Ce (nu) uită și ce iartă Tatiana Țîbuleac? Despre ce e vorba în cartea la care lucrează acum și, mai ales, va mai scrie ficțiune? O conversație între două scriitoare, despre, printre multe altele, mame, iubire și limba moldovenească.
Pentru cel de-al doilea episod al Cabinetului de Literatură, Tatiana Țîbuleac, poate cea mai de succes scriitoare de limbă română în afara granițelor, a stat de vorbă cu o altă scriitoare, Ștefania Mihalache: despre copilăria pe care cea dintâi și-a petrecut-o în Chișinăul sovietic, despre identitate și cum a apărut limba moldovenească, despre mamele și copiii care-i populează romanele, dar și despre felul în care istoria mare ajunge să modeleze destine individuale. Cele două autoare au despicat în patru firele memoriei, traumei, migrației, iertării și supraviețuirii. Dacă vrei să asiști la o conversație despre literatură, Estul Europei, iubire și ceea ce se iartă, da nu se uităm niciodată, dă play mai jos. (PS: Dacă preferi să citești, urmărește conversația în transcriptul de după video.)
Bonus: Din interviu poți să afli și dacă Tatiana Țîbuleac mai vrea să scrie literatură și despre ce e vorba în noul ei proiect, o carte despre care spune că va fi scrisă „în numele Tatianei”.
Bonus 2: Zilele astea, Tatiana Țîbuleac participă la un turneu literar în cinci orașe din Statele Unite — Dallas, San Francisco, Chicago, Washington D.C. și New York — organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York. Interviul cu Tatiana Țîbuleac are și subtitrare în engleză, dacă vrei să-l trimiți cuiva care e acum în SUA și plănuiește să participe la lansarea romanului său tradus în limba engleză, The Summer My Mother Had Green Eyes, apărut în traducerea Monicăi Cure, la editura Deep Vellum. Also, Scena9 a stat de vorbă și cu fondatorul Deep Vellum, Will Evans, într-o conversație antrenantă despre literatură română și nu doar.
Video de Gabriela Cozma
Animații de Laura Comănescu
Cabinetul de Literatură e o nouă serie video produsă de Scena9, care ia la întrebări scriitoare și scriitori: ce cărți le-au schimbat viața? Ce fac când dau nas în nas cu celebrul blocaj în scris? Care-i ultima carte care a rămas cu ei? Ne aduc în vizită în biblioteca lor ideală și ne sfătuiesc cum să ne deblocăm propriile crize de creativitate.
De ce un Cabinet? Gazda seriei, scriitoarea și jurnalista Alina Purcaru scrie: „Cabinetul de Literatură are și ceva old school, și ceva de terapie, și ceva comic, și ceva timeless, și ceva intim, ca un mic cabinet în care îți ții cremele și pastilele.” Cabinetul e cozy, dar e și-un loc unde poți să vorbești despre ce te macină sau te-apasă.
Transcript
Ștefania Mihalache: Bună, Tatiana Țîbuleac! Vreau să-ți urez, în primul și în primul rând, bine ai venit la cabinetul de literatură și să-ți spun că mă bucur foarte mult că vom avea această discuție.
Tatiana Țîbuleac: Bună, Ștefania Mihalache! Ai început foarte serios și cuvântul „cabinet” m-a făcut, așa, să mă îndrept imediat. Mulțumesc de invitație.
M-am gândit foarte mult înainte să-ți iau acest interviu. Am încercat să gândesc niște întrebări pentru tine, care să fie un pic diferite de ce ai spus deja.
Am spus totul!
Dar ai spus totul, știu, și atunci asta face lucrurile și mai dificile. O să pornesc, totuși, pe drumul ăsta și am să încep chiar cu un interviu pe care tu l-ai dat deja. În 2017 i-ai dat un interviu lui Cezar Gheorghe pentru Observator cultural. Întreba el dacă depui mărturie în romanele tale despre generația părinților sau a bunicilor, în ideea în care ai avea această datorie literară. Și tu ai zis că încă nu, că nu ai făcut asta în Vara în care mama a avut ochii verzi, dar că poate peste zece ani vei gândi altfel.
Și au trecut zece ani.
Și, iată, au trecut zece ani. Înțelegi unde bat. Deci, ai început să plătești datorii?
Cred că am dat prea multe interviuri, totuși, până acum.
Îmi pare rău.
Se întorc, așa...
Simți asta, că încep să se întoarcă împotriva ta?
Cred că ar trebui să dau, totuși, din șapte în șapte ani. Da, îmi amintesc de vorbele astea. În primul rând pentru că n-am prea putut să le uit. De fapt, chiar am început să plătesc niște datorii, pentru că acum lucrez la ceva datornic, așa. E tot acea carte de care vorbeam eu pe vremuri că trebuie să o scriu, trebuie scrisă la persoana I. Nu știu dacă datoria de atunci are aceeași greutate ca datoria pe care o simt acum. Cred că s-au schimbat mult și accentele și acum cred că nu o mai simt ca pe o datorie. E un interes firesc pentru anumite teme pentru care, probabil, aș spune, m-am maturizat, dar cred că mai degrabă am îmbătrânit și asta mă face să mă intereseze mai mult. Într-adevăr, scriu acum o carte despre familia mea, despre deportările din Moldova. Dar ca să nu pățesc din nou, așa cum am pățit acum, ca să mă întreb peste zece ani... O să spun doar că sunt acum în mijlocul acestei teme și că vara asta urmează să merg în Moldova, să o iau pe mama, să facem niște dulcețuri și să stăm acolo, în satul bunicilor, și să facem treaba asta cu memorarea și cu amintirea. Să văd dacă ne întâlnim undeva noi două pe strada asta a memoriei și ce fac mai departe.
Deci, da, răspunsul meu foarte lung este: m-a ajuns datoria aceea din urmă și lucrez la ea.
Eu am citit așa, în ordinea asta: am citit Vara... întâi, apoi am citit jumătate din Grădina de sticlă și după aceea am citit ultimul, Când ești fericit, lovește primul. Apoi am revenit la Grădina de sticlă, pentru că aveam o datorie - dar nu numai - și pentru că rămăsesem, într-adevăr... Eu citesc foarte haotic, am foarte multe cărți începute și, la un moment dat, din păcate, uit de câte unele, dar întotdeauna îmi aduc aminte de ce am vrut, de ceva ce vreau să continui, îmi rămâne în cap. Și așa am făcut și m-am întors la Grădina de sticlă și am rămas un pic impresionată de ce se întâmplă cu personajul principal de acolo, personajul principal feminin. Lastocika înseamnă rândunică. În momentul creșterii, trece practic prin trei limbi până ajunge la vârsta adultă. Trece prin rusă, moldovenească și română, care e și nu e... Adică, cum percepe personajul momentul ăla, este și nu este aceeași limbă. Și atunci vreau să te întreb ce i se întâmplă unui om care, în timpul formării lui, trece prin trei limbi, căruia i se schimbă limba?
Depinde de om și depinde de formare. De fapt, nu încerc să lungesc răspunsul, dar copiii mei vorbesc și ei mai multe limbi pentru că stau într-o țară străină, vorbesc câteva limbi acasă, dar ei se raportează cu totul diferit la toată treaba asta. Pentru ei, limbile sunt un instrument de comunicare. Ei nu se tem de de greșeli, de schimbări de cuvinte. Ei jonglează foarte ușor cu fiecare cuvânt. Pentru ei, limbile sunt o modalitate de a atrage mai mulți oameni de partea lor sau de a descoperi lucruri. Pe când, în cazul nostru, totuși, dacă ne întoarcem la acest Chișinău sovietic din anii '80, nu a existat această alegere, că poți vorbi românește sau poți vorbi rusește sau moldovenește. Ceea ce s-a întâmplat atunci acolo a fost că limba română, de fapt, a fost interzisă și în locul ei a fost prezentat pe o tavă, cu prosopel, cu secera și ciocanul, o limbă, un hibrid, de fapt. Bineînțeles că acum nu mai intrăm în toată povestea asta, de ce s-a întâmplat asta? Pentru că oamenii ăștia trebuiau să înțeleagă că nu sunt nici români și nu sunt nici ruși. Și nu trebuia să înțeleagă nimeni, de fapt. Nici românii să nu poată citi ce scriu ei acolo și nici ruși să nu înțeleagă ce se vorbește în limba aceea.
Deci limba moldovenească nu a fost o alegere. Limba moldovenească a fost o limbă impusă. Și cred că din punctul ăsta trebuie să începem noi discuția asta. Ce se întâmplă cu un om căruia i se spune că are o altă limbă sau că limba lui nu este suficient de bună sau întreagă sau sănătoasă ca să fie vorbită așa cum trebuie să fie vorbită? Au fost multe discuții despre Grădina de sticlă. Mulți oameni care au crescut la sat au spus că la ei a fost cu totul altfel, că în sat s-a vorbit limba moldovenească, dar nu s-a schimbat mare lucru. S-a schimbat denumirea, dar pe oamenii de acolo nu i-a interesat. Eu am crescut la oraș, eu am crescut într-un oraș unde limba rusă era foarte importantă. Limba rusă însemna o carieră, un nume. Tot ce însemna ambiție era legat de limba rusă.
Ca să fii cetățean de rangul 1.
Exact. Adică, faptul că nu știai limba rusă însemna că ești un om de mâna a doua. Și asta se vedea peste tot. Se vedea în viața culturală, în viața socială, bineînțeles. Puteai merge în magazin sau la piață să-ți iei lucruri în limba moldovenească. Dar dacă erai un doctor care aspiră să devină un șef de secție sau dacă era un scriitor care voia să scrie romanul total, sau dacă erai oricine care își dorea să fie ceva mai mult trebuia să vorbești limba rusă, trebuia să treci prin toată această sistemă de partid, trebuia să fie aprobat la toate aceste niveluri.
Ce a însemnat pentru copii? Ce a însemnat pentru oamenii care s-au format? Acum, ca scriitoare, pot să spun că a însemnat, probabil, această luptă permanentă între două curente de amintiri, două limbi care se împletesc permanent atunci când scriu. Două lumi, două culturi, pentru că o limbă nu vine așa... Nu e o bucată de pâine pe care o mănânci. O limbă vine cu un râu de tot ce înseamnă muzică, filme cu prietenii, îndrăgosteli. Înseamnă o nouă... o piele nouă. Deci, aceste două limbi au însemnat, cred eu, pentru foarte mulți scriitori din Basarabia, capacitatea asta de a sintetiza lucruri din două culturi diametral opuse, pentru că cultura română este totuși o cultură latină. Pe când tot ce a însemnat limba rusă a venit pe o altă filieră, cu alte lecturi, cu alte standarde.
Pentru mine a însemnat Grădina de sticlă, deci este cartea care probabil este produsul cel mai brut al acestei situații. Mai puțin Vara, pentru că Vara, de fapt, a fost fuga mea de tot ce a însemnat Grădina de sticlă. Vara este cartea scrisă de o migrantă, venită într-un loc mare și prea încăpător. O femeie care a venit la Paris nevorbind foarte bine limba franceză, care voia să fie de oriunde, doar nu din Moldova. O femeie care nu mai avea prieteni cu care să vorbească, nu mai scria în limba sa. O femeie care a născut un copil și care gândea că nici măcar asta nu face așa cum trebuie. Deci toate fricile astea, toate angoasele astea s-au cristalizat cumva în jurul acestei femei migrante. Și așa a apărut Vara. Istoria e lungă, am mai povestit-o, dar Vara este o carte care putea fi scrisă oriunde, oricând. Cred că nu există nici măcar o geografie a cărții, pentru că e mereu spus „nordul Franței”, „sudul Poloniei”. Adică sunt acolo câteva orașe, dar nici măcar nu contează. Puteau fi schimbate absolut cu orice alte locuri din lume, așa, ca la Gogol: orașul G, orașul C. Pe când Grădina este diametral opusă. Nu ai niciun dubiu unde te afli.
Este foarte specifică.
Este foarte specifică și e foarte ancorată în geografie și în curtea mea. Uneori mi se pare că am scris-o chiar pe banca din curtea în care am crescut. Acolo nu mai există scăpare. Dacă ai ajuns acolo, asculți povestea asta exact așa cum a fost scrisă, cu aceste inserțiuni din limba rusă, cu aceste cuvinte pentru care știu că toți traducătorii m-au înjurat, probabil.
Și asta voiam să te întreb!
Știu chiar un caz al unui traducător care a venit în Moldova și a mers la piață ca să întrebe „ce naiba sunt aceste fructe?”, să le vadă. Ce naiba sunt aceste fructe, pe care nici un român nu le știa.
Și la ce fructe se referea? Mai știi?
Baraboaice, de exemplu. Sau alte lucruri, care...
Și ce sunt?
Depinde, din nou, depinde de zonă, pentru că asta mi-a spus, că și acolo nu știe toată lumea. Trebuie să te simți cumva vinovat că nici măcar oamenii din țara ta nu cad de acord asupra unei legume.
Mi s-au părut acolo niște lucruri absolut delicioase, adică are o savoare nemaipomenită. Și nu numai că are savoare, dar felul în care prinde anumite nuanțe, chiar legate de social, de locul femeii, cel puțin când vine vorba de de feminism, feminitate, se corp, de lucrurile care țin de corpul femeii. Acolo limba asta este pur și simplu frisonantă.
Cred de fapt, că toate femeile când vorbesc despre alte femei au o limbă a lor.
De exemplu, pe mine m-a blocat, m-a oprit, m-a pus să mă gândesc această expresie: coadă de câine versus sită de mătase. Nici acum n-am înțeles exact ce înseamnă. Am niște intuiții.
Păi, coada de câine înseamnă o femeie cumva căzută, o femeie care a fost peste tot.
Și compromisă, da?
Compromisă, pentru că o coadă de câine e prin locuri în care nu merg picioarele de om. Pe când această sită de mătase a priori înseamnă ceva inutil, îți dai seama? Sita de mătase - nu faci mare treabă cu ea și nu cred că exista. Bogații care și-ar fi permis o sită de mătase ar însemna că nu mai coc pâine și cern făina - și invers. Deci sita de mătase era această puritate, această femeie virgină, de treabă, o femeie care se uită în gura satului.
Impecabilă, cum ar veni.
Și a fost o chestie pe care am tot auzit-o, dar în special în Basarabia. Fetele au un fel de a fi crescute. Cred că și în ziua de astăzi - mai puțin, slavă Domnului -, dar am fost crescute cu niște povețe din astea. Să nu stai pe rece, fusta să fie mai jos de genunchi. Lucrurile astea au fost importante pentru o femeie.
Unele lucruri, chiar și când vorbeai cu femei intelectuale, femei care obținuseră mult în viață, femei care pe alte planuri erau foarte realizate - totuși, această cumsecădenie, cumințenie sau chiar într-un fel, uneori contau pe ce spun alții. Pentru că, până la urmă, ești ceea ce se vede și asta deja cred că apare recurent în cărțile mele.
Întâlnind termenii ăștia, mă gândeam cum s-au descurcat la traducere cu ei.
Diferit. Unii îmi scriu, mă întreabă, alții preferă să se consulte cu alți traducători care deja au tradus cartea. E, așa, o sectă, în sensul bun al cuvântului, a traducătorilor. Chiar există un grup pe Facebook. Știu că e un grup secret, unde sunt toți traducătorii din limba română în alte limbi, și ei se consultă întotdeauna, își vorbesc. E chiar o prietenie frumoasă.
Cred că e fascinant ce se discută acolo.
Pot să-ți spun că lucrul care m-a emoționat foarte tare... Sunt câțiva traducători care au venit în Moldova și au făcut traseul din Grădina de sticlă. Au fost și niște jurnaliști din Spania care au făcut chiar un film documentar despre traseul Lastocikăi. Deci am mers cu ei la Botanică, începând de la acele blocuri sovietice. Ei aveau scris „albastru, cu albastru, cu albastru” - așa scrie în pagina aceea. Sau voiau să vadă balconul, punctul de sticle. Și au fost traducători care au urcat în troleibuzul nr. 1 și au făcut acest traseu prin Chișinău. A fost minunat pentru mine să aflu și îmi trimiteau fotografii. M-am gândit că cartea asta, nu eu, pentru că nu au mers pentru mine, au mers pentru fetița asta, Lastocika, a creat o hartă, pe care unii oameni o iau ca pe un traseu: „Ia să vedem, ia să mergem”.
Mie ăsta mi se pare lucrul cel mai frumos de care cred că ar putea să aibă parte un scriitor.
Da, este, este.
Sincer. Adică, e absolut fascinant să vezi cum începe să trăiască spațiul acela în alții.
Da! Le sunt foarte recunoscătoare traducătorilor.
E superb că ai trăit asta ca scriitoare, realmente. Și pentru că vorbeam despre și despre limbi și despre formare în general, care au fost trei cărți formatoare pentru devenirea ta ca scriitoare?
Să începem cu începutul. Copilăria, ce a însemnat pentru mine copilăria? Copilăria a însemnat pentru mine o cameră mare, plină cu cărți. Cărțile lui tata, cărțile vizibile. Și apoi a existat un fel de subsol - care nu era subsol, că noi am avut o cameră foarte mică, în care stăteam toți trei - și bucătăria aceea, așa, nu puteai să încapi în ea -, dar a existat acest ascunziș al cărților interzise în cameră. Care erau ascunse pe unde se putea: în divan, în bucătărie, în masă. Erau cărți cu grafie latină, pe care nu puteai să le citești deschis, despre care nu puteai să vorbești. Dar cărțile lui tata erau, bineînțeles, foarte atrăgătoare pentru mine, pentru că mie îmi era permanent dor de tata. Tata era mereu plecat în deplasări și eu mă cățăram acolo și luam câte o carte care îmi părea mie mai colorată, mai frumoasă. Și o răsfoiam și o citeam și nu înțelegeam nimic. Erau cărți serioase. Taică-miu era mare amator al literaturii franceze și le avea și în rusă, și în română, și în moldovenească. Deci tot ce găsea.
Dar ce au însemnat pentru mine cărțile de copii? Când eram foarte mică, citeam împreună cu mama, adică mama îmi citea și eu mă trambalam pe ea și stăteam acolo, lângă calorifer, și ascultam. Dar când am început să citesc singură, citeam foarte multe povești. Îmi plăceau foarte tare poveștile. Îmi plăceau poveștile în care exista întotdeauna un obiect fermecat. Aveam o obsesie. Un ciob de sticlă, o pană, un piaptăn. Pentru că, mai ales în poveștile rusești, întotdeauna exista un obiect inutil, dar fermecat.
Și care se dovedea util la un moment dat.
Și care te transporta oriunde. Nu știu, o ușă deschisă de dulap, orice. Și-mi amintesc că dintre aceste povești au fost câteva fermecate. Povestea mea preferată a fost „Regina broască”, „Crăiasa broască”. Pur și simplu am adorat această poveste. Această imagine a cuiva viu, era o broască, de a-și scoate pielița, de a-și scoate pielea, de a se dezbrăca de piele și de a deveni ce voia ea - om noaptea, ziua broască -, un fel de ascunziș în ochii lumii, mă fascina.
Dar cred că totuși cartea mea preferată a fost cartea cu Moomini. Nu știu cum se traduce în română. Dar ceea ce m-a fascinat - și cred că nu sunt singura când spun asta: filmele cu desen animat din Uniunea Sovietică erau o lume în sine.
Alea erau și pentru noi, că și noi le mai prindeam câteodată.
Au fost pe create pe baza acestor cărți niște filme cu desen animat atât de bune, atât de nemaipomenit de frumoase și misterioase, care nu aveau nimic în comun cu cartea scrisă în original, cum am aflat eu peste 30 de ani, când chiar am cunoscut-o pe autoare. Pentru că ea a scris aceste cărți ca un loc safe și foarte colorat. Aceste creaturi au fost făcute pentru copii. Pe când, rușii, sovieticii le-au făcut aproape oameni. Erau un fel de creaturi între oameni și Moomini - ce rasă o mai fi asta? Îmi amintesc acel film cu desen animat. De multe ori, era suficient să închid ochii și mă transportam total, compuneam mai departe tot felul de povești. Ele erau cinci episoade sau șase episoade. Eu aveam 49 de mii de episoade și Moominii ăștia făceau totul.
Apoi, când am crescut mare, am trecut prin multe, multe cărți. E suficient să spun că Cehov a rămas în continuare scriitorul meu preferat. Chiar dacă nu este considerată cea mai bună carte a lui, Pescărușul rămâne pentru mine cea mai dragă carte cea mai importantă carte, la care revin și de fiecare dată găsesc altceva. E minunată pentru mine și importantă. Mai ales acum, când am devenit și eu scriitoare și când scrisul, această formă a artei, îmi mănâncă mult din din mine, din viața mea. Pescărușul întotdeauna mă aduce așa, cumva, într-un loc în care mă simt bine. Pescărușul este o carte formatoare.
A treia carte ar fi o carte pe care am primit-o cadou în ziua în care m-am mutat la Paris. Mă mutasem la Paris și un prieten de-al meu, care stătea la Bruxelles de mulți, mulți ani, mi-a dat o carte a Slavenkăi Drakulić, care se numește Café Europa. Și el mi-a spus atunci: „Așa ceva ar trebui să scrii tu. Vii din jurnalism, ai văzut atâtea, ești de acolo. Uite ce a făcut femeia asta”. Și am citit-o pe nerăsuflate. Nu puteam să cred cât de simplu - pe atunci așa mi se părea mie -, cât de simplu și interesant. Mă surprindea faptul că a avut atât de mare succes o carte atât de simplă. În aparență. Atunci credeam eu că literatura trebuie să fie mare, grea, cu 800 de pagini. Așa credeam eu că poți avea succes în literatură și nu înțelegeam stilul ăsta, așa, cumva naiv... Poveștile acelea, povestirile acelea parcă despre ceva, dar nu. Acum, desigur, o consider o carte foarte, foarte importantă. Până acum a rămas.
Totuși, cartea definitorie pentru scrisul meu, ca să închei cu asta, ar fi cartea Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă. Pentru că am început să o citesc și am citit-o în vara în care am început să schițez câte ceva din ceea ce urma să fie Vara. Și atunci am înțeles că eu, de fapt, nu pot să continui să scriu așa cum am scris Fabule moderne, care este o carte drăguță, luminoasă, dulceagă. Acum îmi dau seama, cea mai umană dintre cărțile mele asta este. Dar atunci când am citit cartea asta mi-am dat seama că așa vreau eu să fiu când o să cresc mare. Și atunci am început să scriu Vara. Mi-au spus foarte mulți oameni că au simțit această influență și cred că este una dintre cărțile formatoare.
Ai răspuns foarte nuanțat și ne-ai trimis în multe direcții. Îmi doresc să mă întorc la universul cărților tale. Ce am observat eu, legat de figura mamei în romanele tale: pare mai degrabă, cu excepții sau cu nuanțe, dar pare mai degrabă negativă. Nu mai zic, în Grădina de sticlă, mama aceasta adoptivă este un monstru în condițiile în care de fapt are felul ei de a-și dori binele fetei. În Când ești fericit, mama naturală este problematică, mama adoptivă este mai bună. Este singura care simte nevoia imensă de iubire a copilului - și nevoia asta și chiar și celelalte, mai elementare. Deci, întrebarea ar fi: de ce? De ce nu are loc în literatura ta figura mamei bune?
Să știi că eu nu am văzut niciodată mamele mele așa. Mie nu mi se par nici bune, nici rele. Mi se par exact potrivite pentru anii și pentru povestea mea. Mă rog, eu le-am creat, înțeleg. Încerc să mă întorc în timp, să văd cum s-au născut mamele acestea. Mama din Vara e o mamă bună. E o mamă mai mult decît bună, e o mamă sacrificată, e o mamă chinuită. O mamă care a trecut printr-o tragedie. Și-a pierdut fiica. Și care n-a primit nici un fel de ajutor, nici din partea familiei, nici din partea mamei sale, nici din partea societății. A fost o mamă-martir, cum mai spun eu.
Dar pentru copilul ei, Aleksy...
Pentru copilul ei bineînțeles că n-a fost o mamă total bună, dar ea a făcut ce a putut. Cred că asta ar fi unul dintre mesajele cărții, că părinții te iubesc cât pot ei de bine. Cei care-și dau silința, nu toți își dau silința și revin și la ideea asta. Dar eu cred că mama n-a putut iubi mai mult, pentru că nici pe ea n-a învățat-o nimeni și nici ea n-a fost iubită, pentru că a fost fiica unor migranți care s-au gândit mai mult la mâncare decât la sentimente. A avut un bărbat cu care s-a măritat, cred că mai mult de dragul măritatului. Nu cred că a fost nici ea iubită. Până și copilul ei o urăște și are dreptate, într-un fel, s-o urască, pentru că și ea a fost, cum spui tu, un monstru.
E foarte multă neiubire în relațiile astea de iubire.
În Grădina, Tamara Pavlovna este chiar produsul anilor, pentru că generația copiilor sovietici crescuți în anii '80 au fost crescuți destul de auster, aș spune eu. Nu umblai așa din cameră în cameră, strigând copiilor: „Te iubesc!”, „Ce mai vrei?” Nu erai aplaudat pentru că înveți bine. La școală nu exista chestia asta, nu pentru că părinții erau răi sau monștri - pentru că așa erau și ei învățați.
Mama mea îmi povestea cum, la maternitate, în primul curs de supraviețuire a unei lăuze, era să nu îți îmbrățișezi copilul sau să nu faci prea multe, ca să nu-l alinți.
Să nu-l obișnuiești cu iubirea.
Exact. Cu binele, într-un fel. Gândește-te ce însemna asta. Deci, erau și ei crescuți așa. Generația lor, ieșită din părinți care au trecut prin război, prin foamete, prin tot felul de tragedii din astea, cu-atât mai mult n-au auzit și toți au primit bătaie, toți au fost abuzați.
Dar, ca să revin la Tamara Pavlovna, ea nu este nici bună, nici rea. Ea o iubește pe această fetiță. O exploatează pentru că și ea muncește în rând cu ea și consideră că tot ce i se întâmplă ei rău este, de fapt, un rău temporar. Pentru că binele va veni, va veni neapărat și, uite, atunci când ne vom așeza și noi să ne tragem sufletul după atâta lucru, după bătaie, după lacrimi, va veni binele și îl vom mânca uns pe pâine, spune ea la un moment dat acolo. Dar binele nu mai vine și cred că asta se întâmplă mereu în estul Europei. Binele nu vine niciodată.
Pentru că se distruge tot fundamentul ăla care ar putea permite să vină binele și să te bucuri de el ca individ.
Da, nu reușești niciodată. Dar cred că pentru mine este important să vorbesc despre neiubirea asta și din alt punct de vedere. Nu toți oamenii au nevoie de aceeași cantitate de iubire și în aceeași formă, neapărat. Mă gândesc că să spui cuiva „te iubesc” poți să faci și altfel. Și gătindu-i mâncare, și cosându-i o rochișoară, cum făcea Nina în acest ultim roman, și fiind acolo de fiecare dată când ai nevoie să cazi, efectiv. Ai nevoie de cineva care să te adune și să te pună din nou pe un scaun.
Cred că astăzi vorbim foarte mult despre iubire și despre auto-iubire. Nici nu știu, există așa noțiune sau nu? Dar ideea asta de a te iubi pe tine însuți. Eu nu înțeleg nimic din treaba asta. Recunosc cu mâna pe inimă. Eu când aud că trebuie să te reinventezi, să devii cea mai bună versiune a ta, să te pui pe tine în primul... Eu nu pot să... Nu intră în capul meu treaba asta. Eu am fost crescută altfel. Să pui pe ceilalți pe primul loc. Binele mare contează mai mult decât binele mic. Sacrificiul e mai bun decât egoismul. Pur și simplu venim din lumi diferite.
Eu le spun copiilor mei că îi iubesc, tot timpul, chiar și pentru lucruri prostești, chiar și pentru orice. Deci vreau să știe ei că îi iubesc, dar nu știu dacă neapărat spunându-le mai des.
Îi iubesc mai mult.
Îi iubesc mai mult. Sau că înțeleg ei că îi iubesc mai mult. Cred că totuși trebuie să fie un fel de cale de mijloc între faptă și cuvânt. Copiii de acum sunt mult mai centrați pe sine. Eu cred că ei, într-o situație de criză, n-ar ști exact cum să se comporte.
S-ar salva.
Mă întreb cât din noi este instinct și cât din noi este, totuși, autoeducare? Eu cred că noi știam că răul poate veni în orice secundă și eram alerți cumva. Pe când ei nu sunt alerți. Ei sunt cumva, așa... E un fel de gărducean, așa. Împrejur. Împrejurul fiecăruia. Și ei cresc cu ideea că, oricum, chiar dacă ești singur, dar te iubești, ești suficient. Pentru mine nu este suficient să mă iubesc singură. Eu întotdeauna aștept.
Treaba asta cu iubirea de sine, eu, cel puțin, o citesc ca o compensație. Rămânând totuși un om din lumea asta, din partea asta de lume, o citesc fix ca o compensație la toți cei care au crescut așa de aspru.
Cred că și acest ultim roman, Când ești fericit, lovește primul, vine cumva din zona asta. Începând cu titlul care, de fapt, vorbește despre această mare frică de a fi fericit, de această mare frică de a-ți expune fericirea.
Dar și de a o accepta când a venit, pentru că nu ești obișnuit cu ea, pentru că nu crezi că meriți chestia asta.
Nu crezi că meriți și în al doilea rând, nici nu cred că am fost învățați să ne bucurăm în public de foloase, de rezultate. Trebuia să fii modest, trebuia să ascunzi din mai multe motive. E ceva nou pentru est-europeni, să poată accepta un compliment, să poată accepta o laudă, să se bucure de un premiu, de o recunoaștere. E ceva nou pentru noi.
Da, și așa sunt personajele tale. Personajele tale toate par să sufere. Eu așa le văd sau le simt - aproape distruse de atâta asprime.
Totuși, sunt personaje care continuă.
Și mai e ceva ce văd eu la romanele tale și mi se pare fabulos - că parcă fiecare dintre ele este o călătorie, dinspre zona asta atât de aspră și de dură, către iertare. Toate ajung la iertare cumva. Dar este o călătorie pe care o simți ca pe un travaliu al iertării, dacă vrei. Așa îl simt eu.
Cred că l-am avut eu.
Da, încolo mă duceam, că mi se pare fenomenal. Pentru că da, pare aici și o călătorie personală și e wow. Cum ai reușit?
A fost o dezbatere și în viața mea personală. În viața mea de adult a existat un moment când întrebarea asta, „iert sau uit?”, există un semn de egalitate între cele două lucruri? Și nu există, evident. Mi-am dat seama că unele lucruri nu vor fi niciodată uitate, dar pot fi iertate. Și această iertare îți oferă posibilitatea să continui. Pe când uitarea, mai puțin.
Lucrurile care m-au rănit sau care m-au transformat la un moment dat în viață, eu nu o să le uit niciodată. Eu nu uit niciodată oamenii care-mi fac rău. Niciodată.
Nici pe cei care îți fac bine.
Da. Nu, nu-i uit. Dar pe unii dintre ei i-am iertat. Și atunci, de pe poziția asta, a adulților, am găsit... Nu știu dacă o prietenie, dar o conviețuire.
Și cred că și în privința trecutului mă interesează această iertare sau uitare, pentru că eu nu cred că bunicii mei au uitat. ceva ce li s-a întâmplat și nu cred că nici au iertat. Mulți dintre ei. Generația lor nu cred că a putut să ierte.
Cred că depinde și ce ai de iertat.
Eu cred că uitarea și iertarea sunt, de fapt, două forme de anestezie, dar depinde de structura fiecăruia ce face, ce alege. Eu am iertat oameni și asta m-a ajutat. Dar n-am uitat.
Și personajele tale.
Ele nu uită. Nimeni în cărțile mele nu uită.
Nu uită, dar măcar reușesc să ierte. Și travaliul ăla de iertare este minunat redat narativ. E foarte angajant. Dar în lumea ta, în lumea cărților tale, are foarte mult de-a face creșterea și cu precaritatea. Așa am avut eu senzația, că acolo se luptă mulți și cu precaritatea și că se luptă cu această istorie foarte dură prin care trebuie să treacă.
Eu am cunoscut foarte mulți oameni, și ca jurnalist, și în viața mea de ne-jurnalist, oameni care au avut într-adevăr vieți, destine foarte grele. I-am cunoscut - oameni cărora li s-au întâmplat atâtea lucruri, încât te întrebai la un moment dat cum au reușit acești oameni să supraviețuiască. Și știu că sunt de multe ori întrebată de ce îi trec prin atâtea, că este imposibil un om să îndure atâtea. Da, este posibil. Omul îndură multe. Eu am cunoscut astfel de oameni.
Probabil că atunci când se naște un personaj, ar trebui un pic să mă mai opresc și eu din turnatul tragediilor. Dar eu așa sper, așa mi se pare, că întotdeauna le găsesc un loc de respiro și întotdeauna le găsesc o oarecare fericire și un moment în care își găsesc ei un pic fericirea. Și în Vara, această împăcare are loc după moarte. Nu este, poate, așa promițător pentru un cititor să știe că iertarea va veni după moarte. În Grădina, Lastocika devine, totuși, doctor, are un copil.
Bine, acolo, cu probleme...
Pe jumătate este fericită. Totuși, își numește fata Tamara, ceea ce înseamnă ceva. Iar în ultimul roman, Mila... Așa aș spune eu, că e cel mai happy end din toate câte le-am avut, pentru că are acolo câteva portițe. Va deveni funcționar public, poate va da examenul, poate nu. Poate va adopta o fetiță. Deci, mă rog, nu mă simt chiar vinovată față de Mila. I-am făcut câte ceva bun.
I-ai dat niște posibilități de salvare. Acum depinde doar de ea dacă le va urma sau nu.
Eu mi-am făcut treaba.
Ce îți blochează scrisul și ce faci să mergi mai departe, ce ajută? Ce te deblochează?
Păi, ce am făcut? N-am scris șapte ani. Nu știu dacă a fost...
Altă soluție?
Nu știu dacă a fost neapărat un blocaj, dar a fost cu siguranță o întrerupere a scrisului. Au fost și momente în care m-am gândit că nu o să mai continui. De ce aș mai continua? Care-i sensul scrisului? Bineînțeles că, dacă nu ești total dus, te întrebi dacă ești bun, dacă ai fost vreodată bun. Nici măcar nu te mai întrebi dacă poți să dai ceva la fel de bun. Pur și simplu te gândești dacă ai fi în stare să termini cartea asta și de ce ar trebui s-o termini. Au fost momentele astea.
Problema cu această carte este că eu am început-o demult. Am început-o ca pe o carte despre tata, a generației lui, dar am terminat-o ca pe o carte a două generații, unde și vocea mea, prin Mila, și-a găsit loc. A fost greu să o scriu, pentru că de multe ori am lăsat-o. Și n-am lăsat-o pe două săptămâni. Am lăsat-o pe câțiva ani. Între timp a murit și tatăl meu. S-au întâmplat lucruri în viața mea care mi s-au părut mai importante decât scrisul.
N-am absolut niciun sfat, pentru că eu mă consider o scriitoare începătoare, am trei cărți. Mai mult decât atât, nu am o rutină, nu am tabieturi. Întotdeauna când sunt întrebată „cum scrieți, ce tabieturi aveți?”, eu mă simt o impostoare, pentru că n-am treabă cu asta. Adică scriu. Dacă pot scrie, scriu. Deci nu știu cum poți să scrii dacă nu poți să scrii. Nu poți să faci vrăji, nu poți să faci incantații.
Pentru că, dacă nu poți, nu scrii.
Exact. Adică există un moment de disciplină, pe care eu încă o învăț. Cred că cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în ultimii ani este să călătoresc mult și să întâlnesc scriitori mai buni, mai vestiți, cu mai multe cărți, pentru că de la ei am învățat foarte multe.
Am învățat, de exemplu, că șapte ani, cum m-am lăsat eu într-o carte și alta, e o greșeală, pentru că nu poți scrie egal și nici nu trebuie să scrii egal. Tu, ca scriitor, asta este cursa ta, de fapt: scrisul îndelungat. Pentru că, dacă nu faci asta, înseamnă că ești o întâmplare, ești o greșeală, știi?
Dar poți să trăiești cu ideea asta, într-o perioadă în care...
Nu știu. Eu am considerat întotdeauna că trebuie să dai, să încerci, cel puțin, să dai ceva mai bun decât ai dat. Dar cred că nici asta nu depinde de tine.
Cred că acest ultim roman este cel mai polarizant roman al meu. Sunt oameni care spun că este cea mai bună carte a mea, cea mai complexă. Sunt oameni care spun: „Vai, nici n-am putut s-o citesc. Am citit doar Fabule și acolo am rămas” sau „Am citit doar Vara și acolo am rămas”. Și e normal să fie așa.
Cum te simți față de critica negativă, de exemplu? Cum o primești?
Sunt o răsfățată în sensul ăsta.
Adevărat!
În sensul că nu prea am văzut... Ca să fie clar: bineînțeles că am critici. Am și oameni care cred că au trecut și granița dintre critică și ură. Am și oameni care urăsc sincer, mă urăsc pe mine. Urăsc ceea ce fac. Și e ok și asta, atâta timp cât nu vin cu ouă la lansări. Dar nu poți să placi tuturor și nici nu vrei. Nici nu ar trebui să vrei să placi tuturor.
Mi-a fost greu o perioadă, să știi. M-am gândit, nu știu, am eu nevoie de expunerea asta. Eu am o viață bună, am grădina mea, lucrurile mele, am copiii mei. De ce ar trebui eu să mă aduc, fără a fi împinsă, în fața oamenilor și să-i las pe toți să intre, cu cizme până la genunchi, în viața mea, în tot ce înseamnă mult pentru mine? Dar pe urmă mi-am zis: „Cred că obțin ceva din toată treaba asta. Cred că primesc și eu ceva bun dacă continui să fac”. Și da, am și ceva bun. E ceva nemaipomenit să vezi că o sută, două, 300 de oameni vin să te vadă, să asculte partea ta a poveștii, să îți ceară un autograf - pentru că pentru ei acele cărți au însemnat poate mult mai mult decât vor însemna pentru tine. Pentru că ei le-au citit altfel. Sau unii sunt transformați de acele cărți, au venit în viața lor la un moment foarte important. Eu mă simt foarte mică, mică în acele momente. E „humble”, e cuvântul ăsta englezesc, că nu poți „umilit”.
Nu, dar „recunoscător”?
Recunoscător, dar în același timp foarte umil. Umil în fața acestor oameni, care consideră că ceea ce ai scris tu le vorbește. Că în viața lor niște întrebări au primit răspunsuri din scrisul tău. Așa că, vorba mamei mele, „dacă ai intrat în horă...”
Trebuie să joci.
Și fac asta.
Da, dar apropo, pentru că ai fost tradusă mult și ai și fost la lansări în diverse zone, țări. Cum ai defini publicul tău? Ce tip de public ți se pare că răspunde cel mai bine la cărțile tale, la literatura ta?
Habar n-am. Pentru că am văzut oameni de toate vârstele, bărbați și femei, tineri.
Și ca naționalități?
Cel mai mare succes, dacă e să vorbim de succes, bineînțeles că este în piața hispanică. Spania, Columbia, Mexic, Argentina.
Dar „bineînțeles” de ce?
Nu știu de ce.
Adică, uite, de exemplu, și Mircea Cărtărescu are foarte mare succes tot acolo.
Da, noi avem același editor și același traducător. Și ar putea fi acolo un răspuns.
E un hub.
E un traducător extraordinar, Marian Ochoa de Eribe, și un editor foarte bun, Enrique Redel. Dar nu cred că oamenii vin doar pentru asta, doar că au fost foarte bine traduse cărțile. A atins ceva acolo, nu știu, emoția, sentimentul, culoarea. Oamenii acolo nu se feresc să se emoționeze în public, să strige, să plângă. Sunt oameni care apreciază cuvintele altfel. Ei chiar pot construi de la un cuvânt o lume întreagă. Cei care vin acolo sunt oameni, în primul rând, care sunt deschiși, care citesc mult. Nu peste tot oamenii au această capacitate de deschidere. Să vrea să afle despre un autor tradus nu știu de unde, din Moldova, din România. Ce are să îmi spună omul acela mie, mexican din Guadalajara sau Monterrey sau de nu știu unde?
Faptul că citesc mult, citesc variat, citesc scriitori traduși sau netraduși - asta probabil că îi face mult mai curioși, mult mai deschiși. Și nu cred că aceste cărți au fost neapărat tratate ca o carte care vine „de acolo”. A fost o carte care le-a vorbit. Probabil că multora dintre ei le este absolut indiferent dacă a fost tradusă sau nu cartea asta. Ei o iau ca pe o carte.
Nu toate cărțile au același succes. Din nou, este normal să fie așa. Mă surprinde că uneori merg în țări unde Grădina de sticlă, de exemplu, este considerată o carte istorică, chiar și pentru zona aceea. Mă gândesc acum la Polonia sau la Cehia, la Bulgaria, oameni care au trăit și ei comunismul, într-o formă sau alta și care s-au conectat cu Vara, dar mai puțin. Dar, în schimb, Grădina este o carte de la care sunt capabili să pornească discuții foarte interesante.
Nici vocea asta pe care o am în cap nu mai este o voce neapărat literară. Să știi că asta cred că am simțit în ultimii ani, cât n-am scris: că am obosit un pic de ficțiune sau de docuficțiune. Parcă aș vrea să mă întorc cumva la realitate, într-un fel. Aș vrea să scriu o carte nu prin gura cuiva, nu printr-o Milă sau printr-o Lastocikă. Parcă aș vrea să scriu o carte din numele meu. Vreau să scriu o carte a Tatianei.
Deci nu va fi neapărat o carte de ficțiune?
Nu, cu siguranță nu va fi o carte de ficțiune, pentru că așa simt eu acum - că am nevoie de realitate mai mult decât de altceva. Că vreau să las literatura pe câțiva ani, mă gândesc.
Care este ultima carte bună citită și pe care, implicit, ai recomanda-o?
A, știu. Am citit o carte în mașină, de la Sibiu, la București. Am venit cu mașina.
Poți citi în mașină?
Da. E o carte minunată a Teodorei Coman, prima carte, Predeterminat.
Mulțumesc foarte mult pentru acest interviu, din care și eu am învățat foarte multe și mă bucur că ne-am întâlnit în acest context. Și sper să ne mai vedem și în afara cărților.
Mulțumesc și eu, Ștefania, și mulțumesc Scena9.
