Dacă pleci la mare vara asta, ia cu tine și Albastru, cartea de poezii scrisă de Miguel Gane, unul dintre cei mai citiți poeți contemporani din Spania și America Latină. Originar din Lerești, un sat din județul Argeș, Miguel a emigrat alături de familie în Spania pe când era în clasele primare. De anul trecut, o parte din poezia și proza lui, scrise în limba spaniolă, s-au publicat și în română, timp în care Miguel a venit constant în țară pentru a-și promova cele două cărți – Albastru și romanul biografic Când o să te faci mare, în care naratorul este copilul de 9 ani ce povestește călătoria de emigrare și tranziție dintr-o Românie dureroasă, săracă și coruptă și lumea nouă a Spaniei, în care face eforturi ca să-i aparțină cât mai repede.
Albastru cuprinde poezii despre migrație, dor de casă, dragoste și violență de gen. Numele volumului vine de la culoarea albastru pe care o zărim atunci când cerul se lipește de mare, spune Miguel Gane, un spațiu unde orice lucru bun e posibil, așa cum vede acum România, țara din care a plecat când era copil și în care se întoarce acum cât de des poate.
Miguel Gane (n. 1993) locuiește la Madrid din 2002. Este dublu licențiat, în Drept și Administrarea Afacerilor, și are două masterate (Proprietate intelectuală și Avocatură).
A profesat doar câteva luni în avocatură, timp în care și-a dat seama că nu e profesia care să-l definească. A devenit cunoscut prin volumele sale de poezie, vândute în zeci de mii de exemplare în Spania și mai multe țări din America Latină (Con tal de verte volar, 2016; Ahora que ya bailas, 2018; La piel en los labios, 2020; Ojos de Sol, 2022; Puedes hacerme lo que quieras, 2023; Roma ardiendo y tu bailando, 2026), iar versurile sale au ajuns simboluri ale mai multor mișcări feministe în Spania și în țări din America Latină. În România, romanul Când o să te faci mare (2025) și cartea de poezii Albastru (2026) au fost publicate la editura Alice Books, în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari.
Vara asta, Miguel Gane a adus pe scenele câtorva orașe din București – Pitești, Râmnicu Vâlcea, Sibiu – un spectacol în care poemele lui prind viață pe muzică. Spectacolul Ce am lăsat între noi se va juca toamna asta și la Brașov și București. Într-una din călătoriile de promovare a cărților sale în limba română, la București, Gane ne-a vorbit despre cum a devenit poet și scriitor, despre cum lași deoparte egoul artistic ca să încurajezi cititul și scrisul și despre romanul thriller la care lucrează acum, urmând a fi publicat anul viitor, în Spania.
Scena9: Spuneai recent, într-un interviu, că simți că publicul român te-a făcut unul de-al lor, în ultimul an de când ai început să publici în România. Cum ai simțit tu acest proces de adopție?
Miguel Gane: A fost o bucurie mare pentru că eu, când am publicat pe piața din România, aveam o anumită teamă că poeziile, cât și romanul, nu vor prinde și că nu vor plăcea oamenilor. Te expui în fața celor care sunt ca tine, pentru că toți suntem aceiași. Dar, din fericire, pentru mine, răspunsul a fost unul pozitiv și romanul a plăcut foarte mult, cred că și datorită traducerii, care este una extraordinară. Și după am venit și cu poezia, care în același timp este ceva mai nou, ceva mai diferit, dar atrage cititori și se regăsesc în ea și îmi trimit mesaje. Poate că, pentru mulți dintre ei, este prima oară când citesc o poezie pe înțelesul tuturor, o poezie care vorbește despre problemele cu care ne confruntăm în ziua de astăzi și despre bucuriile noastre.
După publicarea romanului Când o să te faci mare, ți-au scris români care au trăit experiența migrației și au plecat din România când erau copii, la fel ca tine?
Da, și există sentimentul ăsta - care zboară prin mințile românilor din afară - că ne vom întoarce acasă, că acasă, acasă, acasă. Romanul a avut capacitatea de a aduce multe persoane acasă - generații, ca și mine - care am trăit și am crescut acolo și ne-am dezvoltat o carieră în afară. Mulți dintre ei sunt de-o vârstă cu mine și ne întoarcem către anii 90, către sfârșitul anilor 90, către toate lucrurile acelea de care, melancolic, ne amintim acum ca și cum ar fi foarte târzii, și care sunt foarte târzii, pentru că lumea a evoluat foarte mult și foarte rapid. Și în același timp a fost un roman despre care cititorii au spus „ne simțim înțeleși, ne simțim reprezentați de povestea copilului, de povestea familiei, pentru că am plecat aproape din aceleași motive, pentru că toți am ajuns acolo și ne-am lovit de aceleași probleme, de aceleași circumstanțe”.
Am primit mesaje din toată Europa, nu numai din Spania. Și citindu-l în română a făcut ca experiența să fie una mai profundă, a fost ca și când te întorci acasă și îți vin colindători. A fost senzația aia de zici: „Wow, dacă nu eram aici, nu mai veneau colindătorii în Danemarca sau în Spania sau unde ești tu”. Să o citești în limba ta, să te reconectezi cu limba – asta a făcut ca experiența să fie una mai frumoasă pentru ei.
Când o să te faci mare
Tu când ai scris-o în limba spaniolă, te gândeai că o să fie citită și de români?
Nu, exclus. Nu am scris niciodată romanul Când o să te faci mare cu ideea că va fi publicat în România, că va avea succes în sensul că se citește, se vorbește despre el, există pe piața românească.
În același timp, romanul vorbește atât de puternic despre România acelor ani și despre durerea migrației. Vocea copilului narator este incredibil de vie, cum ai reușit să ajungi la acea voce?
A fost cel mai greu să dau de vocea copilului. Am început romanul de mai multe ori, undeva la cinci ori. Am început, am scris, am scris, dar am simțit că e ceva care lipsește, care nu e OK.
Și cum făceai între aceste încercări? Te documentai sau?
Documentarea era deja făcută, am vorbit cu ai mei, aveam propria experiență, am citit în ziare mai multe povești despre români. Doar că nu găseam vocea și, după aproape un an, cred că am descoperit-o. A fost banal, eram într-o vară la Lerești și m-am apucat. Era seară și am zis că n-am ce face, nu ies nicăieri, hai să văd, poate scriu ceva. Și am scris primul capitol legat de Crăciun, despre experiența copilului cu cadourile de Crăciun. Și de acolo am zis că am descoperit vocea și apoi a mai fost un proces de scriere de șapte - opt luni.
Nu știam cum se va termina cartea niciodată. Mereu am căutat, am căutat, am căutat și personajele se creau în timp ce eu scriam. Este o carte unilaterală, se duce într-o singură direcție, nu se joacă cu spațiile temporare foarte mult și cu personajele, este o carte lineară. Apoi am dat de mai multe elemente pe care le-am adăugat, cum sunt atentatele din Madrid. Iar sfârșitul este un sfârșit plin de speranță. Nu voiam să cad nici în topicul ăsta că migrația este doar despre durere. Până la urmă migrația este și despre altceva.
Subiectul migrației a cam plecat din discuțiile noastre societale în ultimii ani și acum, prin cartea ta, are șansa de a fi repus pe masa dezbaterii. Ce crezi că nu înțelegem noi ca societate despre migrația românilor?
Singurătatea, în primul rând. Prejudecăm foarte mult. Nu înțelegem sacrificiul românilor de afară și nu înțelegem că mulți dintre noi nu am plecat pentru că eram OK aici, ci că am încercat să ne căutăm un alt viitor. Nu înțelegem ceea ce am pierdut, noi, imigranții. Nu se vorbește despre asta. Și de multe ori rămânem doar la un lucru superficial, că vine acasă, are bani, își face casă și că altul și-a luat mașină. Categorizăm oamenii cu anumite etichete care nu sunt cele pe care noi le trăim acolo. Nu înțelegem rasismul pe care l-am suferit, xenofobia pe care am suferit-o.
În afara țării, noi, românii, suntem foarte, foarte singuri. Nu ne permitem să avem prieteni, nu ne permitem să avem o viață socială dezvoltată, pentru că mulți dintre noi nu am putut să ne integrăm, pentru că am suferit anumite circumstanțe, bullying, și ne-a fost foarte greu și doar ne lăsăm duși de muncă - casă, muncă - casă, eventual pe vară, iarnă, să avem posibilitatea să strângem bani, să venim în România, să ne punem un WC.
Nu vorbim despre toate lucrurile pe care le-am pierdut, datorită sacrificiului acesta, care sunt lucruri importante. Nu am fost când au murit părinții, când au murit bunicii, când s-a căsătorit vărul, când ai avut un nepoțel, pentru că eram afară la muncă și nu puteam să venim.
Astea sunt lucruri care trebuie vorbite cândva în spațiul public.
Spuneai că limba spaniolă, scrisul în această limbă, au fost modul tău de a aparține noii lumi în care ai ajuns, în copilărie, și de a nu te mai simți diferit. Iar, în cele din urmă, ceva ce a pornit din durere a devenit, iată, profesia ta, de scriitor. Cum ai reflectat la această tranziție?
A fost o treabă ne-căutată. Niciodată nu am vrut să fiu scriitor sau nu mi-am pus în plan să fiu scriitor. Dar, mereu am avut pasiunea să-mi explic lucrurile care mă înconjoară. Îmi plăcea să privesc lucrurile cu atenție și am fost foarte curios de tot ceea ce se află în jurul meu. De asta am învățat avocatura, care este o artă unde elementele astea sunt la baza ei. În schimb, mereu am avut nevoia să găsesc și un spațiu unde să canalizez anumite sentimente și anumite senzații pe care le am și le percep. Și m-a ajutat foarte mult că am descoperit muzica, am descoperit castiliana, am descoperit hip-hopul, poezia, bloguri ale altor persoane care scriau. Am găsit un spațiu prin care să-mi canalizez sentimentele, prin muzică, prin a-i citi pe alții și prin a mă identifica cu lucrurile pe care alții le scriau. Așa mi-am zis: „Ia să scriu și eu poezie”. Nu știu să desenez, nu știu să cânt sau știu, dar o fac foarte prost, și mi-am zis am nevoie de altceva pentru a descoperi anumite lucruri și așa am început să scriu.
Ai început prima oară să publici pe blog fiindcă scriai pe hârtie și ai vrut să nu se piardă poeziile, să le pui undeva.
Scriam mai ales seara, noaptea, îmi venea câte o idee, o dezvoltam. Aveam 15-16 ani, eram la vârsta aia adolescentă, fragilă. Simțeam, trăiam anumite lucruri, voiam să le scriu, aveam un caiețel și scriam acolo chestii. Cu timpul, caiețelele se mai pierdeau, că aveam multe materiale școlare, mai aruncam din ele. Și am zis să-mi deschid un blog unde să le țin, poate am nevoie de ele cândva sau să mă întorc la ele, să le recitesc. Între timp mi-am deschis și un cont pe Twitter unde publicam poezii și mi-am dat seama că sunt și alții care-și publică poeziile pe Twitter sau pe bloguri și mi-am zis ce mișto, că pot să fac parte în sfârșit dintr-o comunitate.
Despre ce erau poeziile care te-au scos din anonimat?
Prima poezie virală – dacă e să folosesc cuvântul ăsta – se intitulează Madrid es Ella (Madrid este ea). În acea vreme aveam o relație la distanță și ne întâlneam în Madrid, unde eu locuiam. Și ne plimbam și am descoperit Madridul prin ea. În poezie o puneam pe ea în anumite circumstanțe din orașul Madrid. Poemul a devenit viral și au început să-mi scrie foarte multe persoane, în sensul că sunt „sunt plecat din Spania de o grămadă de ani și stau în Statele Unite și am citit poemul, a fost ca o plimbare prin Madrid, care este orașul meu și orașul unde m-am simțit bine”.
Dreptul a fost ceva ce ți-ai dorit tu sau ceva la care te-au împins părinții?
Eu am fost actorul principal care a vrut la Drept pentru că am simțit că Dreptul este la baza tuturor lucrurilor care ne înconjoară și așa este, totul este despre o lege. Mi-a plăcut ideea asta și să înțeleg de ce lucrurile sunt așa cum sunt. Însă, după ce am învățat, am luat la Barou și am profesat timp de 10 luni aproximativ. Eu deja ajunsesem să am succes cu cărțile, deja publicasem două dintre ele și se vindeau foarte bine, și am zis că în Drept nu este un spațiu tocmai liniștit, nu pentru că eu caut liniște, ci pentru că foarte multă lume venea la tine cu probleme, și doar cu probleme, nu venea nimeni cu o bucurie la tine, cum vin cititorii.
Și în poezie, în literatură, aveam parte de mai multă frumusețe, mă înconjuram de mai multă frumusețe, ceea ce mi-a plăcut foarte mult și mereu eram în căutarea frumuseții acesteia, dar în Drept nu am găsit-o. Intrasem deja într-o buclă unde nu mă mai simțeam eu, îmi pierdusem un pic și din identitatea pe care o construiam și am decis să mă ocup de literatură.
A fost o întreagă dezbatere cu părinții mei, pentru că, și despre asta este vorba în poemul acela „Pentru ce-ai învățat atâția ani?”, pentru că mama mi-a spus normal, coerent și concret: „Dar tu pentru ce ai învățat atâția ani? Tu de ce te-ai dus la Drept dacă tu nu voiai să faci Dreptul?” E, și aici avea dreptate, dar în același timp acum pot să-i dau și un răspuns pentru că secolul în care trăim, lumea în care trăim în prezent, este o lume care evoluează și care te transformă și care te duce în multe locuri, nu rămâi doar acolo, doar acolo, doar acolo.
Am descoperit între timp altceva care m-a făcut pe mine să fiu mai fericit, mai bucuros, mai împlinit, ceea ce este foarte important să fii împlinit cu tine și cu munca ta și să știi că o să dai tot ceea ce ai tu mai bun ca cariera ta să ajungă într-un loc OK, să nu te faci de râs, să fie o carieră de succes. Până la urmă, părinții mei nu și-au dat seama că au fost o inspirație profundă pentru mine pentru că eu am decis asta prin curajul pe care l-am văzut la ei – piatra curajului pe care ei au pus-o la bază – când au plecat dintr-un sat din România și s-au dus într-un oraș ca Madrid și au zis: „Aici facem noi o viață”. Eu am zis: „Băi, vreau să fiu și eu curajos și să am încredere că totul va ieși OK”, chiar dacă sunt unele zile în care zic că nu o să iasă totul OK și îți faci filme și iese monstrul din tine, impostorul. Atunci trebuie să ai anumite mecanisme psihice pe care trebuie să le acționezi și zici: „Hai să continuăm, să continuăm cu încredere”, pe asta se bazează o carieră, până la urmă, și mai ales o carieră literară. Și știu că mi-am ales o nișă sau un gen literar care nu e extrem de popular, care nu se vinde extrem de ușor, dar mi-am ales poezie pentru că asta am simțit. Și cam asta stă la baza poemului, în schimb, mai mereu când mă întâlnesc cu tineri și persoane care sunt în căutarea drumului, le spun să aibă încredere că îl vor găsi cândva și să fie cât mai onești: să cauți adevărul lucrurilor care te înconjoară și să fii onest cu tine că acest lucru îți place ție, fie ce o fi el, poate îți place să faci pixuri, orice ar fi. Dar, în schimb când ajungi acolo și lucrezi în domeniul acela, trebuie să încerci să devii cât mai bun. Nu poți să-ți dedici viața unei meserii care nu te face fericit.
În cartea de poezii Albastru, sunt câteva poezii care vorbesc despre violență domestică, despre femicide. Scrii despre asta pentru că în Spania există o conștiință civică puternică când e vorba de violență împotriva femeilor?
Eu scriu despre violența de gen, mai mult despre noile masculinități și tot ceea ce înconjoară ideea de feminism, care este la baza tuturor. Mereu spun că noi, poeții, trebuie să fim oamenii vremurilor în care trăim. Avem datoria să fim atinși de lucrurile sociale care se întâmplă în jurul nostru. Nu poți să închizi ochii când milioane de persoane sunt în stradă și vorbesc despre ceva atât de important cum nu e OK să îți omori partenera, de exemplu. Noi trebuie să scriem despre aceste lucruri pentru că este datoria noastră și poezia, până la urmă, are capacitatea de a împreuna oameni, de a-i uni și este ca o cremă pe rană, să-ți închidă rana.
Poemele mele nu vreau să fie educative sau să aibă o tentă educativă, vreau să fie un spațiu de discuție și de dezbatere. De asta, în Spania, sunt și citite în școli și se conversează asupra lor prin elevi și profesoare. În același timp, pe mulți nu-i interesează identitatea autorului, ceea ce mă bucură foarte mult, pentru că este despre poem, nu este despre autor. Pe de altă parte, multe dintre cititoare - majoritatea cititorilor mei sunt cititoare - îmi spun că ideal ar fi ca unele dintre poezii să le citească bărbații, nu femeile. Însă, sunt mai mulți factori sociali, educativi, care fac ca un gen literar, cum este poezia, să aibă un public majoritar feminin.
Te bate gândul să scrii și în română sau să preiei mai mult din subiectele de aici, având în vedere că petreci destul de mult timp și în România?
Cel mai ușor ar fi să spun că da, dar în momentul de față trebuie sa fiu conștient că eu nu domin limba română scrisă atât de bine încât să pot să scriu în limba română. Eu pot să mă exprim OK, pot să vorbesc cu tine, să avem un interviu, o conversație, însă este o diferență foarte mare între o experiență și cealaltă. Cândva pe viitor probabil o să încerc, o să scriu ceva în limba română, dar nu știu sub ce formă și nu știu nici despre ce.
Și cauți acest „despre ce” prin venirile dese aici?
Nu neapărat. Ceea ce caut prin venirile mele aici este a continua povestea, de a arăta oamenilor că literatura poate să fie și ceva popular, că poate să fie și ceva despre noi, că trebuie să fie, de fapt, ceva despre noi, nu despre autor, ci despre oameni, cu povești unde să te regăsești, cu povești unde să te simți OK, să te relaxezi de la o zi nașpa de muncă. Să iei un poem, să citești, să zici „uite ce mișto, mai citesc încă unul”, eventual de dimineață, înainte să începi ziua, așa cum asculți o piesă, să citești o carte de poezie. Ăsta este obiectivul meu cu venirile în România. În același timp, nu suport când aud treaba asta că în România nu se citește. Este o treabă puțin realistă, nu se citește atât de mult cât ți-ar plăcea ție, spre exemplu, care este o diferență. Nu este atât de populară literatura între oameni, de acord, dar de ce? Aici trebuie analizate cauzele pentru care nu este populară literatura. Una dintre ele este că autorii, de multe ori, scriem cărți doar pentru noi sau doar pentru o nișă sau scriem cărți prea ridicate pentru cititorii pe care vrem să-i avem, adică cât mai mulți.
De multe ori trebuie să scriem povești pentru și despre oameni, nu pentru și despre noi. Aici este ceva ce vreau să punctuez mult. În același timp, în România avem și multă deschidere la multe lucruri. Putem să vorbim în spații publice despre literatură și trebuie să o facem, dar mulți nu sunt dispuși la a face 30 de interviuri într-o săptămână. Eu da, sunt dispus pentru că asta este o formă unde poți ajunge la cat mai mulți oameni si le poți spune despre ce ai scris tu. Eventual, dacă 5 din ăia 7.000 care citesc interviul sau îl vad sau îl ascultă, se duc într-o librărie și-ți iau cartea și o citesc, zic: „Wow, ai reușit”. Și de asta spun, nu este vina oamenilor că nu citesc, este vina noastră că nu reușim să îi facem să citească poveștile noastre.
Spectacolele Ce am lăsat între noi, pe care le-ai avut la Pitești, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, curând și în București, fac parte din aceeași dorință de a-ți aduce poezia mai aproape de cititori?
Evident, este o fereastră către altceva, către cărți. Este un performance poetic unde invităm spectatorii să vadă ceva diferit, ceva ce nu este doar o simplă clapă sau o simplă orgă sau cu un tip care citește. Din contră, este un total performance care este compus într-un timp și un spațiu cu o regie concretă pentru el. Principalul adjectiv pe care-l spun oamenii după spectacol este că sunt surprinși, „nu mă așteptam la așa ceva”, și eu le spun: „Normal că nu vă așteptați la așa ceva pentru că nimeni nu se așteaptă la așa ceva”. De fapt este un spațiu nou, o artă nouă, o nouă formă de a comunica anumite lucruri, de a transpune și a aduce oamenii în altă parte. Pentru că nu este un monolog, dar are formă de monolog. Nu este un concert, dar are formă de concert. Nu este o piesă de teatru, dar are formă de piesă de teatru. Și în același timp, nu este un recital de poezie, pentru că să asculți 70 de minute de poezie poate să fie super boring. Noi suntem conștienți de lucrurile astea și ne jucăm cu ele. Important este să le arătăm oamenilor că poezia poate să fie o artă populară și poate să vorbească despre noi și să fie despre noi.
Ai ales în spectacole anumite poezii? Ce ai vrut să aduci pe scenă?
Am ales poezii din Albastru, poezii scrise inițial în spaniolă, am scris și două poezii în română, dar nu sunt așa convins de ele, dar sunt scrise. Una dintre ele o citesc chiar la final. Sunt despre bunici, despre migrație, avem și câteva poezii de dragoste, despre cine sunt eu, despre identitatea mea. Tematica variază dar are un acompaniament muzical fiecare poem, exact pentru poemul acela. Avem și despre violența de gen unde muzica este mult mai profundă și mult mai dură și mai dificilă și poate că pe unii îi deranjează, dar exact despre asta e vorba în poem. În același timp, folosim și foarte multe voci, mai multe instrumente, avem flaut, am adus și caval. Am încercat să adaptăm și elemente folclorice românești, nu doar cuvântul, ci și muzica la publicul pe care-l avem acum în aceste recitaluri pe care le-am făcut și vrem să le continuăm din septembrie încolo.
Cum ai trăit anul acesta de publicare în România și ce urmează?
Am așteptat până la momentul potrivit ca să public în România, nu am vrut să forțez lucrurile niciodată și au venit mai multe edituri înaintea Alice Books, dar proiectele nu mi-au plăcut, nu aveau nicio legătură cu intenția mea. Am vrut să creăm o imagine, să ne expunem oamenilor cât mai curați, cât mai apropiați de ei, cât mai accesibili, să le spunem oamenilor că meseria de scriitor e o meserie ca oricare alta, că o carte nu trebuie să fie cea mai bună carte de pe planetă.
O carte trebuie să fie o carte care să atingă, asta e toată ideea noastră. Multă lume remarcă „dar vorbești cu oamenii la târguri de carte ca și cum ar fi prieteni de-ai tăi” și despre asta e vorba: cititorii sunt suveranii mei. Omul ăla cheltuie 50 de lei pe o carte și eu trebuie să fiu la înălțimea cheltuielii ăleia, la înălțimea timpului pe care acel om îl va acorda citirii cărții mele. Nu am cum să fie altfel. Vorbeam cu un coleg mai devreme și îmi spunea pe tema asta că probabil mulți nu sunt de acord cu mine și îi spuneam OK, e perfect, dar școala mea a fost școala din Spania și cei mai mari scriitori ai Spaniei pe care îi cunosc, mulți dintre ei așa funcționează, mereu cu ideea asta că cititorul e suveranul tău.
Ce urmează acum, o altă carte tradusă?
Momentan nu, avem deja un aperitiv bun pe piață, vreau să le las să crească cât vor ele. Urmează spectacolele, sper să mai avem și alte oportunități pe viitor, avem la București și Brașov, dar cu siguranță vor apărea și altele, în alt context. Și urmează pentru mine în Spania un roman pe care trebuie să-l termin, lucrez la el. Este un roman care are o legătură profundă cu România, este un thriller contemporan dar cu o profundă marcă istorică deoarece vorbește despre Vlad Țepeș și în același timp și despre personajul fictiv Dracula, se împreunează în anumite spații și vreau să scriu o poveste cât mai interesantă, sunt foarte pasionat de ceea ce se întâmplă cu scrierea, pentru că este ceva nou pentru mine, mă confrunt cu o carte super complexă și învăț pe zi ce trece mult mai mult de la ea.
Ai lansat o carte de poezii în limba spaniolă, traducerile în România, pe care le promovezi, în timp ce scrii un thriller. Cum faci să scrii?
Dacă am trei săptămâni de turneu, încerc să concentrez cât mai multe în cât mai puțin spațiu, când este despre promo, este despre promo, dar nu fac un interviu azi, altul mâine, ci șapte pe zi, dar când sunt în alea șapte nu mă mai gândesc la cartea pe care am lăsat-o acasă și trebuie să o scriu. Respect foarte mult spațiul de odihnă, dorm între 8 și 10 ore pe zi, ceea ce pentru mine este esențial, respect foarte mult timpul, dacă astăzi nu a mers OK, mâine voi face tot posibilul să meargă OK. Dacă astăzi nu am fluiditate, mă opresc, nu forțez, mă uit la un meci, vorbesc cu un tovarăș, beau un vin, iau bicicleta, mă duc și mă plimb și voi reveni și voi reveni mai bine, mai OK, mai puternic în scris.
Lucrezi cu o anumită structură la fiecare carte?
La Vlad am o mapă, asta e ce am vândut editorilor; personajele principale sunt deja create, când este vorba de poezie, poezia se naște mai mult dintr-un impuls, o idee, o imagine, și apoi dezvolt. Când este vorba despre compoziția unei cărți trebuie să ai o identitate profundă, tradusă într-o idee și ideea aceea trebuie să fie tema principală a cărții și pe ea poți să compui, să pui un poem despre, un poem despre. Cartea „Albastru” este despre o imagine, unde se împreunează marea albastră și cerul, acolo în punctul ăla care devine infinit. Cam așa văd eu România pentru mine, ca pe un spațiu infinit al tuturor posibilităților. Toți avem în noi un spațiu albastru în viață și trebuie să-l găsim, să-l căutăm, un spațiu unde toate lucrurile se pot întâmpla.
Știu că mergi în școli și le vorbești copiilor și tinerilor. Ce i-ai sfătui pe cei care vor să scrie?
Au nevoie de citit, trebuie să citească cât mai mult, pentru a vedea cum funcționează alți autori, pentru a cunoaște universul altor autori - este mega important. Au nevoie de scris, să scrie fără niciun fel de pretenție, să scrie fără a se gândi că trebuie să fie publicați cândva, fără a se gândi că ceea ce scrii este cel mai bun lucru de pe Pământ, să lase deoparte tot egoismul care există în creație. Al treilea sfat este curiozitatea, trebuie să se îndrăgostească de personaj, de idee, de lucrul despre care scriu și îl vor descoperi doar prin curiozitate.
Fotografii obținute prin amabilitatea Alice Books
