În fotografia de grup cu scriitorii lumii, Arundhati Roy se detașează ca o prezență cu totul incandescentă: literatura ei, străbătută de un spirit protestatar care i-a alimentat întregul parcurs, ca și activismul ei neobosit au transformat-o într-un adevărat far pentru toți cei care caută în ficțiune nu doar frumusețe, ci și spirit contestatar, critică și protest. De la debutul din 1997 cu Dumnezeul lucrurilor mărunte (The God of Small Things; Humanitas Fiction, 2018, 2022), câștigător al Booker Prize, tradus în peste patruzeci de limbi și devenit o carte cult, Arundhati Roy a rămas în atenția cititorilor și a criticii constant, chiar dacă ficțiune a publicat abia 20 de ani mai târziu, în 2017, când îi apărea Ministerul fericirii supreme (The Ministry of Utmost Happiness; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat la Man Booker Prize și finalist la National Book Critics Circle Award. Munca ei ca activistă cu convingeri de stânga, sprijinul pentru cauza palestiniană, solidaritatea cu naxaliții (grupări comuniste și maoiste din India, n.r.) și grupuri politice care se opuneau unor demersuri guvernamentale vătămătoare pentru mediu și pentru comunități au menținut-o mereu în vizorul public, mai ales că a fost și subiectul unor campanii de hărțuire din partea detractorilor și propria viață i-a fost în pericol.
A scris, în tot acest timp, eseuri și un volum impresionant de texte nonficționale care îi reflectă preocupările și convingerile politice: Power Politics (2001), The Algebra of Infinite Justice (2002), War Talk (2003), Public Power in the Age of Empire (2004), Field Notes on Democracy: Listening to Grasshoppers (2009), Broken Republic: Three Essays (2011), Capitalism: A Ghost Story (2014), Things That Can and Cannot Be Said (2016, împreună cu John Cusack), The Doctor and the Saint: Caste, Race, and Annihilation of Caste (2017), My Seditious Heart. Collected Non-Fiction (2019), Azadi: Freedom. Fascism. Fiction (2020). A făcut filme cu miză politică și a vorbit mereu, cu convingere și pasiune, despre abuzurile asupra celor mai lipsiți de putere, criticând intoleranța religioasă, violența grupărilor de extrema dreaptă din India, persecuția minorităților și agresiunile asupra mediului.
Refugiul meu, furtuna mea
Anul trecut îi apărea Refugiul meu, furtuna mea (Mother Mary Comes to Me), tradusă în limba română de Alexandra Coliban și publicată anul acesta de Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”. Printr-o scriitură limpede, electrizantă, impregnată de urgența analizei, cartea documentează parcursul scriitoarei, formarea ei intelectuală, legăturile semnificative și munca ei artistică și politică, prin filtrul relației cu mama, Mary Roy, o personalitate copleșitoare, feministă cu multe bătălii câștigate cu legislația indiană și fondatoarea unei școli ajunse reper pentru modelul educațional propus. Arundhati Roy a scris cartea după moartea mamei, într-o încercare pe cât de emoționantă, pe atât de puternică și onestă, de a reda relația complicată cu aceasta și imensul impact pe care Mary Roy, mama ei dificilă și bătăioasă, l-a avut asupra traseului ei intelectual. Refugiul meu, furtuna mea a ajuns un fenomen în India, a fost nominalizată la premiile internaționale prestigioase (Kirkus Prize, Women's Prize for Fiction) și a câștigat National Book Critics Circle Award, secțiunea memorialistică.
Arundhati Roy a avut generozitatea de a-mi răspunde unor întrebări desprinse din mizele acestei autobiografii tulburătoare. Răspunsurile ei încapsulează aceeași intransigență, fervoare și pasiune care se citesc în fiecare rând pe care îl scrie, indiferent de gen.
Dialogul nostru nu ar fi fost posibil fără ajutorul constant și bunăvoința Denisei Comănescu, editoarea lui Arundhati Roy în România și director general al Editurii Humanitas Fiction, căreia îi mulțumesc.
Scena9: Refugiul meu, furtuna mea a fost publicat exact la trei ani după ce mama dumneavoastră, Mary Roy, a murit. Ați plănuit să scrieți aceste memorii încă de când era în viață sau moartea ei a fost evenimentul care v-a împins să vă concentrați pe aceste memorii și să vă organizați întreaga poveste de viață în jurul figurii ei?
Arundhati Roy: Niciodată, dar absolut niciodată nu m-am gândit că voi scrie această carte. Când a murit, am fost șocată de propria reacție, de suferința pe care am simțit-o, având în vedere relația dificilă pe care am avut-o noi două. Cartea asta nu e cu adevărat nici biografia mea, nici a ei. Este biografia relației noastre – spusă de mine. De aici și titlul în engleză al cărții (Mother Mary Comes to Me). Este o carte despre două femei care și-au trăit viețile nu acasă, ci în lume și care se întâmplă să fi fost mama și fiică. Și despre cum fiica, o scriitoare, a fost formată de acea relație.
La începutul acestei cărți, spuneți că ar fi fost la fel de dificil și să o scrieți, și să nu o scrieți. Puteți vorbi despre aspectele mai complicate pe care le-a presupus scrierea ei?
Principala provocare pentru mine a fost să nu îmbrățișez niciodată ideea că o poveste trebuie să fie „rotunjită” artificial sau că unui personaj trebuie să i se dea de cap – pentru a putea vorbi despre personajul fracturat, imposibil de „rezolvat”, care a fost mama mea, Mary Roy. Pentru a împărtăși cu lumea geniul ei, furia ei, excentricitatea ei, cruzimea și generozitatea ei, gangsterismul ei. Am simțit că o femeie ca ea trebuie să fie în paginile literaturii și ale istoriei.
Munca dumneavoastră politică, activismul dumneavoastră la firul ierbii v-au adus blamare socială, o critică acerbă din partea oponenților și v-au expus la riscuri extreme. Cum ați găsit atâta curaj să apărați cauzele pe care le-ați îmbrățișat, ținând cont de prețul pe care a trebuit să-l plătiți?
M-ar fi costat mai mult să cedez. Așa ceva pur și simplu nu există în ADN-ul meu.
La un moment dat, spuneți în carte că, din cauza atitudinii aspre pe care mama dumneavoastră a avut-o față de fratele dumneavoastră, ați dezvoltat o relație complicate cu feminismul. Mama dumneavoastră a fost un adevărat far al feminismului pentru foarte mulți, chiar dacă dumneavoastră și fratele dumneavoastră i-ați cunoscut și latura dificilă, momentele în care putea să izbucnească din senin, nedreptatea față de amândoi. În ce mod aceste experiențe v-au modelat relația cu feminismul și ce tip de feminism îmbrățișați azi?
În mod sigur, nu acel tip de feminism în care toate femeile sunt victime și toți bărbații sunt agresori. În general, e adevărat că femeile au fost victimele civilizaționale ale violenței masculine. Dar acea violență nu e doar fizică. Este culturală și psihologică. Iar din punct de vedere cultural și psihologic, femeile au facilitat, la rândul lor, consolidarea patriarhatului. Nu este un lucru valabil și pentru mama mea, desigur. Violența ei față de fratele meu a fost o formă de bullying – l-a făcut responsabil pentru păcatele tuturor bărbaților, inclusiv ale tatălui ei, ale soțului ei și ale fratelui ei. Așadar, pentru mine feminismul nu presupune o delimitare strictă între femei și bărbați. Dar trăiesc și muncesc și iubesc în solidaritate cu toată lumea, de orice gen, care crede că toate ființele au aceleași drepturi.
Vorbiți mult despre suprematismul hindus, despre fascismul hindus și despre violența de stat împotriva minorităților din India. În același timp, observăm o ascensiune a discursurilor de extremă dreaptă peste tot în lume. Vedeți o posibilitate realistă de a contracara această răsturnare teribilă?
Nu știu dacă ai urmărit ce s-a întâmplat de curând cu guvernul hindus fascist din India. După 12 ani neîntrerupți, e brusc sub atac din partea generației tinere de studenți ai căror părinți au susținut fasciștii. E fascinant să urmărești desfășurarea acestor dinamici. Domnul Modi, premierul nostru, care a condus cu o mână de fier, revendicând o legătură directă, non-biologică cu divinitatea, un om care nu a participat niciodată la o conferință de presă, a fost dintr-o data expus ca idiotul absolut care e și care a fost dintotdeauna. Nu deschide gura fără să fie luat peste picior și caricaturizat prin zeci de mii de meme răspândite de tineri pe Instagram. Cred că zilele lui sunt numerate. Dar după colț ne pândește ceea ce a fost definit ca tehnofascism. O formă de control a minții, de proprietate a minții și de autoritarism pe care nu am cunoscut-o până acum. Trebuie să o contracarăm și să o extirpăm până nu e prea târziu.
Tot în aceste memorii vorbiți despre relația pe care o aveți cu limba, cu limbajul cerut de ficțiune. Îl comparați cu o bestie care trebuie să fie domesticită. Cum practicați această îmblânzire a limbii pentru uzul ficțiunii, aveți o rețetă personală dezvoltată de-a lungul timpului? Ajută și scrierea de nonficțiune?
O practic trăind-o și respirând-o. Mereu, în absolut fiecare clipă, mă gândesc cum să pun în cuvinte haosul învârtejit al gândurilor mele.
Cum a fost Refugiul meu, furtuna mea primită în India? Ce tip de receptare a predominat?
A fost primită cu un tip de iubire care m-a lăsat mască. Mai ales de această generație tânără, de care am vorbit mai devreme. A dominat topul celor mai vândute cărți luni la rând. Este cea mai piratată carte care se vinde pe străzi – s-au piratat zeci de mii de copii.
Refugiul meu, furtuna mea este o poveste despre rebeliune, aproape fiecare personaj care apare în ea e un rebel, într-un fel sau altul: dumneavoastră, mama dumneavoastră, partenerul dumneavoastră de atâția ani, Pradip, camarazii dumneavoastră, fie că sunt naxaliți sau activiști care luptă împotriva unei inițiative guvernamentale distructive. E o alegere grea să fii rebelă. Care credeți că e prețul pentru a-ți putea trăi viața în acord cu propriile valori și cum ați descrie bucuria de a fi ales acest drum?
Nu cred, de fapt, că am ales eu acest drum. Drumul m-a ales pe mine. Nu am avut de ales. Nu mă văd neapărat ca pe o rebelă. Sunt doar o scriitoare care scrie ce gândește. Dacă nu o pot face în mod direct, pentru că e prea periculos, o să găsesc o cale ocolită pentru a o face.
Toate luptele și toate poveștile dumneavoastră, indiferent cât de dure, păstrează ceva luminos și reușiți să vorbiți despre toate cu o mare generozitate și cu umor. Cum ați reușit să vă cultivați aceste calități în ciuda tuturor greutăților prin care ați trecut?
E așa pentru că trăiesc într-o lume care e simultan terifiantă, tragică și plină de umor. O trăiesc. O scriu. Aș detesta să fiu genul de scriitoare care atinge un singur ton.
Ați simțit vreodată că vă luptați cu ideea de a scrie ficțiune, într-o lume care pare tot mai acut la limita autodistrugerii (ne confruntăm cu criza de mediu, avem conflicte armate și războaie peste tot, drepturi civile șterse cu totul, minorități persecutate și educația masiv și intens devalorizată)? De ce credeți că ficțiunea contează în continuare, care credeți că e superputerea ei?
Am supraviețuit propriei copilării gândindu-mă că oamenii și eu însămi suntem personaje într-o poveste. Am scris despre bombe nucleare, despre război, despre mari baraje, despre sisteme de irigare, lovituri teroriste, despre piața „liberă”, despre tortură și despre ocupații militare ca și cum toate astea ar fi personaje într-o poveste. Probabil că singurul lucru creștin care se poate afirma despre mine este credința mea în primul rând din Biblie – „La început a fost Cuvântul”. Pentru mine, limba e gândire. Fără limbaj, nu putem să înțelegem lumea, nu putem trimite semnale de avertizare despre dispariția noastră iminentă – ca rasă, ca planetă. O să scriu până la sfârșit.
Fotografie principală de Mayank Austen Soofi.
Traducere din limba engleză de Alina Purcaru.
