am crescut în sărăcie extremă, dar nici în siguranță deplină. A existat mereu acea precaritate discretă, un middle class rural în care banii ajungeau, dar nu rămâneau. La licență, în Iași, am împărțit un apartament cu alte trei fete. Chiria și utilitățile ne puteau da peste cap luna oricând.
În Franța câștigam într-o lună cât în trei sau patru acasă. Era tentația banilor rapizi și siguranța că pot începe facultatea fără griji. Dar și o rușine greu de numit. Nu rușinea muncii, ci a etichetelor puse celor care plecăm. Că suntem săraci. Că nu ne-a plăcut școala. Eu spălam toalete în timp ce prietenii mei erau în vacanță. La început nici nu spuneam unde plec. Mi se părea că munca mea trebuie ascunsă, ca și cum ar spune ceva despre valoarea mea. Poate și pentru că sunt copilul unor părinți plecați – am crescut cu munca lor în spate și absența lor în casă.
Tata a plecat primul, în 2005, când aveam doi ani. Ridica blocuri în Italia, apoi a lucrat tot în construcții, în Franța. Mai târziu a ajuns în Germania, la cules de mere și varză, în ploaie și frig. Ani întregi a muncit departe, cu gândul acasă. În telefon îl am trecut „Tata” și „Tata Germania”.
Mama a plecat mai târziu. Prima dată în 2016, în Elveția. Eu aveam 13 ani. Acasă eram patru copii – eu, cele două surori și fratele meu. Ziua, mama lucra în bucătăria unui hotel all inclusive, iar seara servea la mese.
Primele săptămâni, după ce plecau, eu și frații mei refuzam să vorbim cu părinții la telefon. Ne simțeam abandonați. M-am grăbit să le reproșez plecarea, fără să înțeleg ce îi împingea. Bunica ne ținea loc de părinți. Frații mei au plecat în vara lui 2021, într-un hotel din Franța, într-un ski resort – sora mea avea 16 ani, fratele meu 15. Sora mea cea mai mică avea să ne însoțească abia mai târziu, când a împlinit 11 ani, în 2024. Nu la muncă, doar ca să fie cu noi.
Eu am fost ultima din casă care a plecat la muncă în străinătate, după tata, mama, fratele și sora mea. Prima dată am mers la muncă în vara în care am dat bacalaureatul. Aveam 18 ani. În loc să sărbătoresc, am ales să lucrez. Voiam un telefon mai bun, un laptop pentru facultate și un pic de independență.
Am ajuns într-un hotel din Franța cu mama, surorile și fratele meu și câțiva oameni din vecini. Era prima dată pentru noi toți în locul ăsta, deși mama mai lucrase prin alte hoteluri înainte. Ajunsesem acolo printr-o doamnă din satul nostru de lângă Suceava, obișnuită cu munca în străinătate, care devenise intermediară fără să-și propună. Patroana o contactase să-i găsească o echipă de muncitori români, iar ea i-a spus mamei. Ne-a propus să plecăm împreună și să ne alegem noi oamenii cu care să formăm echipa – prieteni, rude, vecini în care avem încredere. Mama, fratele și sora mea trecuseră cu un an înainte printr-o experiență horror la un alt hotel, cu ore interminabile, șefi abuzivi, colegi ostili, salarii tăiate. Știind prin ce au trecut ei, am avut emoții. Dar până la urmă am spus da. Împreună cu sora mea, Diana, care are acum 21 de ani, ne-am ocupat de acte, rezervări, bilete, check-in-uri. Pentru mine a fost prima dată într-un aeroport. Patronii plăteau biletele până în Italia, la aeroporturi mai ieftine, dar departe. Ajungeam cu ore bune înainte, dormeam pe jos, pe bagaje. Drumul până la hotel dura șapte-opt ore.
De atunci, am tot plecat: de la Val-Cenis în 2022, am ajuns la Tignes în 2023, apoi la Val-Thorens în 2024 și în 2025. În fiecare an îmi spuneam că e ultimul. Dar plecarea asta s-a lipit de mine. Eu am vrut-o o dată. Viața mi-a cerut-o de mai multe ori.
În timp ce noi numărăm fiecare leu și fiecare oră până la finalul turei, la televizor, politicienii numără altceva: „campionii Europei la stat degeaba”, tinerii din diaspora care „nu știu să scrie și să citească” (Călin Georgescu), tinerii „necalificați”, „needucați” și incapabili să „stăpânim o meserie” (Marcel Ciolacu). Iar când bursele au fost tăiate, Daniel David, fost ministru al Educației, ne trimitea la muncă, deși el însuși recunoștea că a fost întreținut de părinți în facultate.
La 2.300 de metri altitudine, în Alpii francezi, visul european se construiește cu ture de 14 ore. E o rutină în care fiecare oră de muncă în restaurant sau în housekeeping plătește, de fapt, încă o lună de chirie și/sau taxa de studii dintr-o țară care a preferat să ne taie bursele înainte de a ne cere performanță. Aici, la altitudine, devine limpede că jurnalul nostru de muncă devine o radiografie despre migrație, rasă, clasă, rasă și identitate. Locul de unde vii îți dictează ecusonul, iar hărnicia pe care o exporți nu face decât să importe un vechi stigmat.
Prima vară în Val Cenis. August 2022
Prima dată când ajung la hotelul din Alpi e beznă. Curentul e oprit și miroase a aer închis, a lemn ud și detergent vechi. La recepție, în întuneric, se vede un cap de elan – o siluetă stranie, ca dintr-un film horror. E atât de frig încât îmi văd aburii respirației. Pașii scârțâie pe podeaua rece, iar ecoul lor se lovește de pereți ca și cum hotelul ar fi fost gol de ani întregi.
Mă intimidează tot: mărimea hotelului, frigul, butoanele lifturilor care nu funcționau, frigiderele cât o cameră în care îmi imaginez că o să rămân blocată. Liniștea. Faptul că patronii nu ajunseseră încă și că trebuie să încep munca.
În primele zile nu avem nici măcar mâncare, doar directive. Curățenia generală, sortat marfă, așezat pe rafturi, învățat scurtături, făcut rânduiala la alimente și așternuturi.
În scurt timp, hotelul devine un haos senzorial și lingvistic. Sunt „fata nouă” care încearcă să descifreze un sistem străin. Nu știu cum să car trei farfurii deodată sau să folosesc mașina de spălat vase industrială, nu știu că persil înseamnă pătrunjel în franceză, nu detergent. Sunt sensibilă, lentă, mereu bulversată de ritmul de lucru. Singurul meu plan e să rezist până la salariu și să plec acasă.
***
Patroana îmi spune că a avut emoții când ne-a angajat. Auzise că românii fură băutură și trag chiulul. Ne zice că o „surprindem plăcut”.
Aceeași etichetă îl enervează și pe headwaiterul nostru marocan, Sam, în jur de 60 de ani. Când află că va lucra cu noi, vrea să-și aducă oamenii lui, convins că „nu știm nimic”. Răspunsul patroanei: „Romanians are cheaper”.
În scurt timp, însă, Sam devine protectorul nostru. Spune că „nu părem români”, un compliment bizar care arată cât de adânc este stereotipul. Refuză ordinele patroanei când încearcă să ne exploateze și mai mult. Are autoritate. Noi profităm de asta.
Aymen și Rayan au aceeași revelație. În orașele lor, Lyon și Strasbourg, „românul” este cerșetorul rom din colțul străzii. „Sunt foarte surprins să întâlnesc oameni atât de buni”, recunoaște Aymen.
Dona (19 ani) și Dajana (22 ani), surorile din Albania, veniseră și ele cu lecția învățată – că românii sunt retrași și distanți. După o lună de spălat vase și cărat tăvi împreună, etichetele sunt înlocuite de o conexiune umană reală. În ziua plecării lor, ne adunăm pe holul îngust dintre camerele de staff și povestim despre familie și dorul de acasă. Noi le invităm în România, ele ne invită în Albania. În frigiderul lor, plin cu fructe și iaurturi adunate din hotel, ne lasă provizii „pentru ultimele zile”. Ne strângem în brațe, iar ele ne spun că se vor întoarce vara viitoare doar dacă vom fi și noi acolo.
***
Dacă în restaurant totul pare fancy, în bucătărie igiena este deplorabilă. Aymen, 24 de ani, student la inginerie în Lyon, stă în bucătărie de dimineața până seara, așa că vede toate „încălcările de protocol”.
Henry, șeful bucătar, un francez masiv de aproape 70 de ani, cu șorțul mereu murdar și mersul șchiop. Aymen și Rayan, amândoi algerieni stabiliți în Franța, sunt ajutoarele lui de bucătar. Vorbește puțin, respiră greu și conduce bucătăria fără să-l controleze nimeni.
Henry ține alimente stricate și refolosește uleiul din friteuză la infinit. Într-o zi scapă o cratiță de shakshouka în chiuveta murdară; o strânge cu mâinile, o pune la loc în oală și o servește clienților. Oamenii ajung să aibă dureri de stomac, unii chiar vomită. Specialitatea lui e o supă-cremă de pui făcută într-un malaxor care macină tot, mai puțin oasele. Clienții le găsesc în bol.
„Ești plătit în funcție de pașaport, nu de munca ta”, spune Aymen. El și Rayan, un băiat de aceeași vârstă, student în Strasbourg, fac toată munca grea, în timp ce Henry vine doar să „pună oala la fiert sau tava în cuptor”. Mâncarea apare pe bufet ca prin magie, dar magia este osteneala lor.
Aymen, musulman și obișnuit să gătească halal, gătește pentru noi curat, ca să ne protejeze: „Să vă las să mâncați ce vrea Henry ar fi ca și cum ați fi inferiori”.
Și totuși, Henry are momentele lui de omenie. Când vede cât muncesc, îmi spune că lucrez prea mult și îmi strecoară 50 de euro tips, „din partea lui”.
Lucrurile se schimbă când vin Rita și Eti, două bucătărese din Belgia, cam pe la 40 de ani. Rita este vulcanică. Eti este calmă. În loc de ordine impusă, se naște o înțelegere tacită: „We give you good food, you give us good clean”. Ele ne gătesc ca pentru ele, noi le facem curat ca pentru noi. Fără șefi. Fără Excel.
***
Hrănim sute de oameni, dar noi nu primim suficientă mâncare. Mâncăm resturile clienților de pe bufet. Gust pentru prima dată paste cu pesmet. Este mâncare și asta este de ajuns. Ca vegetariană, trăiesc cu baghete tari care îmi rănesc cerul gurii. Slăbesc mult.
Câteodată mă simt ca în Mizerabilii. Iau pe ascuns iaurturi, fructe sau batoane și le ascund în cameră ca pe provizii pentru zile negre. Ni se spune că sunt prea puține și nu ajung pentru clienți. La un moment dat, patronii încep să ne taxeze până și pentru sticlele de apă.
Chiar și un suc de portocale este un lux periculos. Totul pornește de la bufetul de mic dejun, unde Gabriel, un coleg de 22 de ani, străjuiește o presă manuală. În fiecare dimineață îi tai boluri întregi de jumătăți de portocală. Șeful de sală ne întreabă cum se spune oranges în română și, din clipa aia, îl botează Mister Portocale.
Este o muncă murdară. Sucul se scurge pe masă și apoi pe podeaua lucioasă, care devine un patinoar. După ce se usucă puțin, devine atât de lipicioasă, încât ți se prind tălpile de ea. Dau cu mopul întruna, dar nu ține. În haosul ăla, Rayan, ajutorul de bucătar, alunecă cu o tavă fierbinte în mâini și se lovește la cap. Înjură în franceză, printre dinți, încercând să se ridice de pe podeaua mizerabilă.
Pentru clienți, paharul de vitamina C este un tabiet inofensiv. Când nu mai au răbdare să aștepte după Gabriel, își storc singuri fructele. Apasă în fugă pe manetă, lasă jumătățile încă pline de pulpă și suc, apoi le aruncă. Nu-și dau seama câtă risipă și dezordine lasă în urmă.
După ce se mai risipesc clienții, îmi fac și eu un suc. Apăs cu toată forța, încercând să nu irosesc nimic din ce am tăiat dimineața. O clientă se apropie și mă privește lung, cu o milă care mă stânjenește.
– Oh, you wanna squeeze all people’s waste, îmi spune.
În liftul de serviciu, viața noastră pare suspendată între etaje. Mă odihnesc pe sacii de gunoi, în timp ce vocea repetă fermeture de porte. Am constant senzația de lift în corp. Mă simt ca un astronaut pe Lună. Mă întâlnesc cu Benoît, tehnicianul hotelului, un bărbat la vreo 50 de ani. Mă privește lung și îmi spune doar: Bonne courage!
***
Identitatea noastră nu este dată doar de uniformă, ci și de felul în care suntem priviți. În lobby, un copil aruncă popcorn pe jos și îl calcă în picioare sub ochii mamei mele. Când ea îi atrage atenția, băiatul îi spune că e obligată să strângă după el, că din banii lui este plătită.
Dar nu toți clienții sunt așa. Seara, în restaurant, printre mese, îi observ pe Tamar și David, un cuplu de bătrânei din Australia. Tamar se prezintă imitând un cangur, iar David râde cu ochii. Ea poartă mereu haine colorate, iar eu o complimentez de fiecare dată. Mă salută dimineața, seara, când pleacă, când intră. Sunt printre puținii clienți care ne văd cu adevărat.
În seara asta, restaurantul se umple peste măsură. Nu ne ajung farfuriile, tacâmurile, mesele. Alerg cu tăvi fierbinți, cu castroane care îmi ard mâinile, improvizez porții, aduc scaune de pe terasă. Tamar și David stau într-un colț unde abia pot trece.
– Can I have some plastic spoons? întreabă David venind spre bucătărie.
Sunt deja cu supa fierbinte în mâini. Îi întind în grabă o pungă cu linguri și fug mai departe.
După câteva minute, punga e goală.
– Everyone has spoons now, zâmbește David. I gave them out. You looked very busy.
Pentru o clipă, oboseala îmi dispare.
În seara asta, în mijlocul haosului, un om pe care nu-l cunosc face ceva atât de simplu și atât de bun.
După scena asta, ne apropiem. Stăm la masă împreună, povestim, îmi spun să le trimit articolele pe care le scriu. La plecare, Tamar îmi dă un balsam de buze și o scrisorică. Facem o poză de grup.
În vara asta grea, ei sunt liniște.
***
În avionul spre România, colegii de zbor se afundă în scaune, se relaxează, își închid ochii, își pun căștile, ca și cum vara de muncă s-ar fi închis odată cu ușa avionului. Eu mă așez la geam și încerc să înțeleg ce am trăit. Totul din vară se amestecă în cap ca un fever dream. Și primul gând care îmi vine, fără să-l caut, e că străinătatea nu ține loc de sănătate. Că dacă tragi prea mult din ea, începe să tragă și ea din tine.
A doua vară, la Tignes. August 2023
Ajung la Tignes convinsă că experiența mă va salva. Stațiunea e tot în Apli, nu departe de Val-Cenis, unde fusesem vara trecută, dar hotelul e mai mare, clienții de două ori mai mulți, echipa la fel de mică. Acolo intru cu adevărat în pâinea stresului – curățenie, bucătărie, restaurant, totul în același timp. Muncesc până la epuizare, dar mă simt mai puternică pentru că sunt cu familia. Nu sunt singură în fața abuzurilor mascate ale patronilor. Încă mă rătăcesc pe coridoare, dar încep să înțeleg că timpul meu are un preț pe care trebuie să-l negociez.
***
Fără să vrem, ne marcăm teritoriul. Pe marginea drumului spre oraș, găsim înfipte în pământ stegulețe roșu-galben-albastre, semn că „și noi suntem aici”. Cele mai adânci urme sunt însă în interiorul hotelului.
Traducerile noastre, scrise de mână, acoperă etichetele franceze de pe rafturi. Fețe de pernă, cearșafuri, plapume. Fiecare aspirator și cărucior are acum un nume românesc. Ady, Diana, Ionuț, Vasy. Româna devine limba de lucru a hotelului. Patronii încep să memoreze cuvintele noastre, surprinzându-ne cu „Noapte bună!”, „Mulțumesc!”, „Repede!”.
Limba nu mai este doar a noastră. Începem să vorbim cu accent regional și să folosim arhaisme ca să ne protejăm intimitatea conversațiilor față de patroni.
Și totuși, sunt momente în care limba devine spațiu comun.
În bucătărie, Irina – ucraineancă, blondă, micuță, iute ca o scânteie – intră în ritmul nostru ca și cum ar fi fost mereu aici. Are vreo 40 de ani și nu lucrează niciodată fără machiaj, parfum sau platforme. Sezonieră prin bucătării, știe singură ce are de făcut. Poartă căștile în urechi și se mișcă atât de repede încât o pierd din vedere; apare într-un colț, dispare în altul. Îmi arată cu un gest cum să țin cuțitul, cum să aranjez o farfurie, cum să folosesc poșul – punga conică de cofetărie din care curge crema. Odată se lovește de mama și spune „Hopa!”, exact ca noi. Apoi zâmbește. A mai lucrat cu români și a învățat de la ei cuvântul „guriță”, for some reason.
Irina nu are pauză. Muncește încontinuu, de multe ori nici nu apucă să mănânce. Ne solidarizăm și mergem la patroni să-i rugăm să îi dea o zi liberă, pentru că nimeni nu-i vede osteneala în bucătărie. Lucrăm noi și partea ei. Am munci și în plus pentru ea, și cred că și ea ar face la fel pentru noi. Irina își scoate căștile, șorțul, mănușile, își pune geaca și iese în pauză.
Ziua de naștere a lui Andrei, fratele meu, o prindem în Franța. După program, patiserul Stéphane, un francez trecut de șaizeci de ani, apare din bucătărie cu un tort pe care scrie „La mulți ani!”. L-a făcut pentru el fără să-i ceară nimeni. Ne strângem în jurul lui Andrei, îi cântăm în românește, patronii vin cu o bere, iar clienții rămași în restaurant zâmbesc, bat din palme. În câteva secunde ne apropiem unii de alții fără să ne dăm seama. Nu mai suntem personalul hotelului, ci un grup de oameni care-l sărbătorește pe fratele meu.
Stéphane ne întinde prăjituri pe ascuns, ca să apucăm și noi ceva. De multe ori clienții le termină înainte să apucăm să le vedem. Uneori coace o tavă în plus doar pentru noi, iar noi îi punem deoparte mâncare.
Când nu poartă tunica de patiser, poartă un tricou cu Taz, diavolul tasmanian din Looney Tunes, cumpărat din Anglia în anii ’90. Vorbește cu noi în engleză cu accent franțuzesc; nu înțelegem mereu tot, dar zâmbim. Se amuză că încep mereu masa cu prăjiturile lui și abia apoi mănânc mâncarea. Face mișto de pâinea de aici, spune eating this bread is like eating sugar și râde singur – ironic, cât timp lucrează toată ziua cu zahăr.
Mă cheamă în patiserie să-l ajut. Amestec în crema de vanilie pe foc, se prinde de fundul oalei, iar el îmi arată caietul lui cu rețete scrise de mână, cu pagini îngălbenite și colțuri îndoite. Îmi vorbește despre temperatura cremei și cum trebuie amestecată cât timp e pe foc; nu știu dacă înțeleg tot, dar înțeleg suficient: e un om bun.
***
După ce termină curățenia în camera unei familii, fetele ies pe hol. Nici nu apucă să respire, că femeia din cameră vine val-vârtej spre ele, alarmată: „Nu îmi găsesc colierul!” Nu întreabă, nu verifică nimic în cameră, nu caută printre lucrurile ei. Primul ei instinct este să le acuze de furt.
Fetele se întorc imediat în cameră, deși știu că nu s-au atins de nimic. Încep să caute, desfac aspiratorul, scotocesc prin praful adunat, caută prin sacii de gunoi.
Îi spun femeii, cât pot de calm, să verifice în genți, în buzunare, în bagaje, locuri în care ele nu au avut voie să umble. Poate copiii au mutat colierul, poate l-a pus ea undeva în grabă.
După câteva minute, femeia îl găsește într-o geantă uitată pe cuier. Își cere scuze fără să ridice privirea.
În toată povestea asta, singura care-și păstrează demnitatea intactă este doamna Mery, camerista de 67 de ani. E din satul vecin cu al nostru, prietenă de-ale mamei. Într-o seară, după o tură lungă, stăm refugiate în camera ei, pe scaun, obosite și gata să mergem la culcare. Eu tocmai îi spun că șefii ne cred atât de sărace încât am face orice pentru bani, ea ridică privirea și răspunde: „Cine vrea să muncească nu e sărac!”
Pentru ea, munca este demnitate. Orice fel de muncă. A lucrat ani întregi în Germania, în agricultură, iar acasă are grijă de gospodărie, de animale, de seră și de soțul ei bolnav, cu sporul și energia rămase din anii în care juca bowling de performanță. Își sună zilnic copiii plecați prin Italia și Grecia, mă sună pe mine, pe mama, și ne ține la povești. Cu umorul ei răstoarnă tot. Spune că felul în care românii și romii sunt prezentați negativ în presă stă la baza multor prejudecăți.
După miezul nopții, când ultimii clienți se retrag, patroana ne dă uneori „mână liberă” la jacuzzi și sauna uscată. Recompensa oficială pentru hard work. De cele mai multe ori refuzăm; preferăm să dormim cele câteva ore rămase până la răsărit. Patronul vine cu beri reci, să ne amețească oboseala, să ne facă să râdem și să uităm.
***
Disperarea pentru bacșișuri ne face meticuloși. Împăturim hainele clienților, ascundem pijamalele copiilor sub perne, așezăm papucii de casă la marginea patului. Credem că vor vedea efortul. Promit, apoi pleacă fără să lase nimic.
Un posibil motiv îl descopăr târziu. La recepție există un borcan mare pentru tips, destinat întregului staff. Borcanul este mereu plin. Pentru noi, rămâne mereu gol.
Într-o seară, chiar înainte de pauză, doamna Mery cedează. Una dintre fiicele patronilor îi cere „încă un lucru mic” – să aspire din nou treptele care duceau la bar. Doamna Mery izbucnește și îi strigă în română tot ce simțim. Că muncim ca niște roboți, că nu suntem lăsați în pace nici când mâncăm.
Îi traduc patroanei realitatea. Ore suplimentare neplătite, sarcini duble, epuizare. Răspunsul este un duș rece. Ne „reamintește” că în România salariile sunt mai mici și că ar trebui să fim recunoscătoare. Când amenințăm că plecăm, zâmbește. Știe că nu avem bani de drum și că, legal, suntem prinse într-o capcană pe care Aymen o înțelege cel mai bine: „Dacă eu m-aș plânge la poliție, aș avea câștig de cauză pentru că sunt francez. Ei știu că voi nu cunoașteți procedurile”.
Rămânem. Ne adaptăm la nedreptate până când ni se pare normală.
***
Există și momente luminoase. Momentele în care fugim pe munte să ne adâncim picioarele în apa rece a cascadei. Sau stăm întinși pe iarbă, rugându-ne ca soarele să nu mai apună, pentru că fiecare rază dispărută înseamnă că mâine o luăm de la capăt.
Umanitatea se strecoară printre noi în forme neașteptate – buzunare umplute de clienți cu semințe de floarea-soarelui la finalul cinei, acadele sau ciocolată primite de la copii. Shaye, un băiat de vârsta mea, client în hotel, este oglinda noastră. E retras și-mi spune uneori că nu se simte înțeles de ai lui, încalcă sistematic limita dintre personal și clienți. Ne ajută pe furiș să facem paturile sau să strângem mesele, doar ca să terminăm mai repede și să petrecem puțin timp împreună.
Un alt client îmi întinde o înghețată drept mulțumire că i-am făcut curat în cameră. Apreciez gestul, dar în sinea mea mă gândesc că mi-ar prinde mai bine niște bani. Cele mai calde momente rămân însă cele în care clienții se opresc s-o felicite pe mama pentru felul în care ne-a crescut. Îi spun că are copii frumoși, educați, capabili să stea de vorbă cu lumea de la egal la egal.
***
Înainte de verile în Franța, drumul familiei noastre era plin de planuri. Ne spuneam că va fi greu, dar că ne vom descurca. Nu știam că stresul ne va transforma întâi în colegi iritați, apoi în familie care încearcă să stea unită în fața tensiunilor muncii.
Cu mama, dragostea se împletește cu tensiunea. Deși are etajul ei din hotel de care să se îngrijească, o găsesc în camerele mele, pregătind paturi sau curățând băi – orice ca să-mi „fure” din povara orelor de muncă. Își sacrifică momentele de respiro ca să-mi câștige mie timp. „Doar e mama”, îmi spun, urmărindu-i mâinile ca argintul viu.
Dar munca ne și învrăjbește. Ne certăm pe „calitatea” execuției. Ea mă grăbește, îmi spune că lustruiesc geamurile de parcă le pictez. „Dă mai repede din mâini, că te prinde noaptea!” Eu îi răspund că nu fac treabă de mântuială. Pentru ea, supraviețuirea însemna viteză; pentru mine, perfecționismul e ultima formă de control asupra propriei demnități. Ne dăm afară din cameră una pe alta, ne contrazicem pe tema salariului. Ea vrea revoltă, eu diplomație. Știu că merităm mai mult, dar mi-e frică să nu pierdem și puținul promis. Totuși, oricât ne certăm, mama redevine scut în secunda în care cineva încearcă să mă nedreptățească.
Cu Diana, sora mea, e altfel. Multă muncă, nervi întinși, ne certăm din nimicuri și nu ne vorbim până nu lasă una dintre noi de la ea. Pe Andrei, fratele meu, îl văd mai rar, dar dacă are nevoie de ajutor la restaurant, venim toate trei. Paradoxal, în Franța ne apropiem cel mai mult; ne ținem spatele în ciuda conflictelor.
Dinamica noastră devine un amestec de reproșuri și protecție. Munca ne îndepărtează prin stres și ne apropie prin oboseala împărtășită. Când plecăm înapoi acasă, nu mai suntem aceeași familie. Ne întoarcem mai uniți și mai sinceri în privința vulnerabilităților noastre. Învățăm că familia, pe lângă iubire, e și muncă. Și că uneori trebuie să treci prin ea ca să înțelegi, cu adevărat, ce înseamnă să iubești.
A treia vară, pe pilot automat la Val-Thorens. August 2024
Vara începe cu un drum care ne pune la încercare orientarea, răbdarea și limitele fizice. Suntem aceeași echipă ca în fiecare an – eu, sora mea, Diana, mama, câteva cunoștințe din sat și prieteni. Patroana, aceeași femeie care ne angajează în fiecare vară, vrea să economisească banii pe taxiuri, așa că ne lasă să ne descurcăm singuri din Italia până în Franța.
Eu și Diana mergem în față cu Google Maps deschis, cu telefoanele aproape descărcate. În spate, doamnele cară după ele bagaje grele.
– Cât mai avem? întreabă una, cu vocea stinsă de căldură.
– Gata! Nu mai pot! Aici mă pun și stau! strigă alta și se oprește în mijlocul trotuarului.
– Lăsați-le! intervine mama, ca în fiecare vară. Nu vedeți că nu știe nimeni engleză aici?
Și chiar nu știa. Întrebăm doi italieni unde e metroul, iar ei ne trimit într-o direcție complet greșită. Schimbăm metrouri, apoi autobuze și iar metrouri, mergem pe jos în soare la 40 de grade, așteptăm în stații obscure de FlixBus, BlaBlaCar. Stația e doar o bordură, iar semnul autobuzului este o hârtiuță scrisă de mână, lipită strâmb pe un geam lateral. Dacă nu ești atent, îl pierzi.
Căldura e sufocantă. Apa din sticle e fierbinte. Bagajele ne taie palmele. Și totuși, printre nervi și oboseală, cineva spune:
– Parcă suntem în Asia Express.
Adevărul e că așa se simte. Pe fugă, cu bagaje, cu trasee care nu se potrivesc, cu Maps care dă crash, cu schimburi la limită. O cursă contra timpului, doar că premiul e să ajungem la muncă.
Când ajungem la hotelul din Val-Thorens, avem picioarele umflate, suntem mușcați de țânțari și cu oboseala deja în oase.
Patroana ne-a promis pauze regulate și salarii mai mari, doar ca să ne fidelizeze. Dar eu nu mai sunt aceeași. Nu mai aștept indicații; știu ce trebuie făcut înainte ca ea să deschidă gura. E vara în care funcționez pe pilot automat. Eficientă, rapidă, indispensabilă – și tot mai departe de mine însămi.
***
Uniformele noastre sunt tricouri negre de la Primark. „Angels in black”, așa ne spune patroana. O femeie de vreo cincizeci de ani, fostă profesoară de muzică, îndrăgostită de munte. Ne întreabă des dacă suntem bine, dacă vrem o „pauză” – pronunță cuvântul în română perfect. Ne cere să servim cu părul prins și machiaj. Oboseala nu este estetică; trebuie mascată sub un strat gros de fond de ten, ca oaspeții să nu vadă cearcănele celor 14 ore de muncă.
Înainte să ajung aici, stabilim prin mesaje că voi fi head cleaner. În realitate, sunt „universală”: camere, lobby, restaurant, bucătărie, terasă, kids club. Ospătar, ajutor de bucătar, om bun la toate. Patroana economisește dacă angajează personal insuficient, așa că ne mută dintr-un loc în altul până când zilele se lungesc mult peste opt ore oficiale.
În camere, ordinea devine un ritual obsesiv. Periuțe, creme, parfumuri, prosoape – toate așezate în ordinea folosirii. A doua zi găsesc haos. Uneori găsesc și copii mici, singuri, în pătuțuri, pe întuneric. Îi liniștesc câteva minute, apoi plâng din nou. Atunci înțeleg că munca noastră nu este doar fizică. Curățăm camere și cărăm saci de gunoi, dar ducem și greutatea oamenilor. Copiii lăsați singuri, colegii care cedează, clienții care ne vorbesc de sus.
Noaptea visez că împăturesc prosoape. Aud vâjâitul hotei în cap. Mă trezesc obosită, pentru că muncesc și în somn. Corpul meu rămâne prins într-un ciclu care nu se oprește nici când închid ochii.
Mai târziu, citesc despre efectul Tetris. Când repeți aceeași mișcare sau sarcină zile la rând, creierul o continuă singur, chiar și după ce te-ai oprit. O vezi în spatele pleoapelor, o simți în mâini, îți invadează somnul. Înțeleg atunci de ce, în ultimele nopți, încă sortez așternuturi și frec cuptoare în minte, ca și cum munca nu s-ar fi terminat.
***
Turiștii ne aud vorbind între noi și ne întreabă dacă suntem francezi, ucraineni sau ruși. Când spun „România”, se lasă o liniște ciudată. Apoi urmează întrebările: dacă avem case, școli, munți, păduri, televizoare, curent electric.
Unii clienți nici nu mai ies din camere când intrăm să facem curat. Stau cu noi și ne studiază. Se declară impresionați de cât de repede ne mișcăm, ne propun să mergem la ei acasă, în Marea Britanie sau Franța, să le fim bone sau menajere. Simt că miza este să vadă cât de rezistente suntem, cât de supuse și dispuse să devenim îngrijitoarele caselor lor. Se blochează când află că suntem studenți, veniți doar pentru un job de vară.
Între 3 și 5 milioane de români, adică 21% din populație, muncesc în afara țării. Mai mulți decât în orice stat din UE. Cei mai vulnerabili la migrația sezonieră sunt oamenii cu studii medii (liceu, școală profesională) și tinerii care nu reușesc să intre pe piața muncii. Ei ajung să lucreze în construcții, agricultură și HORECA, în țări din Europa de Vest precum Franța, Germania, Italia, Spania, Austria sau Olanda.
În timp ce românii pleacă la muncă în Vest, România aduce muncitori din afara UE. În 2026, cota României de noi muncitori străini este de 90.000, comparativ cu 3.000 în 2017, pentru a acoperi lipsa de personal din construcții și hoteluri. Nivelul scăzut al educației contribuie la numărul mic de tineri care lucrează. Elevii români de 15 ani au unele dintre cele mai mici scoruri din UE la matematică, științe și lectură, ceea ce îi va face mai greu de angajat și va crește șomajul. Cel mai nou Eurostat deja arată că România are cea mai mare rată din Europa (19,2%) când vine vorba de tineri (15-29 de ani) care ni nu lucrează, nici nu urmează vreo formă de educație.
Când locul de muncă devine și locul unde dormi, viața personală dispare; ești disponibilă 24/7, sub acoperișul lor, sub ochii lor.
Diana, sora mea, simte cel mai tare privirea asta. „Se uită la mine de parcă aș fi într-o vitrină și trebuie să mă cumpere”, îmi spune într-o zi. Simt că pentru ei faptul că ne oferă un loc de muncă este un gest de salvatorism, o șansă rară în care ne încurajează să-i lăsăm pe patroni și să lucrăm pentru ei.
Metafora Dianei nu este întâmplătoare. Un produs expus nu are voce și nici nevoi. Este acolo doar ca să satisfacă dorința cumpărătorului.
***
Ioana, colega mea de 22 de ani care face curățenie, pune punctul pe i. În străinătate, un român muncește dublu. Trebuie să-și facă treaba impecabil și, în același timp, să demonstreze că nu e hoț sau cerșetor. „Nu contează că ești un om ok”, spune Ioana. „Trebuie să arăți mereu că nu ești ceea ce cred ei.”
Chiar și mama simte suspiciunea plutind în aer. Într-o zi, când golește un coș de gunoi, găsește o punguță cu bijuterii ascunsă sub sac. Dacă nu era atentă, le arunca. Pentru unii clienți, un telefon cu touchscreen în mâna unei cameriste românce este o anomalie. „Au impresia că dacă ei au tot, noi nu avem nimic”, spune ea.
Până și Amalia, sora mea, la doar 12 ani, venită cu noi aici în vacanță, este integrată în sistem. Patroana o pune babysitter și îi propune să lucreze pentru ea când va împlini 16 ani.
***
Cu fiecare vară, îmi dau seama că, atunci când mă cazez eu la vreun hotel, nu mă pot relaxa. Tot eu sunt cea care are grijă să fie totul în regulă. Las camera ca și cum n-aș fi trecut pe acolo. Fac patul „la dungă”, strâng gunoaiele, șterg bateria chiuvetei și aerisesc. La masă, stivuiesc farfuriile ca să-i fie mai ușor celui care le va debarasa. Nu suportam dezordinea pe care alți clienți o lăsau în urmă și pe care trebuia să o repar.
Sunt reflexe intrate în sistem, un tribut pentru cel care vine în urma mea. Știu ce înseamnă să fii invizibil sau nerespectat prin haosul altora. Ospitalitatea nu e un serviciu unidirecțional; încerc să fiu oaspetele care are grijă de cei care au grijă de el.
Un final promis. Val-Thorens, iulie-august 2025
E a doua vară la același hotel din Val‑Thorens. Accept rolul de șefă de curățenie cu inima îndoită, după ce frații mei renunțaseră să se întoarcă. Ciudat, resemnarea îmi aduce liniște. Știu deja cât de greu va fi, așa că decid să nu mai las munca să rupă din mine.
Pentru prima dată în patru ani, reușesc să văd locul în care lucrez. Val-Thorens e un sat suspendat în munți, plin de hoteluri din lemn tratat cu ulei ars, cu străzi care par să urce direct în stâncă. Dimineața, norii coboară până la nivelul asfaltului și înghit totul, lăsând doar siluetele clădirilor și luminile lor galbene. Deasupra, telegondolele alunecă pe cabluri ca niște insecte metalice, iar vârfurile munților rămân albe chiar și în august. Printre poteci și pajiștile alpine apar flori de munte – orhidee roșu-purpurii sau garofițe fără tulpină – și marmote care fluieră din iarbă. Seara, tunelul Rue du Soleil își schimbă culorile, iar orașul pare o punte între cer și piatră, cu lacuri ascunse și izvoare care se aud înainte să le vezi.
Aceiași munți, același hotel, numai eu sunt alta. Încep să vorbesc mai mult cu colegii, să ascult poveștile clienților care se întorc special pentru noi, să las pe mâine ce nu pot face azi fără să mă simt vinovată. Stau în prezent fără să mă ascund în muncă. Vara asta are un final promis, iar gândul la el mă ține pe linia de plutire.
***
Agenția de muncă este un business de familie britanic, cu peste zece ani de experiență în industria hotelieră. În fiecare vară închiriază un hotel în Alpi și îl transformă într-o fabrică de vacanțe pentru sute de turiști. Noi suntem echipa lor de bază. 18 la număr. Aceeași familie și aceiași oameni din sat care au venit aici prima dată. Cu mici schimbări de la an la altul, am rămas împreună patru veri la rând.
Pe lângă noi, mai lucrează vreo 15 străini – imigranți stabiliți în Franța, mongoli, englezi, ucraineni. Un amestec de limbi, obiceiuri și ritmuri de muncă.
***
Hotelul are șase etaje și este construit pentru iarnă: lemn, piatră, un cap de elan din plastic, cu fular roșu, la intrare. Pe hol, tablouri cu Yeti, capre de munte, schiori, insecte alpine. Un citat al lui Da Vinci spune că perfecțiunea stă în detalii. Barul este fancy, cu leduri albastre, scaune înalte, canapele gri, scenă cu cortină roșie și glob disco.
Camerele nu au nimic din perfecțiunea afișată pe site. Praful este peste tot, aerul îmbâcsit, băile miros a canal. În bucătărie, pereții albi sunt pătați, suprafețele lipicioase, iar ca să o dezinfectezi trebuie să o iei de la capăt în fiecare zi. Oricât freci, nu poți scoate nimic perfect curat.
Hotelul funcționează după un Excel întins pe toată perioada sejurului. În tabel apar datele de sosire și plecare, numărul de adulți și copii, pătuțurile, camerele cu vedere la munte sau la lac.
Excelul nu ține pasul cu realitatea. Numele rămân în camere greșite. Camerele curățate de la zero rămân neocupate toată vacanța. Unele nu apar deloc în tabel. Nu li se face curățenie, nu li se scoate gunoiul, nu li se schimbă prosoapele.
Clienții intră în camerele primite, apoi se mută la celelalte uși neîncuiate, ca într-un joc de noroc. Caută mai mult spațiu, mai multă lumină, o priveliște mai frumoasă. Își schimbă singuri camerele și lasă în urmă paturi deranjate, prosoape folosite, băi murdare. Își pun bagajele în camerele necurățate și se plâng la recepție că au venit tocmai din America și nu pot dormi într-un pat nefăcut.
Alții ne opresc pe hol și ne spun că la ei nu a trecut nimeni de când au ajuns. Încep să rețin camerele pe de rost, să le notez în telefon. Etajul, numărul, numele familiei. Nici patroana nu mai face față. Oamenii fierb, deși în camere este extrem de frig.
Mai târziu înțeleg de ce. Le dă intenționat camerele cele mai înguste, ca să-i împingă să ceară schimbarea. Pentru o cameră mai mare sau pentru cele interconectate, perfecte pentru familii, îi taxează în plus. Haosul este parte din afacere.
***
Spălătoria este o lume separată, ascunsă la subsol. Mașinile merg non-stop, iar ventilatoarele roșii par gata să explodeze; topesc ștecărele și prizele. Acolo spălăm tot: de la prosoapele hotelului, la hainele patronilor. Clienții intră peste noi cu pungi de haine, scot prosoapele din mașini și își pun lucrurile la spălat fără detergent.
Avem un singur fier de călcat, prins cu lanț de perete. Cu el pregătim fețele de masă pătate cu vin și călcăm cămășile familiei lor, care trebuie împăturite „like in a shop”.
Lipsurile ne fac inventivi. Pentru că nu avem suficiente mopuri, inventăm „mopul de picior”. Stropim cu soluție pe jos, fixăm talpa papucului pe cârpă și frecăm în zig-zag. Aerul este plin de vapori de la produsele de curățenie, care ne usucă buzele și ne înroșesc ochii.
Mă ard cu clor pe dosul palmei. Nicio cremă nu ajută. Până mă întorc acasă, pielea rămâne rozalie și zbârcită, și sângerează des. Mâna mea rămâne încordată, ca și cum ar ține minte arsura.
***
În toată această viteză, trebuie să menținem iluzia perfecțiunii. Clienții ne întreabă des Is it fresh?, iar noi dăm din cap că da, deși vedem cum totul se refolosește. Tonul, somonul, salatele – ce rămâne se combină, se înfoliază și se pune la frigider. A doua zi scoatem mâncarea din ziua precedentă, o rearanjăm și o punem pe masă.
Risipa este oricum inacceptabilă. Strângem munți de pâine de pe mese. Copiii o rup, scot miezul, o fac bucățele și o lasă acolo. Suntem obligați să o punem în saci negri și să o aruncăm. Unii clienți ne întreabă cu regret dacă chiar aruncăm atâta pâine; le spunem că nu, că hrănim păsările de pe munte cu ea. For good luck, cum zic englezii. Uneori chiar facem asta. Restul sacilor ajung à la poubelle.
Seara, aerul devine irespirabil în zona de live cooking. Coc zeci de clătite și gofre pe minut, în fața unei cozi care nu se termină. Am fața roșie, transpir de la arșiță și stres. Aparatele se încing greu, aluatul se lipește, oamenii nu au răbdare.
Mânjesc cu toate toppingurile posibile blatul și podeaua. Schimb strategia: mini pancakes. Câte 12 odată, ca să grăbesc ritmul. Unii le iau și crude, numai să plece mai repede la masă.
La finalul serii, „recompensa” noastră este o gofră pe care o trag pe dreapta. O mănânc în picioare, înainte să mai facem un ultim rând de curățenie.
***
Corpul meu spune „stop”. Mă îmbolnăvesc, cu febră și amețeli care fac patul să se învârtă odată cu mine. Mă încăpățânez să cobor la vase ca să nu-mi taie ziua de muncă, dar plâng discret cu capul aplecat deasupra chiuvetei.
Colegii mă salvează. Mă trimit în cameră și îmi acoperă orele. Din micile lor tips, fetele se duc la supermarket și îmi cumpără o ciocolată. Patroana mă vizitează și ea, vorbind în șoaptă pe la ușă și lăsându-i mamei pastile pentru mine.
***
Munții rămân singurul loc unde simțim că trăim. Când tensiunea devine insuportabilă, ne luăm liber singuri. Oprim netul ca să nu mai primim mesajele de „urgență” de pe grupul de WhatsApp și fugim pe dealuri.
Ne băgăm picioarele obosite în apa rece. Lăsăm pâine de la hotel la vizuinile marmotelor și le ascultăm fluieratul ascuțit. Pe un deal, lângă semnul cu Val-Thorens, ne cățărăm piatră peste piatră, ca să fim mai aproape de cerul corai al apusului.
Munții au încă zăpadă pe creste. De pe acoperișul hotelului, unde ajungem sărind pe geamul de la etajul șase, lumea pare, în sfârșit, mică și controlabilă.
***
Unii clienți ne caută la plecare, să ne mulțumească personal. Ne dau bani, ciocolată, bilețele cu porumbei și inimioare. La final de sezon, chiar și patronii îmi lasă un bilet în plicul cu salariul. Prima și singura dată când pun în cuvinte munca mea.
Deschid plicul, prea ușor pentru cât am muncit. Orele suplimentare, cele 12 sau 14 ore de zi cu zi, nu apar nicăieri. Munca de-o vară încape într-un plic subțire.
Dar înăuntru găsesc câteva rânduri care mă surprind. Îmi spun că le-a fost greu să găsească cuvintele potrivite. Că pentru ei am fost acolo încă dinainte ca hotelul să existe cu adevărat, că i-am ajutat cu tot ce nu se vede: oameni, drumuri, bilete ș.a.
Îmi scriu că am fost punctul lor de sprijin, persoana la care veneau pentru orice, că totul pornea de la un gest, un semn, o inimă făcută din mâini. Că nu a existat nimic prea mult pentru mine. Că am o personalitate frumoasă, că îmi doresc mult succes și că, fără să-mi dau seama, am dat tonul întregii echipe de housekeeping, iar ceilalți m-au urmat, cu clienți mulțumiți în urma noastră.
Citesc biletul de câteva ori. Nu pentru că aș avea nevoie de confirmări, validări, ci pentru că e prima oară când cineva din conducere vede, măcar în treacăt, tot ce am făcut.
Un bilet mic, într-un plic subțire, dar în el încape tot sezonul și toată ambivalența lui.
***
La finalul verii, hotelul nu se închide pur și simplu, se dezasamblează. Începe „desfățarea”, marea curățenie generală. Proprietara hotelului – the concierge, femeia care îl deține – trece cu o listă lungă, iar Benoît, supervizorul hotelului, verifică metodic. Dacă găsește un singur șervețel uitat între paturi sau un coș negolit, ușa rămâne descuiată, iar pozele cu „eșecul” nostru ajung imediat pe telefonul patroanei, cea care închiriază hotelul pe sezon.
Urmele vacanțelor de vară sunt peste tot. Uși de duș smulse, lămpi rupte, toalete care curg, draperii căzute și mochete pătate. În timp ce noi sortăm munții de așternuturi, bucătăria devine un câmp de luptă. Atacăm cuptoarele unsuroase și faianța arsă cu jeturi de apă fierbinte, degresant și perii de sârmă. Hainele ne sunt stropite cu clor, iar mâinile lipicioase de la zahărul ars din patiserie.
***
Închiderea finală este un exercițiu de logistică. Electrocasnice, fețe de masă, tăvi, pahare – înfoliem tot și formăm un lanț uman până la dubă. De acolo, toate pleacă spre un depozit închiriat din oraș, unde urmează să stea peste iarnă, ca să fie aduse înapoi vara următoare.
Când duba pornește, plecăm și noi. Este ultimul nostru an acolo. Patronii ne conduc cu lacrimi în ochi și mii de mulțumiri. See you next year! Are you coming back next year, right?
Noi răspundem în cor Yes, we will come back, ca să nu stricăm momentul. În piept avem un amestec de ușurare și nostalgie față de niște oameni pe care nu i-am plăcut niciodată, dar cu care am împărțit totul.
***
Cu timpul, relația mea cu munca s-a schimbat de la supraviețuire la un mecanism pe care l-am învățat, apoi l-am stăpânit, chiar și atunci când mă consuma.
Munca de acolo mă face rigidă, fixistă, nervoasă. Lucrând cu ai mei, încetez să mai fiu fiică, soră sau prietenă; devin o șefă severă, obsedată să nu greșim.
Îmi amintesc cum o cert pe mama pentru un fleac, până plânge. Sunt atât de tensionată încât nu mai văd omul din fața mea, văd doar norma de lucru. Ioana, perechea mea la curățenie, cred că se simte captivă lângă mine. În timp ce restul echipelor fac haz de necaz, eu corectez tot în urma ei. Control freak. Munca nu mă vindecă de perfecționism, îl transformă într-o formă de control agresiv.
Acasă, descopăr că reflexele rămân blocate în corp. Fac patul obsesiv, dezinfectez baia de parcă ar veni cineva în inspecție. E o ordine compulsivă care vine la pachet cu o anxietate cronică. Orice notificare pe telefon, orice semn al exclamării într-un mesaj îmi declanșează și acum starea de alertă de la hotel. Le dezactivez.
Tranziția înapoi e o ruptură. Mă întorc ca și cum n-aș fi trăit nimic, dar odihna nu vine. Patul meu nu mai e confortabil; apar insomniile. Simt că dincolo ești vrut doar cât ești util; apoi ești expediat acasă, dar nici aici nu ești vrut cu adevărat. Din muncă în facultate, fără repaus fizic sau mental. Mă reconstruiesc din bucăți pentru a merge spre un vis care, cu siguranță, nu e străinătatea.
Și asta doare. Rămân cu banii, e drept, dar ajung să mă întreb cât din mine rămâne definitiv „amanetat” în hotelurile din Franța, mult după ce încasez ultima plată.
Epilog. De ce continuăm?
Am învățat o lecție tăioasă. Munca de acolo te consumă încet, până uiți de tine. Este o epuizare pe care nu cred că aș trăi-o la fel în țară. Aici am limba mea și libertatea de a spune „gata, nu mai pot”. Și chiar să mă opresc. În Franța, spuneam că nu mai pot și continuam.
Tot ce am trăit nu dispare odată cu sezonul. Îl port cu mine în pozele din telefon, în poveștile pe care le spun prietenilor, în felul în care privesc acum orice cameră de hotel, în lucrurile pe care le-am cumpărat acasă. Telefonul, laptopul, camera foto cu două obiective. Sunt dovezi că munca aia grea a avut un rost.
Așa arată, în familie, urmele unei veri muncite.
Sora mea, Diana, și-a cumpărat și ea telefon, laptop, și-a plătit orele de condus. Fratele meu, Andrei, și-a băgat banii în școala de șoferi, în chitări, amplificator. Amalia, sora mea cea mai mică, abia făcea 750 de lei pe lună. Își lua o pereche de adidași și cam atât. Noi am pus bani la comun ca să-i luăm un telefon.
Cu mama e altă poveste. Ea nu și-a cumpărat niciodată nimic pentru sine. Toți banii ei s-au dus în casă, în grădină, în construcții, în tot ce ținea de familie. Când începea școala sau facultatea, ne dădea nouă, să nu ne lipsească nimic. Noi îi luam ei haine, machiaje, bijuterii, creme. Le primea, le punea frumos undeva, dar nu le purta.
Și a mai rămas cu mine ceva. Nu pot să-i văd pe muncitorii străini din România fără să mă gândesc la mine. La felul în care eram privită acolo. La cât de ușor uităm, odată întorși acasă, că și noi suntem „ceilalți”. Felul în care sunt povestiți acasă spune multe despre asta.
În presa din România, muncitorii români din diaspora sunt de multe ori reduși la probleme, conflicte, infracțiuni, scandaluri sau asocieri politice, inclusiv cu partide care pretind că le reprezintă vocea, cum o face AUR. Rar se scriu reportaje care să le lase spațiu să spună ce trăiesc. De multe ori, articolele sunt construite din declarații ale autorităților sau ale altor actori, nu din vocile celor care muncesc efectiv în afară. În lipsa acestor perspective directe, imaginea lor publică se umple ușor de etichete și interpretări care nu surprind realitatea.
Mai ieri ne plângeam că suntem „căpșunari” umiliți prin Spania. Azi ne enervăm pe TikTok că livratorul asiatic nu vorbește bine engleza sau nu găsește adresa din prima, de parcă o shaorma întârziată e un motiv legitim să uiți că ai în față un om.
Mă întorc la camera mea de cămin de la Cluj și mă întreb: o să mai plec? Nu știu. Sper să-mi găsesc în țară un loc de muncă plătit corect, care să mă țină pe mine și visele mele aici. Dar viața de student care încearcă să devină adult în România este scumpă și grăbită.
Între privilegiul unei familii care te poate susține în facultate și realitatea celor care se zbat să-și țină copiii în școală e o prăpastie pe care discursul public o ignoră complet. Când auzi narațiuni despre lenea tinerilor, te lovește o deznădejde greu de pus în cuvinte. Știi cât muncești, cât calculezi fiecare cheltuială și cât de departe e adevărul de imaginea asta a „tânărului care fuge de muncă”.
Cifrele europene confirmă cât de ruptă de realitate este eticheta lenei. În 2024, doar 2,4% dintre tinerii români (15-29 de ani) lucrau în timpul studiilor. Ultimul loc din UE, unde media este 25,4%. Doar 0,6% își caută activ un job. Nu pentru că nu ar vrea să muncească, ci pentru că piața muncii pentru studenți aproape nu există.
Angajatorii cer experiență și oferă perioade de probă neplătite. Salariile entry-level abia acoperă costurile de bază. Joburile pentru începători sunt deja automatizate și externalizate. Presiunea de a fi „format” încă din facultate crește. Studenții ajung să lucreze în condiții precare, pe bani puțini și în domenii care nu au nicio legătură cu studiile lor. Ambiția există; oportunitățile lipsesc.
Iar vara asta mi-a arătat încă o dată cât de diferite sunt drumurile noastre.
P.S.
Mama și Diana au plecat din nou, de data asta în Germania – bucătărie și cules de afine. Mi-au spus direct: dacă nu vreau să fac bani, să rămân în țară. M-au chemat cu ele la muncă, dar am zis nu. S-au întors cu portofele pline și spatele îndoit. Al meu e mai drept, cel mai probabil pentru că am câștigat mai puțin, haha!
Fratele meu e la Școala de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră din Oradea, așa că vara lui a fost blocată între practică și cursuri. Dacă nu era acolo, sigur ar fi plecat și el. Amalia a rămas acasă cu tata, care lucrează în construcții.
Eu am rămas în Cluj, la cămin. A fost vara mea de ruptură. Îmi caut job în jurnalism și tot trimit aplicații – burse, festivaluri, proiecte de scris, foto, ilustrație. Unele au mers, cele mai multe nu. Am trăit din ce-am scris, fotografiat și desenat, plus din economiile mele. Am mai plantat semințe care aștept să răsară. Câteva au ieșit deja, odată cu acest articol.
