Am vorbit cu scriitoarea Tara Menon despre dezastre naturale, despre doliu și vinovăție, dar și despre restanțele pe care literatura le are de recuperat când vine vorba despre reprezentarea și înglobarea unor teme neglijate, de-a lungul istoriei, cum sunt doliul, prietenia și dezastrele climatice.
La finalul lunii mai, discutam cu scriitoarea americană Tara Menon despre două fenomene extreme, care au lovit în trecutul recent cu efecte devastatoare: tsunamiul din Oceanul Indian, din 2004 și uraganul Sandy, din 2012. Ea spune o poveste despre prietenie și doliu țesută în jurul acestor mari calamități naturale, iar povestea e foarte alert dozată în romanul ei de debut, Sub apă, apărut de curând la Editura Litera și tradus de Monica Nedelcu. În România, ca și celelalte 34 de țări în care a fost publicat, Sub apă a apărut la doar două luni de la lansarea în SUA, performanță nu tocmai ușor de atins mai ales de un debut în ficțiune. O carte ca a Tarei Menon, care privește cu luciditate și pătrundere la convulsiile unei lumi pe care o distrugem după cum respirăm, descriindu-i atât splendorile, cât și ruinele, devine cu atât mai actuală într-o vară în care ne luptăm din nou cu temperaturi și fenomene meteo extreme.
Tara Menon este o tânără scriitoare cu un parcurs absolut intimidant. S-a născut în India, a crescut în Singapore, după care s-a mutat în SUA. Este profesor emerit la Departamentul de Engleză al Universității Columbia, deține un masterat în filosofie și un doctorat în literatura engleză (mai precis, romanul de secol XIX) la Universitatea din New York. În prezent, predă la Cambridge, Massachusetts și scrie la cel de al doilea roman.
Sub apă se desfășoară pe două coordonate timp-spațiu: o insulă din Thailanda, în 2004 și New Yorkul de dinainte de a fi afectat de uraganul Sandy, în 2012. În centru poveștii sunt două prietene, Melissa și Arielle. Fetele cresc împreună pe o insulă incredibil de frumoasă și de bogată în specii rare, dar viețile lor vor fi sfâșiate de tsunamiul care a lovit zona la începutul anilor 2004. Melissa era orfană, mama ei, un reputat biolog marin își pierduse viața într-un accident, iar tatăl, tot cercetător, a decis să-i continue munca, mutându-se în preajma unei stații de cercetare din Thailanda. Arielle era o fată singuratică și plină de viață, înstrăinată de propriul tată, total inadecvat pentru acest rol. Fetele cresc împreună pe insulă și nu se descoperă numai una pe alta, împărtășindu-și toate micile secrete, ci descoperă insula, un paradis împânzit de plante fabuloase și populat de specii despre care vorbesc ca și cum ar fi parte din propriul grup de prieteni. Până când toate conversațiile se suspendă, iar întreaga insulă își jelește morții lăsați în urmă de un tsunami devastator.
Despre dezastre naturale, despre doliu și vinovăție, dar și despre restanțele pe care literatura le are de recuperat când vine vorba despre reprezentarea și înglobarea unor teme neglijate, de-a lungul istoriei, cum sunt doliul, prietenia și dezastrele climatice, am vorbit cu Tara Menon într-o librărie din centrul Bucureștiului, care nu era încă topit de caniculă și nici paralizat de furtuni.
Interviul de mai jos nu ar fi fost posibil fără sprijinul Editurii Litera și al Ioanei Iancu, către care merg mulțumirile mele.
Scena9: Mă gândeam să începem discuția noastră de la poveste. Povestea pe care o spui tu nu e o poveste de familie, nu e o poveste de dragoste, nu e o poveste despre maturizare, nu e una dintre poveștile pe care le citim de obicei. E o poveste despre doliu, despre prietenie și despre dezastre, dezastre naturale chiar. Cum ai decis, așadar, să spui tocmai această poveste?
Tara Menon: Cred că există două răspunsuri la întrebarea asta. Primul este că, de foarte multă vreme, ca cineva care citește literatură, o studiază și scrie despre ea, am simțit că există o lipsă de reprezentare a poveștilor despre prietenie, și despre prietenia dintre femei, și despre prietenia dintre femei care sunt în mod fundamental interesate una de cealaltă. Am impresia că prietenia este subevaluată. De foarte mult timp am vrut să scriu despre asta.
În același timp, mare parte din inspirația mea e legată de un poem al poetului englez Tennyson, numit „In Memoriam”. E un poem despre care scriu în carte și pe care l-am citit când eram studentă în anul al doilea la universitate; este un poem foarte puternic și frumos despre doliu și prietenie, și l-am găsit extrem de fascinant și de copleșitor. Cred că asta m-a făcut să vreau să scriu despre astfel de lucruri. Poemul este despre suferința lui Tennyson și doliu după cel mai bun prieten al lui, Hallam, și am vrut să scriu varianta feminină, sub formă de roman, a acestei situații de viață.
Cred că doliul e ceea ce leagă povestea prieteniei, povestea dezastrelor ecologice și povestea legată de mediu și de climă. Cred că ceea ce am vrut să arăt în roman e că doliul, la nivel individual - aici doliul pe care îl poartă Marissa, naratoarea poveștii, după prietena ei, Arielle – e unul dintre canalele emoționale prin care ne putem conecta la dezastrele naturale și la schimbările climatice, prin care ne putem gândi la ele, la acest tip de pierdere pe care o constatăm în lumea naturală. O reacție adecvată la astfel de pierderi e un doliu profund, așa că pentru mine, aceasta e legătura dintre cele două laturi ale povești.
Aceste două prietene, cele două protagoniste, Marisa și Arielle, știu totul despre insula pe care cresc. Există un pasaj foarte frumos în care descrii tot ce știu ele despre plante, despre flori, despre animale, despre viața de pe acea insulă, despre fauna sălbatică. Tu știi ce știu ele? Adică, ai această experiență directă de a ajunge să cunoști o insulă și mediul ei?
Nu, adică, am făcut foarte multă documentare pentru carte, așa că volumul e plin de un fel de descrieri ale lumii naturale din Thailanda și din New York; iar pentru ceea ce se regăsește în carte, evident, am învățat acele lucruri și le cunosc. Dar celor două fete le dau un tip de cunoaștere pe care eu nu o am și pe care mi-aș dori probabil să o pot avea. Pare minunat să poți cunoaște într-un mod atât de intim un loc, o insulă, un mediu, dar nu e o experiență pe care eu să o fi avut. Ceea ce mi-am dorit să arăt a fost că aceste două fete cunosc în detaliu mediul în care cresc și că ele cresc și învață împreună, că sunt în mod fundamental interesate să învețe despre lume și să împărtășească una cu alta această experiență. Așa că prietenia lor implică și această cunoaștere comună a lumii exterioare, nu doar intimitatea dintre ele, nu doar faptul că știu totul una despre cealaltă. Acest aspect a fost foarte important pentru mine.
În ce măsură consideri că romanul tău este un fel de avertisment în contextul crizei climatice? Pentru că avem aceste două dezastre naturale masive și cineva ar putea crede că acesta ar putea fi chiar viitorul, și nu o poveste izolată despre o insulă și despre două fete.
Într-un fel, lucrurile față de care reacționam atunci când scriam romanul erau legate de modul în care schimbarea climatică este înfățișată în multă literatură de ficțiune: ca și cum ar fi vorba despre o distopie plasată în viitor, un tip de SF pe tema schimbărilor climatice. În America, avem acest termen, Cli-Fi, un tip de ficțiune în care schimbările climatice sunt discutate sau plasate undeva în viitorul îndepărtat, cândva peste 100 de ani, să spunem, când se vor petrece aceste dezastre. Plasând romanul în trecut, am vrut să arăt că aceste lucruri se întâmplă deja, că s-au întâmplat deja, dar desigur că nu vreau ca romanul să fie citit ca și cum ar fi doar cronica foarte detaliată a două a două evenimente izolate unul de celălalt. Tsunamiul nici nu este un efect al schimbărilor climatice, să ne înțelegem: apare un cutremur și apoi acest fenomen, drept consecință. Dar uraganul Sandy este un fenomen care a luat proporții mult mai urâte din cauza schimbărilor climatice, așa că în mod clar ceea ce am vrut să arăt în carte e că acest tip de uragane vor fi mult mai frecvente și mult mai intense, așa că chiar cred că romanul poate funcționa ca un avertisment, că îi va face pe cititori să se gândească la faptul că nu suntem suficient de atenți la acest tip de dezastre și că ar trebui să ne gândim un pic mai profund la aceste lucruri.
Din reacțiile pe care le-ai primit de la cititori, la ce aspect al romanului crezi că s-au conectat mai mult? La povestea celor două fete, la cea despre dezastrele climatice? Care a fost răspunsul? Există o majoritate a răspunsurilor?
Această carte a apărut abia de două luni. E foarte nouă, chiar și în America și Anglia, unde a fost publicată simultan la mijlocul lui martie. Dar am avut mare noroc: cartea a fost tradusă în 35 de limbi, ceea ce e incredibil. Pentru mine, ce e interesant e că oamenii au răspuns diferit de la o țară la alta. În America, senzația mea e că oamenii au răspuns mai mult poveștii despre prietenie și doliu, câtă vreme în Italia, de exemplu, a fost diferit. Din interviurile pe care le-am dat și din interacțiunea cu presa, am simțit că cel mai mare interes era legat de climă și mediu. În Anglia, interesul a fost legat de tsunami, în Finlanda la fel, așa că, pentru mine e interesant acest mod foarte diferit în care oamenii răspund cărții mele în funcție de locul în care trăiesc. Dar pentru că romanul e publicat în America din martie, aici am simțit că greutatea o dă partea despre prietenie și doliu. Dar acum sunt în Europa, de zece zile, iar interesul s-a mutat complet, oamenii de aici par mult mai interesați de problemele de climă și de mediu.
E un pic neașteptat. Când ai menționat Italia, te-ai fi gândi că lectura s-ar concentra mai degrabă pe prietenia dintre cele două fete, din cauza efectului Ferrante.
M-am gândit și eu că poate ar fi așa, dar de fapt am impresia că în America efectul Ferrante este mai intens, așa că pare o carte care se înscrie în acea tradiție. Nu știu, în orice caz, e ciudat.
Fiindcă tocmai ai pomenit faptul că volumul abia a fost publicat în țările vorbitoare de engleză, dar a fost deja tradus în 35 de limbi, e greu să nu te întreb: cum ajungi la o asemenea expunere spectaculoasă cu primul roman?
Mi-aș dori să am un răspuns foarte bun la asta. Nu am un răspuns foarte bun. Pot să dau un răspuns practic. Am vândut cartea în septembrie 2024, deci cu mult timp în urmă. Am vândut drepturile pentru SUA, iar apoi pentru Marea Britanie - le-am vândut împreună cu drepturile pentru întreaga lume. La editura mea din Marea Britanie, Simon & Schuster, a existat o echipă de două persoane. Se numesc Amy și Ben. Iar Amy și Ben au făcut, cred eu, o treabă cu adevărat spectaculoasă, trimițând manuscrisul în multe țări și multe limbi. Și l-au vândut. Mi-aș dori să am un răspuns foarte bun pentru care această carte pare să fi funcționat pentru atâția oameni, dar nu îl am. Pur și simplu nu știu. O teorie pe care am avut-o este că tsunamiul din Oceanul Indian din 2004 a avut un impact foarte mare asupra multor țări europene, pentru că aveau turiști în locuri precum Thailanda și Indonezia. Așa că au fost afectate de el. De pildă, a fost un număr destul de mare de morți în Suedia, Germania și Finlanda. Deci poate de aceea, dar asta nu explică celelalte țări. Așa că nu știu de ce a funcționat. Poate pentru că e scurtă. Nu știu.
Nu e chiar atât de scurtă. E, în schimb, foarte, foarte bine scrisă. Acesta este ingredientul principal și ar trebui să rămână ingredientul principal al succesului cărții. Și, revenind la roman în sine, e interesant de aflat cum ai ales aceste două linii temporale și de ce această abordare anume de a spune povestea, mișcându-te înainte și înapoi de la o cronologie la cealaltă.
Din câteva motive. Unu, cele două dezastre concrete. Eu am crescut în Singapore, care nu a fost afectată de tsunami, dar era foarte aproape de țările afectate. Aveam 15 ani și a fost un eveniment cu un impact major în viața mea. Mulți dintre prieteni fuseseră plecați în aceste locuri, când a lovit tsunamiul, iar colegi de-ai mei de școală și-au pierdut părinți sau frați, surori. A fost un eveniment din viața mea cu o greutate formatoare masivă. Apoi când a avut loc uraganul Sandy, eram în New York. Așa că am o legătură personală cu ambele. Dar, de fapt, motivul e că am fost fost extrem de uluită de diferențele dintre aceste două evenimente. În primul rând, nu a existat nicio avertizare în cazul tsunamiului. Era o zi minunată, o zi perfectă, toată lumea era pe plajă. În contrast cu asta, despre urgan au existat nenumărate avertismente înainte, s-au luat măsuri de siguranță și, chiar și așa, oamenii nu au băgat mereu în seamă avertizările: legate de evacuări, de pregătiri. A fost, așadar, interesant să văd aceste diferențe.
Cum spuneam, eram în New York în timpul uraganului Sandy și fluxul de știri era obsesiv centrat pe acest eveniment. Nu a fost, însă un uragan catastrofal: da, financiar au fost efecte devastatoare și e adevărat că au murit 300 de oameni. Știrile s-au concentrat obsesiv pe tot ceea ce se petrecea legat de uragan. Și atunci mi-am dat seama că în New York erau oameni care știau foarte puține despre tsunamiul din 2004. Au murit atunci 250.000 de oameni, un sfert de milion. Așa că, da, a fost interesant să mă uit la diferențe: când un eveniment se întâmplă într-un loc anume, oamenii sunt atenți, când e în altă parte, nu neapărat.
Dar revenind la structura cărții, despre care m-ai întrebat: e o pendulare între New York și Thailanda. Am ales să fie așa și pentru că am scris un roman care nu are neapărat surprize, e totul clar de la început: tsunamiul o să se petreacă, la fel și uraganul, dar redistribuind în felul ăsta acțiunea, creez mai multă tensiune și suspans. Așa că chiar dacă știi ce urmează să se întâmple, din cauză că episodul uraganului e încărcat de tensiunea anticipării – „vine furtuna! vine furtuna!” – are un efect și asupra întâmplărilor din Thailanda, unde e descrisă acea zi perfectă, în care nimeni nu bănuiește ce urmează să se întâmple. Se acumulează tensiune.
Am ascultat câteva interviuri în care povesteai despre faptul că ți-a luat opt ani să scrii romanul ăsta.
Da, prea mult.
Eu una nu cred că e prea mult, pentru că romanele sunt niște animale flămânde; chiar și când sunt mici, pot consuma atât de mult timp și energie. Iar în această perioadă ți-ai construit și cariera academică și e interesant de aflat cum ai reușit să te descurci cu amândouă, cu ambele părți: să rămâi conectată la scrisul de ficțiune și, totodată, să fii activă în mediul academic. Cum a fost tot acest proces?
Cred că a fost dificil și poate aș spune că a fost prea lent. Poate că dacă aș fi avut tot timpul doar pentru romanul meu, l-aș fi terminat mai repede. La fel și în cazul muncii academice. Mi-am dorit dintotdeauna să scriu un roman. E ceea ce mi-am dorit să fac toată viața. Așa că mi se părea un fel de muncă fundamentală în perimetrul scrisului, la care n-am vrut niciodată să renunț. Dar uneori nu puteam să mă concentrez doar asupra romanului, pentru că trebuia să muncesc altceva. Trebuia să îmi termin doctoratul și să scriu aplicații pentru joburi, pentru că de aici îmi câștig traiul. În același timp, mă gândesc la aceste două laturi ale scrisului meu ca înfluențându-se reciproc într-un mod foarte benefic. Cred că dacă nu aș fi avut un doctorat pentru care să fi citit toate aceste romane de secol XIX, nu aș fi avut capacitatea să scriu un roman în felul în care l-am scris. Uneori poate că e mai simplu să le vezi ca aspecte competitive, unul furând timp de la celălalt, dar e și adevărat că se potențează unul pe celălalt.
Ai o cunoaștere intimă a literaturii și a istoriei ei și mă întrebam cu ce fir de tradiție literară ai vrea să te conectezi mai mult? Ai un anumit canon personal de care ți-ai dori să aparții?
Cred că volumul e plin de multe referințe literare la numeroase romane, dar aș spune că există poate trei sau patru mini-canoane cărora mi-ar plăcea să le aparțin. Unul dintre ele este ceea ce am numi literatura doliului, deci cu Tennyson, dar și C.S Lewis și Joan Didion și W.H Auden. Un alt canon ar fi cel centrat pe prietenia dintre femei. Există un pasaj în carte când protagonista intră într-o librărie și citește primele patru rânduri dintr-o carte, toate cărțile amintite sunt cărți pe care le admir despre prietenia dintre femei. Apoi, aș menționa literatura orașului, a peisajelor urbane. Capitolele despre New York încearcă să fie parte din această tradiție a scrisului despre oraș, și nu în ultimul rând, ar fi tradiția romanului realist, în linia romanului de secol XIX, despre care am scris. Mă gândesc la George Eliot, de exemplu.
Vorbim despre toți acești scriitori minunați, dar în afara literaturii ce te motivează să scrii ficțiune?
Cu siguranță, cititul m-a făcut să vreau să scriu. Dar eu mă gândesc la romane ca la instrumente care să ne ajute să ne gândim la lume cu mai multă claritate. Abordez câteva subiecte delicate în cartea mea, fie că e vorba despre schimbarea climatică, despre industria turismului, despre doliu sau de politica răspunsului la dezastre. Și mă gândesc la roman ca la o cale, posibilă mai întâi pentru mine, ca scriitoare, iar apoi, sper, pentru cititori, de a reflecta la aceste probleme foarte dificile.
Cum ai descrie noul tău loc pe această uriașă scenă literară care e America? Cum e să te simți parte din ceva atât de amplu, de divers?
Nu cred că încă am absorbit cu totul realitea de a fi scriitoare. Încă nu mi se pare real că sunt romancieră, că oamenii mi-au citit cartea. Pentru mine, pare ceva foarte nou și chiar destabilizator. Ieri, când eram aici, am avut trei interviuri televizate și asta mi s-a părut complet suprarealist. De ce m-ar întreabă cineva lucruri la televizor? Așa că nu cred că m-am obișnuit încă, dar mă simt foarte norocoasă să fac toate lucrurile astea: să vin aici, să pornesc în această călătorie prin toate aceste țări din Europa. Dar, da, nu știu dacă am momentan un răspuns bun. Poate peste șase luni sau un an, dar acum totul pare foarte nou.
Tu te-ai născut în India și mă întrebam care e relația ta cu această țară și cu tradiția ei literară.
M-am născut în India, dar ne-am mutat în Singapore când aveam doar trei luni. M-am întors în fiecare an, toată copilăria, și am petrecut acolo două-trei luni de fiecare dată. Mergeam, de exemplu, în timpul vacanței de vară sau în vacanța de Crăciun. Așa că am petrecut ceva timp în India, dar mereu m-am simțit un pic străină acolo, pentru că crescusem în altă parte și nu simțeam că aș mai aparține acelui loc. Dar am citit foarte mult din tradiția literară indiană. Sunt autori cunoscuți de toată lumea, ca Arundhati Roy, romancieri de limbă engleză care sunt fie din India sau din diaspora indiană, cum e Salman Rushdie sau V.S Naipaul, dar am citit și autori indieni în traducere, autori care scriu în limbi indiene, cum ar fi kannada, tamilă sau malayalam. Le citesc în traduceri în engleză. Pe de altă parte, am avut și o experiență foarte formatoare în copilărie, citind cele două mari epopei Ramayana și Mahabharata, pe care le-am parcurs în mai multe forme. Există această producție culturală cu adevărat minunată, în India, a acestor mari epopei adaptate în romane grafice și foarte accesibile pentru copii. Unele sunt publicate în format subțire, ca niște benzi desenate și le poți citi în serie, la rând, așa că am consumat multe de felul ăsta. Sunt o parte foarte importantă din imaginația mea literară. Nu simt că am pierdut acea parte. Dar niciodată nu am simțit că aparțin vreunei țări, și India nu a făcut excepție. M-am simțit ca o străină aici, o străină în Singapore, o străină în SUA, dar nu mă deranjează, de fapt prefer condiția asta.
Cumva, asta e și una dintre definițiile scriitorului, mereu legată de poziția de străin, de inadaptat
Cred că în mod clar ajută să fii scriitor. Când te simți un pic străin, un pic în afara lucrurilor, senzația asta te face să te uiți cu mai multă atenție și să-i observi pe ceilalți cu mai multă atenție, așa că mă simt norocoasă.
Fiindcă purtăm această conversație într-o librărie, sunt curioasă: cum îți alegi următoarea carte pe care vrei să o citești?
Pe tot parcursul studiilor mele doctorale, care mi-au luat șapte ani în New York, aveam o librărie pe lângă care treceam în drumul de acasă spre birou. E o librărie mică din New York și aveam o regulă: puteam cumpăra o singură carte și trebuia să o termin de citit înainte să o cumpăr pe următoarea. Dar mereu mi-am ales cărțile vorbind cu oamenii care lucrează în librării. Îi întrebam ce citesc ei, ce le place, ce ar recomanda și în continuare în funcție de asta îmi aleg și acum cărțile pe care să le cumpăr. Acum o să merg la o librărie care tocmai mi-a fost recomandată, Cărturești and Friends. Mi s-a spus că locul e minunat, că selecția cărților e superbă, că de ea se ocupă Vlad, care știe totul despre cărți, așa că planul e să ajung acolo și să-l întreb ce ar recomanda. Simt că în cazul acestor librării mici, cu profil independent, odată ce ajung acolo o să dau peste o carte despre care poate că nu aș fi aflat citind The New York Times sau intrând pe Amazon. Așa că cea mai bună cale de a afla despre cărți noi e vorbind cu oamenii.
Apropo de Amazon și de recenziile din marile reviste culturale, plus rețelele sociale. Ai vreodată impresia că citim cu toții aceleași cărți?
Da. Nu am foarte multe lucruri bune de zis despre rețelele sociale, dar într-un mod ciudat, BookTok și Bookstagram au diversificat puțin lista de lecturi, mai ales prin comparație cu propunerile marilor edituri și cu selecțiile de tipul cinci titluri promovate de Amazon sau în marile librării. Editurile nu pot controla astfel de fluxuri, dar și pe rețele sociale vedem cum se viralizează un titlu sau altul și captează enorm de multă atenție. Cred că, da, există riscul ca noi toți să ne fixăm atenția asupra unor foarte puține titluri și de asta cred că librăriile independente au un rol foarte important. Aici cititorii pot să descopere cu adevărat titluri noi și interesante.
Și acum, revenind la SUA, știm cu toții că politica de acolo este acum ostilă față de foarte multe minorități. Ți se pare că literatura care se scrie acum în SUA răspunde acestei realități, reflectă o reacție la aceste politici? Simți că aceste anxietăți se transformă în literatură, în noi povești despre oarecare forme de rezistență?
E o întrebare dificilă, în parte pentru că în SUA producția literară e imensă. Nu am talentul pe care unii critici literari îl au, de a construi verdicte sintetice despre un întreg ecosistem literar. Se publică mult în SUA și sunt mulți autori care au scris de foarte mult timp povești extraordinare despre tot felul de experiențe și care scriu în continuare, fără să dea impresia că merg pe coji de ouă în jurul unor direcții ale politicii oficiale de azi și fără să riște să nu mai fie publicați. Eu scriu critică literară, de mai mult timp decât ficțiune și dacă invidiez ceva la colegii mei critici e capacitatea unora de a decupa trenduri în dinamica prezentului sau a trecutului recent: de exemplu, afirmații de tipul „în ultimii zece ani, am constatat o creșterea tematicii traumei în roman”. Mă descurc mult mai bine la lectura aplicată a unui roman, la ceea ce se numește close reading. Aș spune însă că încă nu mă identific ca americancă sau ca aparținând Americii, iar ceea ce mă interesează să citesc acum sunt romane care nu au legătură cu viața în America. Citesc romane traduse din alte spații culturale, din Coreea, din Japonia, din Franța, din senegal. Sunt prost plasată pentru a face un comentariu despre trendurile din literatura americană pentru că într-un fel, evut să citesc aceste romane. Când citesc, vreau să aflu despre o lume nouă sau despre un loc diferit, așa că îmi spun: „nu mai vreau să citesc încă un roman plasat în Cambridge, Massachusetts”. Așa că asta mă face incapabilă să răspund la o întrebare la care, altfel, m-ar interesa să răspund.
Fiindcă ai menționat critica literară, sunt curioasă să aflu care e abordarea ta preferată și în ce fel crezi că critica literară poate rămâne relevantă pentru mai mulți oameni, și nu doar pentru cercurile literare elitiste?
Pentru mine, valoarea criticii literare sau a criticii în general este exact aceeași cu cea a predării la nivel universitar sau chiar de liceu: ceea ce face ea, în cel mai bun caz, este să te învețe cum să înțelegi mai bine ceva ce consumi, fie că citești sau privești. Iar aici mă refer fie la orice: de la cea mai prestigioasă emisiune tv, la cel mai prestigios roman pe care ți-l poți imagina, sau la un blockbuster ca The Avengers sau Misiune Imposibilă. Din punctul meu de vedere, scopul criticii rămâne mereu ăsta: să te învețe cum să înțelegi mai bine. Poți să te uiți ca un privitor relaxat, și apoi vine critica și spune: ăsta este un film despre imperialism, chiar dacă ție ți s-a părut o poveste amuzantă de aventuri. Asta cred că e funcția criticii și de asta cred că e valoroasă pentru toată lumea, nu doar pentru elite. Și, de fapt, e cu mult mai valoroasă pentru oamenii care nu sunt obișnuiți să citească critică pretențioasă. Abordarea mea preferată e așa: pornesc de la cel mai recent roman al cuiva, citesc tot ce a scris și apoi încerc să construiesc un argument: mai întâi despre romanul în chestiune, apoi despre întreg corpul de scrieri, și apoi, în mod ideal, ajung la o concluzie despre viziunea politică îmbrățișată de autorul respectiv și despre felul în care această viziune se integrează pe o scenă literară mai amplă. Mereu sunt interesată să scriu despre substratul politic al unui text, despre ideologia care se desprinde de acolo, cu speranța ca cititorul să înțeleagă mai bine aceste aspecte.
Revenind la romanul tău, mă întrebam dacă ai simțit că, după ce l-ai terminat de scris, ai ajuns la un alt nivel, că ai trecut printr-o transformare, că ai ajuns la un tip noi de înțelegere pe care ți l-a oferit scrisul?
Când scrii primul roman, e mereu senzația asta de îndoială, incertitudinea că vei fi capabilă să îl termini. Cel puțin, așa a fost în cazul meu. Uneori pare imposibil să termini cartea de scris. Cred, de asemenea, că m-am luptat cu niște lucruri fundamentale, elementare chiar: structura, ordinea, cât spațiu aloci fiecărui personaj, ce autonomie îi acorzi unui personaj secundar. Au fost foarte multe lucruri care m-au surprins atunci când mi-am dat seama cât sunt de dificile. așa că acum, unul dintre lucrurile care s-au schimbat e că am ceva încredere că pot să termin un nou roman. Am început de curând să scriu la al doilea și acum nu mai simt aceeași îndoială copleșitoare, care să mă facă să mă întreb mereu dacă va fi posibil să termin odată de scris cartea. Sigur, sper că pot să devin mai bună, să scriu mai bine. Nu am senzația că asta e tot ce am reușit să scriu mai bine și că niciodată nu o să depășesc acest nivel. Mai cred că am învățat câteva lucruri despre mine. Am învățat despre lucrurile la care sunt bună în mod firesc și despre lucrurile pe care îmi vine greu să le fac. De exemplu, sunt bună la descrieri, mă pricep să scriu despre un loc și despre un mediu anume. Mi se pare că e foarte dificil să scriu dialoguri. Cercetarea mea academică este despre dialog în roman și partea asta, în cazul meu, mi s-a părut foarte grea. Cred că simpla cunoașterea propriilor puncte slabe și puncte forte e foarte importante. Cred, așadar, că am învățat o grămadă, dar sper că procesul scrierii la al doilea roman va fi mai puțin încărcat de îndoieli și de incertitudini.
Cum ai convinge pe cineva să citească romanul tău, dacă ți s-ar răspunde: ăsta e un roman despre dezastre, despre catastrofe care se petrec pe o insulă departe de viața mea, o poveste despre două fete sau, în fine, despre o tragedie care nu are legătură cu mine?
Ca multe dintre romanele de secol XIX pe care le predau, și asta e o poveste universală. E o poveste care rămâne în mod fundamental una despre prietenie, și să sperăm că oricine are o astfel de experiență. Este o poveste despre familie și o poveste despre relația noastră cu lumea naturală. Indiferent unde ne-am găsi, în București, în Singapore sau pe o insuliță din Maldive, cu toții avem un soi de relație cu plantele, cu animalele și cu mediul în care trăim. Din nefericire, însă, toți vom trăi, la un moment dat, și experiența doliului. Așadar, e o poveste plasată într-un loc anume și într-un timp bine delimitat, o poveste despre niște evenimente specifice, dar temele ei rămân universale.
Fotografie principală de Sharona Jacobs
