Rețelele sociale văzute ca „mașinării ale furiei”, o industrie AI care înfulecă tot mai multe resurse, o planetă pe care oamenii continuă s-o trateze ca și cum nu le-ar aparține. Scriitoarea norvegiană Maja Lunde ne-a vorbit despre criza climatică și pericolele tehnologiei, dar și despre frica de moarte, biblioteci ca spații sacre și puterea literaturii de a ne reconecta cu lumea și cu ceilalți.
O voce majoră a literaturii norvegiene, o scriitoare care a așezat în centrul narațiunilor ei bogate criza de mediu, Maja Lunde e un reper de neocolit pentru ce înseamnă azi literatură în priză directă cu transformările majore care ne privesc, ca specie. După studii de literatură, psihologie și media, cu o specializare în istoria filmului, s-a dedicat complet scrisului, semnând nenumărate scenarii de film, cărți pentru copii și adolescenți traduse peste tot în lume și, din 2015, de când a publicat Istoria albinelor, romane care i-au adus faima internațională și care s-au vândut în peste patru milioane de exemplare. Istoria albinelor (Humanitas fiction, trad. Sanda Tomescu Baciu, 2019), o distopie considerată ficțiune vizionară, deschide o tetralogie centrată pe criza de mediu în antropocen, din care mai fac parte Istoria apelor, Ultimii cai din stepă și Visând la un copac, toate trei traduse de Ivona Berceanu și publicate de Editura Humanitas Fiction în Colecția „Raftul Denisei” în 2020, 2022 și respectiv 2024. Cărțile ei, toate devenite bestselleruri, au fost totodată nominalizate la distincții importante și au primit numeroase premii, printre care Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni), Fabelprisen (Premiul Fabel pentru literatură fantastică), Peer Gyntprisen și Bjørnsonprisen. În afară de romane, în limba română i-au apărut o serie de cărți pentru copii: Sora de zăpadă (Arthur) și încă patru titluri publicate de Editura Univers: Cel care aduce numele, Cea mai cool gașcă din lume. Haos în bucătărie, Cea mai cool gașcă din lume. Trac de scenă, Battle. Dansul nu minte niciodată
Stop-cadru (Humanitas Fiction, trad. Ivona Berceanu, 2025) este cel mai recent roman care i s-a tradus la noi, o distopie, ficțiune speculativă ce pornește de la un scenariu în care, pentru oameni, dar nu și pentru restul naturii, timpul se oprește. Bolile stagnează, vârsta la fel, copiii nu mai cresc în pântecele mamelor, nimeni nu mai moare, în timp ce pentru restul ființelor viața merge mai departe. Cartea urmărește mai multe personaje autonome și felul în care aceste schimbări le afectează viața: un cuplu tânăr care așteaptă un copil, unul vârstnic, care își părăsește casa devenită prea mare pentru propriile nevoi, o fotografă cu trei copii și un diagnostic neîndurător, o asistentă medicală și o tânără pasionată de cățărări care muncește într-o agenție de pompe funebre. Proza are un ritm alert, accelerată de dorința de a dezlega misterul opririi timpului, și o textură senzorială croită să redea cele mai lente gesturi, stări și imagini.
Maja Lunde a fost la Brașov și București invitată la NOD – International Literary Rights Festival, un festival organizat de Liviana Tane, Reading is Cool și Matca, și care a adus la un loc profesioniști din toate direcțiile industriei de carte: scriitori, traducători, agenți, editori și jurnaliști. La Brașov am stat de vorbă cu Maja Lunde, încercând să aflu cât mai multe despre convingerile ei, viziunile ei politice și despre modul în care își modelează ficțiunile.
Istoria albinelor
Scena9: Îți propun să începem cu tetralogia axată pe transformările climatice, cea demarată cu Istoria albinelor și care ți-a adus în faima internațională. Este o suită de romane foarte importantă în cadrul întregii tale opere. Ai știut de la început că va fi tetralogia?
Maja Lunde: Nu, nu am știut. Am început să scriu Istoria albinelor crezând că va fi o carte de sine stătătoare. Apoi, m-am afundat în tot acest material și toate celelalte povești au început să-mi vină în minte. Mă uitam în jur și vedeam povești. De exemplu, legat de Ultimii cai din stepă: am văzut acești cai în Franța în 2015, înainte ca Istoria albinelor să fie publicată. Mi-a venit ideea unei femei în vârstă, furioase, care stă lângă o cascadă, apoi a unui tânăr care se plimbă singur, cutreieră un peisaj arid, undeva în Europa, în viitor, și mi-am dat seama dintr-o dată că nu încheiasem socotelile scriind o singură carte. Trebuia să scriu mai mult despre relația dintre om și natură și am realizat destul de devreme că va trebui să scriu patru cărți, că patru trebuie să fie. De la început, aproape, am știut și cum vreau să se termine, pentru că aceste patru cărți sunt ca un mare puzzle. Puse la un loc, leagă o singură poveste. Le poți citi separat, dar împreună fac o poveste mai mare. Mi-am dat seama că vor fi patru cărți și că va trebui să fie construite în moduri foarte specifice, așa că de fiecare data știam către ce mă îndreptam atunci când scriam.
Sunt toate conectate de această preocupare pentru mediu și pentru criza climatică. Ai putea vorbi despre momentul în care ți-ai dat seama că vrei să ataci această problematică și în ficțiune?
A fost când mi-a venit ideea pentru Istoria albinelor. Pentru că am încercat să scriu și alte romane despre aceste probleme, dar în 2013 am văzut un documentar despre creșterea albinelor, despre dezordinea care urmează colapsului coloniilor și despre istoria creșterii albinelor. În timp ce mă uitam la acel documentar mi-au venit ideile pentru Istoria albinelor. Pe de altă parte, am fost mereu foarte implicate în problemele de mediu. Clima și criza de mediu au fost mereu, pentru mine, cele mai importante subiecte politice. Chiar de când eram copil, aveam un club împreună cu prietenii mei numit „Prietenii animalelor”. Eram împotriva testării pe animale, lucruri de felul ăsta. În plus, vorbeam foarte mult cu mama despre asta. Părinții mei amândoi au fost foarte angajați în susținerea acestor cauze. Așa că din copilărie am avut aceste preocupări și interese.
Te interesează toate subiectele astea într-un mod organic, de multă vreme, și le-ai transplantat într-un mod minunat în ficțiune. Ai și mase foarte mari de cititori interesați de aceleași probleme, dar în același timp, lumea asta se îndreaptă către o mare catastrofă. Cum explicit acest paradox? Suntem atât de mulți cărora le pasă, dar în același timp, mulți dintre cei care sunt la putere prefer să închidă ochii la aceste realități. Și atunci, te întreb: ce putem noi să facem, cum putem face o diferență chiar văzând că adesea puterea rămâne rece la aceste uriașe probleme?
O să-l citez pe istoricul și pe exploratorul zonelor arctice Robert Swan, care spune că cea mai mare amenințare pentru planetă e credința că altcineva o va salva. Fiecare dintre noi poate face câte ceva, putem începe din propriile comunități, din propriile familii, putem face mici diferențe acolo. Chiar la locul tău de muncă poți încerca să faci câte o schimbare. Să alegi o modalitate de transport mai puțin poluantă sau să călătorești mai puțin. Genul ăsta de schimbări. Alegeri mărunte chiar. Schimbarea e făcută din alegeri mărunte. Cu toții trebuie să facem aceste mici alegeri. Și absolut fiecare dintre noi poate face câte ceva. În afară de asta, desigur că trebuie să-i împingem pe politicieni către schimbare și să votăm politicienii care vor la rândul lor schimbarea.
În Istoria albinelor, este un personaj feminin, Tao, care găsește sens și găsește răspunsuri pentru ceea ce s-a întâmplat cu fiul ei și cu lumea din jur într-o bibliotecă aproape părăsită. Mi s-a părut o scenă cu o frumusețe aparte, care are și o valoare simbolică. Ce rol au și au avut bibliotecile în viața ta și cum vezi aceste spații ale cunoașterii?
În toate cele patru volume ale tetralogiei, biblioteca e ca un fel de biserică. Este camera sacră, în toate cele patru cărți. Sensul cunoașterii, valoarea cunoașterii aș spune că e cea de-a treia temă a acestor cărți. Însemnătatea unei cunoașteri de adâncime, însemnătatea educației reprezintă o temă majoră a acestor cărți. Am scris despre asta din acest unghi pentru că ceea ce rămâne important e că trebuie să știm, trebuie să fim informați. Trebuie să știm de ce se întâmplă anumite lucruri și trebuie să știm în ce mod se leagă lucrurile și ce putem face noi. Cu cât aflăm mai multe despre aceste conexiuni în lume, conexiunile dintre acțiunile noastre și modul în care afectează planeta, cu atât devenim mai motivați să facem lucrurile altfel. Dacă trăiești în ignoranță, dacă nu știi nimic despre lucrurile astea, nu ești cu adevărat motivat să faci ceva. Este și foarte mult zgomot în jur, iar asta e ceva care mă îngrijorează. Suntem din ce în ce mai tentați să ne luăm informația din reel-uri de pe internet, în loc să căutăm o cunoaștere de adâncime. Uneori numesc rețelele sociale mașinării ale furiei. Au tendința să te împingă către un unghi izolat, către o viziune îngustă și nu ai cum să cunoști nimic cu adevărat din acest punct. Așa că cred că trebuie să încercăm să stăm cât de departe putem de așa ceva și să ne întoarcem la cărți.
Vorbind despre astfel de mașinării care ne împing către perspective înguste asupra realităților, atingi acest subiect în Stop-cadru, cel mai recent tradus roman al tău. Unul dintre personaje ajunge să creadă în teoria conspirației și totul e legat și de interferența inteligenței artificiale. Cum vezi acest fenomen și în ce fel crezi că pericolele pe care le generează pot fi controlate?
E o întrebare complicată, pentru că atunci când scriu nu fac mereu alegeri deliberate. Povestea crește din primele idei și mă duce în tot felul de locuri. Și cred că ideea asta a fost ceva ce a apărut pe parcurs. Am scris despre subiectul ăsta înainte ca discuția despre inteligența artificială să ia atâta amploare, dar e, desigur o reflecție a incertitudinii legate de viitor, câtă vreme nu știm în ce măsură mai deținem controlul asupra tehnologiei. Reflectă într-o bună măsură dezbaterile pe care le avem, avertismentele care vin chiar dinspre liderii tech. Și, bineînțeles, la fel ca mulți oameni care au trăit câte ceva, cred și eu că trebuie să fim atenți și să nu ne grăbim. Asta și din cauza problemelor de mediu, între altele pentru că se consumă enorm de multe resurse energetice pentru a crește inteligența artificială și noi deja consumam enorm. Planeta nu poate susține așa ceva. Dacă vrem să rezolvăm problemele de mediu și să stopăm criza climatică, nu putem să continuăm să dezvoltăm industria AI în același fel în care o facem acum. Mulți politicieni și lideri ai marilor companii tehnologice plănuiesc să facă asta, dar fenomenul trebuie controlat. Trebuie s-o luăm mai încet.
Am vorbit până acum despre câteva realități exterioare pe care le tratezi în ficțiunea ta, iar acum îți propun să vorbim despre stilul literar pe care l-ai transformat în marcă înregistrată. Scrii o proză foarte senzorială, calitate care se vede mai ales în descrieri, fie ele de natură sau de personaje și scene cotidiene, cum ar fi, de pildă, urmele degetelor unor copii pe geamul mașinii. Ce te atrage către o astfel de expresie? Există o tradiție literară de la care te revendici, îmbrățișând acest stil anume de a filtra realitatea în cărțile tale?
Nu cred că m-am gândit la nicio tradiție literară. Eu așa am scris mereu. Cum spuneam mai devreme, nu e o alegere deliberată, așa crește ficțiunea mea pe măsură ce scriu. Cred că e ceva legat de tehnica mea de scris. Când scriu, încerc din greu să fiu în interiorul poveștii și al personajelor, nu doar la nivel emoțional, ci într-un fel foarte fizic, foarte material. De asta văd dintr-o dată urmele degetelor pe geam sau descriu cum se simte contactul dintre coapse și canapeaua pe care stă cineva, cum se simte textura hainelor și cum miroase totul. Chiar încerc să stau mereu în poveste. Nu e doar vizual, nu e doar emoțional, ci fizic, de-a dreptul. Prezența fizică a unui personaj în poveste e foarte importantă pentru mine.
Apropo de personaje și de modul în care le construiești, tinzi să îți organizezi romanele pe capitol care se concentrează pe evoluția unui singur personaj. De ce prefer această tehnică, acest tip de a pune reflectorul pe câte un personaj, succesiv?
Cel mai recent roman al meu, care urmează să apară în câteva săptămâni în Norvegia are un singur narator: un narator la persoana întâi. La fel, cărțile pentru copii au un unic narator. Așa că presupun că mereu această alegere e legată de tipul de poveste pe care vreau să îl spun și de ceea ce am nevoie pentru a spune povestea așa cum îmi doresc. Dacă povestea urmărește trei linii cronologice diferite, în mod evident am nevoie de trei voci narrative și de trei personaje. Îmi place foarte mult această tehnică a centrării pe câte un personaj și un fir narativ și modul în care ele se îmbină în moduri mai mult sau mai puțin evidente. Acum plănuiesc următorul roman pe care îl voi scrie și cred că va fi tot în același stil, cu naratori diferiți și personaje diferite. Poate că și formația mea de om cu studii de film să mă împingă către acest tip de alegere. Am un masterat în film și probabil că uneori se vede perspectiva asta cinematografică în ceea ce scriu. Uneori în poveștile mele poți să vezi tipul de narațiune caracteristic mai degrabă filmului sau unui serial tv.
Înapoi la Stop-cadru: e o distopie, dar, în același timp e și o poveste foarte tandră despre părinți și copii. Ce a declanșa scrierea acestei cărți despre oprirea timpului și felul în care fenomenul afectează viețile oamenilor?
E o ficțiune speculativă. Am scris prima variantă a acestui roman la 40 de ani, adică acum zece ani. După ce am scris Istoria albinelor, mi-a venit această idee despre oprirea timpului și am scris prima variantă. După, mi-am dat seama că voiam să scriu cele trei romane din seria axată pe criza de mediu, începută cu Istoria albinelor. Așa că am lăsat de-o parte acest roman, le-am scris pe celelalte trei și apoi m-am întors la el. Aș spune că e romanul crizei de la 40 de ani. La vârsta aia am început să mă gândesc foarte mult la moarte. Mi-am dat seama că sunt cam la mijlocul vieții. Ce înseamnă asta? Mi s-a părut că în partea a doua a vieții timpul trece cu mult mai repede, copiii cresc foarte repede. Și am început dintr-o data să aud acest ceas ticăind deasupra capului. Îți dai seama că nu știi ce te așteaptă, că nu o să trăiești veșnic. Iar asta se întâmpla într-un moment în care viața mi s-a schimbat complet, odată ce am publicat Istoria albinelor. Într-o noapte, conducem, era târziu, era întuneric, o seară ploioasă în Norvegia. Mă întorceam acasă de la un eveniment, eram epuizată și mi se învârteau în minte toate întrebările astea existențiale, așa că m-am pierdut pe întuneric pe un drum îngust. Și exact atunci a început o emisiune radio despre moarte. A fost realmente un moment de sincronicitate totală. Am începu să mă gândesc: cum ar fi dacă viața n-ar avea nicio limită, niciun cadru – pentru că moartea îi dă un cadru, o structură – și mi-am dat seama că de fapt ar fi mai rău. În momentul ăla am început nu să iubesc moartea, cât să mă gândesc altfel la ea, să mă împrietenesc cu ea, în loc să hrănesc toate gândurile astea anxioase.
Romanul are și o latură foarte tandră, cum spuneam, care ține în bună măsură de această relație dintre părinți și copii. Nu e o temă izolată, tratată doar în acest roman, ci una recurentă în cărțile tale.
Toate cărțile mele sunt despre această relație dintre părinți și copii, este miezul emoțional al scrisului meu. Iar acest roman este despre o mama care îmi seamănă mult, are băieți, acum am și eu, și își dă seama că o să moară. Iar pentru mine, ca mamă, ăsta e gândul care mă îngrozește cel mai tare, nu pentru că o să mor eu, nu pentru că mi-ar fi frică de moarte, ci pentru că mă înspăimântă ideea de a-mi lăsa copiii singuri. Și mai ales când erau mai mici, e cumplit să te gândești cum ar fi viața lor dacă și-ar pierde mama. Așa că de aici a început. Cred că toate mamele înțeleg durerea de felul ăsta. Toată această criză existențială a provocat geneza romanului. Apoi am început să mă întreb: cum ar fi dacă gândurile astea ar dispărea? Și așa mi-a venit idee despre o lume în care timpul se oprește, una care mi s-a părut foarte interesant de explorat. Apoi, mi-am dat seama că protagonista mea e fotografă. A fost o ipostază foarte interesant de explorat, pentru că mereu încercăm să oprim timpul cu aparatele foto, o facem secundă de secundă, fotografiem mereu totul. În același timp, încercăm să ne conservăm vârstele, apelând la medicină, făcând sport, modificându-ne felul în care arătăm. Toate astea se leagă de această teamă colectivă de moarte pe care o simțim cu toții. Se vede și în modu în care încercăm să oprim timpul, să-l fixăm într-un moment făcând mereu poze, și în modul în care tratăm fenomenul la nivel colectiv. Toate aceste teme cred că sunt reflectate în poveste. Protagonista romanului trebuia să fie fotografă și, în același timp, te întrebi dacă ea e cea care oprește timpul cu aparatul foto. Sau dacă totul se petrece în mintea ei. Sau dacă ritmul firesc al curgerii timpului chiar se repune în mișcare. Ce se întâmplă cu adevărat? Ea îl repornește? Sau e o poveste despre perioade diferite din viața ei? Pentru că toate personajele, toate cuplurile din poveste pot fi, în definitiv, ipostaze ale acelui unic cuplu. Așa că povestea poate fi citită și ca povestea unei singure vieți. E un roman cu o tematică grea, dar cred că e și foarte jucăuș. M-am jucat mult scriindu-l și chiar m-am distrat scriindu-l, chiar dacă miezul și începutul sunt foarte întunecate.
E o carte cu multe straturi, dintre care se detașează limpede nivelul filosofic. E și o carte despre găsirea sensului. Jenny, fotografa și Otto, bărbatul cu pasiunea pentru grădinărit, fac cu mult mai bine față coșmarului instaurat de oprirea timpului pentru că amândoi au câte o pasiune foarte puternică. În cazul tău, scrisul funcționează în același fel, ca o ancoră a vieții tale? E scrisul capabil să-ți ofere sens în timpuri grele?
Absolut. Pentru mine e mereu foarte terapeutic să scriu, am nevoie de această practică contemplativă. Revenind la poveste, fotografiind, Jenny se apropie tot mai mult de găsirea unui sens, dar la un moment dat asta se întoarce cumva împotriva ei. Nu e chiar ce are nevoie. Dar Otto e mult mai centrat în viața lui prin această pasiune pentru plante. Toate personajele întâmpină provocări foarte mari în acest scenariu. Dar Otto cred că îmi seamănă mai mult. E mult mai stabil și conectat cu natura, iar pentru natură, viața merge mai departe. Poți citi povestea asta și ca pe o poveste în care naturii chiar i s-a luat de om și-l dă afară.
Exact asta urma să te întreb, pentru că și eu am citit-o în felul ăsta. A fost maniera în care ai imaginat natura preluând controlul și pedepsind aceste creaturi minuscule care îi fac rău?
Îl dă afară pe om. Apoi, noi, oamenii, ne uităm din exterior cum viața continua pentru natură, pentru lumea întreagă, fără noi. Pentru că tindem să uităm că suntem și noi parte din natură. Depindem de ea și suntem cu toții conectați. Suntem natură. avem tendința să spunem om și natură, dar suntem, de fapt, același lucru. Așa că romanul se poate citi și ca un scenariu în care natura se răzbună, pentru că i-a ajuns, ceea ce e și amuzant cumva. Da, există și nivelul ăsta de interpretare.
O altă parte consistentă din scrisul tău e reprezentată de literatura pentru copii. Cu asta ai început și continui să scrii pentru copii. De ce e important pentru tine să continui să scrii cărți pentru copii?
Mereu e vorba despre tipul de poveste. De obicei, dacă am o idee de carte în care apare un copil, cel mai probabil va sfârși prin a fi o carte pentru copii. Nici nu mă mai refer la cărțile astea ca la cărți pentru copii. Cred că toate cărțile pe care le-am scris împreună cu Lisa (Lisa Aisato, ilustratoarea cu care a lucrat și la Sora de zăpadă, Editura Arthur, trad. Simina Răchițeanu) sunt pentru toate vârstele. Știu o mulțime de adulți care le cumpără pentru ei înșiși, pentru că pot citite la diferite nivele. Iar Lisa face niște ilustrații minunate, la care cititorii reacționează hipnotizați, pentru că face cărțile foarte frumoase. Pur și simplu vor să le aibă. Sunt obiecte fizice foarte frumoase. Personajele, de asemenea, sunt foarte importante. Totul se reduce, până la urmă la încercarea de a explora o ființă umană. Iar dacă personajul pe care mă interesează să-l explorez e copil, de obicei cartea va fi una pe care s-o poată citi copiii, dar, în cel mai fericit caz, împreună cu părinții lor.
Scrii atât de mult și pentru copii, și pentru adulți, ai foarte mult succes și ești foarte prolifică. Mai devreme povesteai despre momentul în care ți s-a schimbat viața, odată ce ai publicat Istoria albinelor și ai ajuns să cunoști faima internațională. Cum reușești să păstrezi echilibrul între toate astea? Să și scrii atât de mult și de divers și să ai succesul internațional de care te bucuri?
Viața normală nu e așa. Doar câteva zile pe an sunt așa, ipostaza scriitoarei de succes. Zilele mele se petrec acasă: micul dejun cu familia, copiii la școală, apoi scriu din biroul meu de acasă. Poate am o întâlnire, poate dau niște telefoane, și apoi vine timpul pentru cină. Mai sunt și toate acele lucruri pe care le faci când ai copii. Îi duci la repetiții pentru spectacolele de teatru, faci curat. Încerc să am un program normal de muncă de la 9 la 5 și să am weekendurile libere. Să mă plimb prin pădure. Nu e nimic glamorous în timpul programului normal de muncă. Intru în birou și încerc să scriu.
Ai vorbit despre plimbările prin pădure. Cât de important e contactul cu natura pentru procesul tău creativ?
E foarte important. Locuiesc la zece minute de pădure. Am și o grădină. Încerc să încep fiecare zi, chiar și iarna, cu o plimbare în pădure. Am bocanci cu crampoane, pentru gheață și zăpadă. Încerc, așadar, să ajung zilnic în pădure. De obicei după micul dejun alerg prin pădure sau mă plimb. Adesea, nu mereu, dar cât de des pot, încerc să nu iau telefonul cu mine. Să nu aud nimic, să fiu atentă doar la propriile gânduri. E ceva ce chiar recomand, pentru că avem nevoie să ne conectăm cu natura și cu propriile gânduri. Să nu ne lăsăm creierul asaltat de ceața conținutului din online mereu. E vital să fim în interior propriilor gânduri.
O ultimă întrebare: cum crezi că ne ajută literatura să găsim sens în lumea asta care o ia în toate părțile?
Știm că mai ales ficțiunea ne ajută să fim mai empatici. Să trăiești prin povestea altcuiva, să fii în interiorul acelei povești, să iei cu tine un personaj, toate aceste lucruri te modifică. Devin parte din tine. Să citești literatură înseamnă să te conectezi cu lumea și cu alți oameni.
Acest interviu nu ar fi fost posibil fără ajutorul Livianei Tane și al Denisei Comănescu, editoarea din România a Majei Lunde, cărora le mulțumesc.
Fotografie principală de Oda Berby
