Doi cercetători de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității au recompus, din cele 26 de casete VHS care au supraviețuit la limită Revoluției din 1989, anchete, celule și vieți din ultimul an al dictaturii Ceaușescu.
„A.REST 1989”, expoziția pe care au construit-o pe baza muncii lor cu arhivele, se deschide azi, 16 iunie, la Muzeul Național de Istorie a României din București, unde va putea fi vizitată până pe 20 septembrie.
Caseta 6
„Depinde de unde vedem lucrurile. Totul e necorespunzător dintr-un anumit punct de vedere,” spune un bărbat lat în umeri, într-un combinezon de lucru. Stă așezat la un birou mic și încearcă să-i convingă pe cei doi la costum din fața lui că n-a greșit cu nimic. Că scrisorile pe care le-a tot trimis anonim în ultimii trei ani către Comitetul Central al Partidului Comunist Român spun adevărul: multe lucruri din economia țării merg prost, propaganda spune numai miniciuni, iar oamenii chiar sunt nemulțumiți. Cineva trebuie să ia măsuri. E remarcabil de calm și stăpân pe sine, pentru cineva care tocmai a fost ridicat de acasă de ofițeri ai Securității. I-au răvășit casa, de unde-au confiscat, printre altele, într-o sacoșă de fâș vișiniu, negative foto și șabloanele de litere cu care care bărbatul scrisese mesajele către cel mai important organ de conducere al partidului unic. În procesul verbal, ofițerii au consemnat că au ridicat doar sacoșa, dar în realitate i-au ridicat și soția.
Bărbatul arestat e inginer. Are 39 de ani și lucrează la o întreprindere de comerț exterior. Are o situație bună, familie și o viață confortabilă. Cu toate astea, de trei ani riscă totul: își lipește leucoplast pe degete, apucă șabloanele de litere și scrie mesaje critice către CC. Nu le semnează pentru că, spune el, nu contează numele, ci faptele puse pe hârtie. Strecoară plicurile cu mare grijă în cutiile poștale, de unde ar urma să fie ridicate de poștași. Nu știe că ele nu vor ajunge niciodată la destinație: cei care triază corespondența la oficiul poștal sunt și angajați ai Securității.
Azi, când ofițerii au dat buzna peste el în casă, e duminică, 12 noiembrie 1989. Peste opt zile, va începe Congresul al XIV-lea, reuniunea supremă a Partidului Comunist Român. Regimurile comuniste au picat deja în Polonia și Ungaria, iar cu doar trei zile în urmă a căzut Zidul Berlinului. Puținele canale de presă românești păstrează tăcerea, dar ofițerii știu ce se întâmplă. Și inginerul știe, de la Europa Liberă. Pe străzi e multă miliție și atmosfera e ca într-un ceaun în clocot.
În arestul Securității, bărbatul află că riscă între cinci și 15 ani de închisoare pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste.” Cei doi anchetatori îl somează să dezvăluie tot despre „fițuicile” lui. „Ești membru de Partid”, urlă la el. „N-ai trecut [fapta ta, n.r.] prin filtru?”. „Ba da”, răspunde calm bărbatul. „Dar tot așa a ieșit”. După vreo două ore de interogatoriu, în care trec de la calm la furie, de la tactică la exasperare, cei doi ofițeri încep să-i dicteze bărbatului declarația prin care ar trebui să-și recunoască vina. Doar că el e de neclintit. Refuză să scrie că scrisorile lui erau „necorespunzătoare”. Atâta vreme cât fiecare cuvânt din ele e adevărat, cum să fie „necorespunzătoare”?
Consemn 11
În aceeași încăpere îngustă și întunecoasă din centrul Bucureștiului, fusese adusă la începutul anului o femeie de 40 de ani. După ce lucrase în presa de partid și ca profesoară, spre sfârșitul anilor ‘80 se angajase ca sociologă la un institut de proiectări. Pe 27 februarie 1989, fusese răpită de ofițeri ai Securității direct din stradă, în apropiere de hotelul Intercontinental. Nu exista o acuzație la adresa ei, dar soțul ei plecase din țară și nu se mai întorsese. „Se interesează străinii de tine”, i-au spus anchetatorii înainte s-o izoleze la Consemn 11. Era una dintre cele două celule din arestul Securității cu supraveghere video non-stop. Odată închisă în încăperea cu pat de fier, un angajat al statului a ascultat-o și a privit-o neîntrerupt prin camera video, chiar și când dormea. Și-a luat notițe și a înregistrat orice gest i se părea important. Din a doua doua zi de arest, când femeii i s-au adus o saltea și o colegă de celulă, operatorul a fost cu atât mai vigilent. Nou-venita era informatoare și-și făcea bine treaba.
Timp de zece zile, femeia a rămas ilegal în arestul Securității. În fiecare zi, zbuciumul ei devenea tot mai vizibil și încerca să-i convingă pe anchetatori că e o mare greșeală la mijloc. Le-a cerut s-o încuie în propria casă și-n cele din urmă a intrat în greva foamei. A insistat că cei câțiva colegi care se aflau lângă ea când a fost răpită o vor căuta. „Ce, cucoană, crezi că are curaj cineva să zică ceva?” i-a răspuns anchetatorul.
Și a avut dreptate. Nu s-a interesat nimeni de ea cât timp a rămas în arest, un spațiu conspirativ din inima capitalei, care comunica printr-o ușă cu Miliția. Lângă el erau, și mai sunt și azi, un liceu și o grădiniță, de unde răzbătea zarva copiilor, iar din apropiere se auzeau clopotele de la Patriarhie. În acest spațiu, azi nefolosit, supraviețuiesc încă, fantomatic, semne ale deceniilor de anchete.
Ziarul
În după-amiaza lui 22 decembrie 1989, când ușa celulei se deschide, Petre Mihai Băcanu se află în arest de 332 de zile. Jurnalist la România liberă, Băcanu construise alături de câțiva apropiați o matriță artizanală cu care să scoată un ziar clandestin, prin care să vorbească liber despre nemulțumiri ale oamenilor. România urma să fie tipărit într-un apartament din București, cu câteva zeci de kilograme de litere vechi, sustrase în cutii de chibrituri dintr-o tipografie de la Casa Scânteii. Pentru distribuție, va povesti mai târziu Băcanu în volumul său de memorii, gruparea „R” luase în calcul mai multe variante: „difuzare în locuri publice – metrou, gări, cutii poștale; plasarea ziarelor când se formau trenurile, în triaj; difuzare prin aruncare din tren sau autoturism; dintr-un balon cu aer cald sau unul meteorologic, cu dispozitiv de desprindere a pachetului, care să lase foile să cadă din cer. (...) Se mai putea difuza prin persoane de încredere, prin sistemul «Citiți și răspândiți România»; sau trimiterea ziarului unor medici și profesori, care, prin natura profesiei, intră în contact cu multă lume.” În cele din urmă, unul dintre medicii căruia îi fusese încredințată răspândirea ziarului clandestin în Pitești a divulgat planul către Securitate, iar pe 24 ianuarie 1989 Petre Mihai Băcanu a fost arestat.
Timp de aproape un an, cât a rămas în arestul Securității, jurnalistul a fost izolat, supus unor interogatorii înnebunitoare, bătut și amenințat, trimis la închisoarea Jilava, apoi readus în Calea Rahovei. „Aveam momente, în perioada anchetei, când eram gata să declar orice, chiar și că eram spion: rus, american, israelit, englez, polonez,” povestește Băcanu în memorii. „Pentru anchetator părea meteahnă veche să te conducă încet-încet să recunoști fapte imaginare.” Cei alături de care ajunsese la un pas să tipărească România primesc domicilii obligatorii – un fel de deportare în interiorul țării. Jurnalistul a fost acuzat mai întâi de „complot împotriva orânduirii socialiste”, pentru care ar fi putut primi chiar pedeapsa capitală, însă în cele din urmă acuzația oficială a fost de „speculă cu mașini”. După revoltele din 1987 ale muncitorilor de la Brașov, cele mai zdravene proteste din România regimului Ceaușescu, care au adus România în atenția lumii, condamnările politice au dispărut oficial. În schimb, cei ajunși în arest primeau pedepse pentru infracțiuni de drept comun: huliganism, tulburarea liniștii publice, speculă, furt de curent. Înainte ca Băcanu să-și primească sentința, a început Revoluția. „Cred că din clipa asta o să puteţi să scrieţi ce vreţi,“ își amintește jurnalistul că i-a spus ofițerul de Securitate când l-a eliberat.
A.REST 1989 e o ocazie unică pentru public, de a vedea nemediat realitatea din beciurile fostei Securități, și de a înțelege cum funcționa aparatul represiv în România regimului Ceaușescu. Expoziția va rămâne deschisă la Muzeul Național de Istorie din București până în septembrie și va fi însoțită de platforma digitală www.arestulsecuritatii.ro, gândit ca resursă de studiu. Site-ul adună istorii, cazuri, documente și înregistrări din arhivele Securității, dar și interviuri recente cu oameni care au fost victime ale poliției politice.
Arestul
Frânturi din anchetele inginerului, a femeii răpite și a jurnalistului sunt surprinse în singurele 60 de ore de înregistrări video din arhiva fostei Securități care au supraviețuit. În zilele haotice ale Revoluției, când un regim se prăbușea să facă loc altuia, părți semnificative din arhivă au fost distruse de angajați ai poliției politice, iar cele 26 de casete rămase grație hazardului sunt toate înregistrate în 1989. Au fost digitalizate de curând de către cercetători de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și o parte din ele vor fi făcute publice în cadrul expoziției A. REST 1989. Înregistrările cu imagine granulată și sunet aproape de neînțeles pe alocuri sunt extrem de valoroase pentru cei care studiază felurile în care poliția politică ne-a modelat istoria recentă.
Casetele VHS provin de la Direcția Cercetări Penale a Securității din București, unde ajungeau cazurile cele mai serioase de așa-numite infracțiuni contra statului. Erau aduși aici, printre alții, oameni care scriau și împărțeau manifeste, încercau să organizeze greve sau proteste, criticau regimul sau încercau să treacă granița. Și dacă în mod obișnuit cercetătorii au acces doar la arhive scrise – și uneori audio – ale anchetelor, casetele video scot pentru prima oară la lumină detalii prețioase. Dosarele din ultimele decenii ale comunismului conțineau invariabil perspectiva ofițerilor și, chiar și atunci când apar scrisul sau semnătura victimei, vocea este tot a anchetatorilor: declarațiile erau dictate în urma unor discuții ample. Din raportul scris lipsesc negocierile dintre victime și anchetatori, la fel cum lipsesc întrebările acestora din urmă. „Mai sunt amenințări ale ofițerilor pe care, evident, niciodată hârtia nu le cuprinde și nici nu le suportă,” explică cercetătoarea Oana Demetriade. Lucrează la CNSAS încă de la înființarea instituției și, alături de cercetătorul Mihai Demetriade, care îi este și partener de viață, au făcut luni bune de documentare și detectivistică în universul captivității pe care-l surprind aceste casete. Împreună, au conceput A.REST 1989, pentru a-i invita pe oamenii lui 2026 să descopere sau să-și amintească cum funcționa poliția politică din România comunistă, în contextul în care societatea de azi înregistrează deopotrivă pusee autoritare puternice și o nostalgie pentru regimuri totalitare. După părerea lui Mihai, România prezentului este în mare măsură amnezică, nepăsătoare și intolerantă, ceea ce permite normalizarea unor decizii care ignoră legalitatea și adevărul istoric. În acest context, o astfel de expoziție poate fi un mic antidot.
O anchetă în arestul Securității dura în jur de două luni, timp în care cei reținuți erau supravegheați neîntrerupt, la fel și familiile lor. „Erai o insectă într-un insectar,” explică Oana. Singurătatea, privarea de somn, interogatoriile neobosite, neonul mereu aprins, tăcerea asurzitoare, toate erau gândite să-i erodeze pe cei ajunși în arest. Când au început să studieze înregistrările, Oana și Mihai erau convinși că brutalitatea arestului se traducea inclusiv în zgomot. „În schimb, am descoperit că totul era foarte silențios”, povestește cercetătoarea. Gardienii vorbeau în șoaptă și purtau pâslari peste pantofi, să le amortizeze pașii. Singura dată când cei reținuți vedeau cerul era la „camera de aer”, o celulă acoperită cu plasă, unde aveau voie să se plimbe în cerc. Când în sfârșit primeau un coleg de celulă, era un motiv așa mare de bucurie, încât uneori îl îmbrățișau, fără să știe că era un informator. Noul venit acceptase să-i tragă de limbă pe ceilalți arestați, în schimbul unor recompense: mai mult timp la vorbitor cu familia, pachete cu mâncare, medicamente, promisiuni. Sau dreptul să te bărbierești singur, un privilegiu față de lama rece mânuită de un necunoscut.
„Odată intrat pe Calea Rahovei 39, erai un captiv, prizonier”, spune Mihai Demetriade, care cercetează arhivele fostei Securități de 20 de ani. „Gradul tău de incertitudine și frică era exponențial. Nu știai, practic, ce e în capul celor care îți pun întrebări și care va fi în final articolul din codul penal cu care vei fi pus sub acuzare.” Dacă la începutul României comuniste motivele pentru care puteai intra în vizorul Securității erau clare – fost moșier, fost chiabur, fost membru al partidelor istorice etc. –, în ultimele două decenii ale regimului a apărut ceea ce cei doi cercetători CNSAS numesc „o culpabilitate imprevizibilă. Asupra ta putea plana oricând suspiciunea că ești vinovat de ceva.” Faptul că ascultai muzică punk sau că făceai demersuri să pleci din țară, deși dreptul la liberă circulație era garantat de Constituție, te puteau transforma într-o țintă. Iar odată ajuns în arest, aveai dreptul la un avocat doar pe hârtie: în realitate nu puteai să iei legătura cu el decât după ce se termina ancheta, în condițiile în care doar puțini se încumetau la astfel de cazuri. „Dacă te uiți formalist în coduri, ai impresia că Republica Socialistă era o democrație vibrantă. În realitate nu era așa,” spune Mihai Demetriade. „Era totul o formalitate și o dramatizare”, îl completează Oana Demetriade.
Potrivit filosofiei după care ofițerii conduceau anchetele, „o faptă împotriva statului” nu era o simplă încadrare juridică. „Era, de fapt, o faptă împotriva societății. Prin ce ai făcut, ne-ai afectat pe toți”, spune cercetătorul de la CNSAS. Încălcarea pactului social te degrada pe loc. În timp ce încercau să recompună puzzle-ul casetelor video din arhiva fostei Securități, cei doi cercetători au observat, de pildă, că în timpul anchetei, unora dintre victime nu li s-a permis să rostească numele lui Nicolae Ceaușescu. „E un soi de protecție magică”, arată Mihai Demetriade. „Tu ești un eșec al societății socialiste. Nu ai dreptul să numești cu vocea ta numele secretarului general al partidului. Nici «tovarăș» nu-i mai poți spune anchetatorului. Spui «cetățene» . Pentru că «tovarăș» e un grad de încredere în interiorul Partidului Comunist. Nu mai sunteți tovarăși din momentul în care tu ai decăzut din statutul ăsta prin faptele tale.”
Acesta era doar începutul unei strategii de izolare, explică cei doi cercetători. „Practic, se face un gol în jurul tău în momentul în care se pun reflectoarele represive asupra ta și devii un subiect al poliției politice sau al represiunii partidului. Majoritatea, în situația în care nu te încondeiază dur, se feresc de tine ca de un obiect toxic”, arată Mihai Demetriade, care documentează în prezent cazul unui bărbat pe care această excludere din corpul social l-a aruncat într-o depresie neagră. A sfârșit aruncându-se în fața metroului.
Această strategie de „dezintegrare”, cum o numea STASI, împrumutată din practica penală sovietică, a redus tot mai mult gesturile de solidarizare înăuntrul societății, iar grupurile au devenit tot mai greu de construit. Tocmai de aceea, crede cercetătorul de la CNSAS, în România de dinainte de ‘89 n-au existat mișcări contestatare ample, ci mai degrabă izbucniri de furie. „Este o reușită a regimului că a reușit să genereze atomizare socială, descurajare sistematică.” „Descurajare” e și el un termen operativ din manualele KGB. Ecourile represiunii se resimt și azi, la aproape patru decenii post-comuniste, în șubrezirea tot mai întețită a solidarității. Iar cele 26 de casete VHS pe care ofițerii fostei Securități au omis să le ardă în 1989 oferă pentru prima dată acces nemijlocit la felul în care era pusă în practică această „descurajare”.
Caietul
„O mare șansă cu casetele astea e că surprind primele interogatorii, primele interacțiuni între ofițeri și opozanți”, spune Oana Demetriade. În munca ei, o susțin tocmai exemplele de curaj pe care le deslușește în munca ei cu arhivele, prin dosare sau, mai nou, în peliculele îmbătrânite ale VHS-urilor. „În timp ce le urmăream, veneam din când în când și le spuneam colegilor: Sunt oameni în ‘89 care înfruntau securiștii! Care-și susțineau propriile păreri, care spuneau, de fapt, adevărul!” Stăm de vorbă în biblioteca de la Centrul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, o sală mică pe care reușim s-o prindem liberă. Sediul CNSAS e neîncăpător pentru angajații săi, oricum prea puțini pentru volumul uriaș de material documentar. În ciuda acestui volum, în cei 26 de ani de ani de când există, mai puțin de 50.000 de persoane au cerut să-și consulte fostul dosar. În Germania, de pildă, a cărei arhivă de poliție secretă e comparabilă, după părerea lui Mihai Demetriade, cu cea românească, prin agresivitatea ei, au existat cinci milioane de cereri.
Oana are în față un caiet studențesc. Pe el și-a luat primele notițe cândva spre finalul anului 2000, când a început să lucreze la direcția de „Cercetare, expoziții, publicații” a proaspătului înființat CNSAS. „Eram tânără, foarte senină și n-aveam niciun dușman natural,” își amintește Oana râzând. La 20 de ani, tocmai terminase Istoria la Iași, ca șefă de promoție, și alături de alți cercetători din aceeași generație, începea o muncă de pionierat: studierea arhivelor fostei poliții politice. „La început, nimeni nu știa mare lucru”, povestește Oana. „Am fost școliți de niște istorici și de un ofițer de securitate, de la direcția care se ocupase de Uniunea Scriitorilor. Aveam un dosar-școală: un personaj politic pe vremea aia acceptase ca dosarul lui să fie studiat de către noi.” Inițial, CNSAS nu a avut nici sediu, iar noii angajați erau răsfirați prin cămăruțe din Palatul Parlamentului. „Mi-aduc aminte că erau geamuri peste tot și stăteam în curent. Toți veneam cu vată în urechi. Eram și foarte săraci, aveam niște salarii de mizerie.”
Arhivele pe care CNSAS le are astăzi în patrimoniu nu au fost încredințate dintr-o singură tranșă de către Serviciul Român de Informații, noul serviciu de informații al statului român post-89, iar transferul lor e o saga plină de tensiuni, de-o vârstă cu însăși instituția. „Scheletul acestei arhive ține de natura exercițului supravegherii politice,” explică Oana. „Dacă vrei să afli cum e gândită această arhivă în esența ei, trebuie să te gândești la ce a avut în minte regimul atunci când a construit Departamentul Securității Statului. Și anume supravegherea, în ansamblu, a societății.” În perioada de început a CNSAS, ea și colegii ei aveau acces în arhivele fostei Securități, preluate de SRI, unde primeau săptămânal câțiva saci de dosare. Sarcina lor era să le numeroteze după o logică nouă, astfel încât să transforme o arhivă operativă, gândită strict ca instrument de supraveghere, într-o arhivă ce poate fi consultată și studiată.
Pentru Oana, întâlnirea cu aceste arhive a fost decisivă. Nu i-a deschis doar o perspectivă cu totul nouă asupra istoriei, ci i-a schimbat radical felul în care privește lumea. „Aveam sentimentul că, dacă mă întâlnesc pe stradă cu oamenii din dosare, pe care îi știam după fotografii, o să am un șoc. Mă gândeam că știu mai mult despre viața lor decât poate știu ei sau familiile lor. În continuare mă apasă multe, multe povești și sunt greu de dus.”
Dincolo de istoriile individuale, aceste arhive sunt o oglindă limpede a felului în care puterea și frica rescriu relațiile dintre oameni și modelează o societate. Cele două ingrediente îi fac de cele mai multe ori pe oameni să cedeze presiunilor, să-i trădeze pe apropiați și pe necunoscuți deopotrivă, să-și întoarcă capul în fața nedreptăților și abuzurilor, să facă gesturi de răutate gratuită. „Uneori, am o empatie poate prea profundă cu subiectul cercetării,” mărturisește Oana, care lucrează deja de 25 de ani în măruntaiele acestei arhive. „Mă întreb de ce acea persoană n-a mers mai departe până la capăt cu anumite lucruri sau de ce a făcut-o în alte situații. Încerc însă să păstrez un echilibru, pentru că mi-am dat seama că nu toți oamenii puteau fi eroi. Nu te poți aștepta ca cineva să se poarte exemplar în toate circumstanțele sau că toți trebuiau să se sacrifice.”
Și ea și alți colegi ai săi de la CNSAS au fost acuzați de revizionism, dar Oana Demetriade crede că acesta e doar un reflex de a privi lumea în alb și negru. Or, realitatea developată din dosare e un spectru infinit de griuri. „Am auzit: «Nu trebuie să spui despre zeul cutărescu că a făcut un compromis!» Ba da, trebuie să spui,” e de părere Oana. „Tocmai pentru că în felul ăsta explici viața omului respectiv și prin ce a trebuit să treacă. Așa era partidul, așa era securitatea, așa erau semenii. Așa era viața de atunci.”
Cercetătoarea spune însă că nu poveștile întunecate și absurditățile o țin de 25 de ani alături de aceste arhive. „Sigur, într-un regim totalitar, cei răi devin mai răi, cei care toarnă, toarnă și mai tare. Dar sunt lucrurile senine ale acestei arhive, lucrurile ei luminoase. De cele mai multe ori, le găsești absolut întâmplător.” Sunt cazuri despre care nu a vorbit nimeni, situații complicate pe care mulți nu și le mai amintesc sau despre care refuză să vorbească, dintr-un fel de modestie. Iar munca Oanei și a colegilor ei e tocmai să le dezgroape și să le recompună.
Deși în expoziția Arest, firele celor câteva exemple de anchete sunt descâlcite, în spate a stat un proces anevoios. Fiindcă arhiva fostei Securități nu a fost gândită pentru cercetare, ci doar ca instrument operativ, îi lipsesc elementele prin care poate fi decodată cu ușurință. „Când te uiți la o imagine,” explică Oana Demetriade, „nu-ți dai seama dintre cei doi actori, cine este fiecare și ce rol are.” Și atunci e nevoie să-i recompui, din aproape în aproape, fiecare element. După ore-n șir de urmărit înregistrările video, cercetătoarea a corelat fiecare indiciu cu informații răsfirate în alte dosare, registre și surse fragmentare de informații. Din semne discrete, cum ar fi o mică zgârietură de pe lentila unei camere de supraveghere, a învățat să distingă spațiile de detenție. Din semnături ilizibile, ticuri verbale și profiluri incerte, a dezlegat identitatea ofițerilor de Securitate care amenință, urlă sau coboară tonul amical. Iar din nenumăratele fragmente transpuse pe cele 26 de casete, a reușit să refacă cronologia anchetelor și să întregească cazuri întregi: de la istoricul victimei și al celui trimis ca informator în celula sa, până la interogatoriile nesfârșite și varianta oficială prin care anchetatorii așterneau cazul pe hârtie. Și-a luat toate aceste notițe în caietul studențesc început cu 25 de ani în urmă.
Depozitul
Din curtea Administrației Naționale a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale, cu greu ți-ai putea da seama în ce an ești. Aici, unde sunt păstrate stocuri strategice pentru calamități, crize economice, accidente nucleare sau războaie, timpul pare să fi stat în loc. Printre depozitele cu zahăr, conserve sau medicamente, se află și depozitele de arhive ale CNSAS, în fața cărora dormitează câțiva căței foarte relaxați. Înăuntrul halelor, înțelegi pe loc de ce cercetătorul Mihai Demetriade spune că „Securitatea, ca orice poliție politică, este o mare industrie birocratică.” Puse cap la cap, arhivele fostei Securități s-ar întinde pe aproape 30 de kilometri liniari. E a treia cea mai mare astfel de arhivă europeană, după cea adunată de STASI în Germania de Est, care din 1950 până în 1990 a strâns peste 100 de kilometri, și cea de la Służba Bezpieczeństwa, poliția secretă din Polonia comunistă, întinsă pe vreo 90 de kilometri.
Istoria din labirinturile ticsite cu dosare începe cu arhivele preluate de la fostele servicii de informații interbelice, care includ, printre altele, arhiva aproape completă a Holocaustului din România. Continuă cu munca de supraveghere și represiune a generații întregi de angajați ai Securității, înființată în 1948 ca Direcție Generală a Securității Poporului. Scopul declarat pe hârtie era să „apere cuceririle democratice” și să „asigure securitatea Republicii Populare Române”. Aici se regăsesc deopotrivă dosarele ofițerilor și cele ale informatorilor, organizați alfabetic și pe județe, documentele care consemnează anchetele victimelor, fișele celor care primeau domiciliu obligatoriu și ale celor intrați în categorii vizate de regimul comunist, organizate meticulos după etichete: „răzmerițați”, „chiaburi”, „moșieri”, „recidiviști”, „politici”, „macedoneni” etc. Nu sunt doar dosarele de supraveghere ale oamenilor, ci și ale instituțiilor: școli, spitale, judecătorii. Sunt baze de date uriașe cu mostre de scris de mână, adunate din scrisori, manuscrise sau de la licee, școli sau blocuri de locuințe, care să-i ajute pe ofițeri să identifice autorii scrisorilor furioase sau ai manifestelor critice cu regimul. Aici se află corespondența dintre instituțiile de supraveghere ale statului comunist și (aproape) toate amprentele birocratice ale poliției politice.
Pentru ca toate aceste arhive să fie desecretizate și accesibile nu doar cercetătorilor, ci și publicului, a fost nevoie de mulți ani de muncă și presiuni. Deși legea privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității ca poliție politică a fost adoptată în 1999, „revoluția arhivelor” a avut loc abia după 2005, când președintele Traian Băsescu a susținut public accesul cetățenilor la dosare și a accelerat transferul lor către CNSAS. A mai fost nevoie de alte câteva hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, pentru ca mare parte din arhive chiar să ajungă la cercetători și la public. Aderarea României la NATO și intrarea în Uniunea Europeană au favorizat și ele procesul, la fel și schimbarea generațiilor din vechile structuri.
„Democratizarea arhivelor e un turnesol bun pentru evoluția generală a democratizării României,” spune Mihai Demetriade, consilier la CNSAS. Această deschidere, susține el, a fost un semn al ieșirii din paradigma în care statul controlează trecutul și, implicit, memoria. Mihai a fost implicat în ultimii ani în discuții cu Serviciul Român de Informații, pentru transferul ultimelor segmente de arhivă lipsă către CNSAS, și spune că a fost un proces complicat și sincopat. „O bună parte din blocaje s-au datorat și CNSAS, lipsei de leadership și de cultură interinstituțională și, aș sublinia cu trei linii, lipsei curajului. Sigur, au existat și în interiorul structurilor de informații ale statului reticențe și un raport foarte achizitiv și polițienesc cu memoria.” Chiar dacă situația de acum e mult mai bună, Demetriade spune că, în ciuda unor demersuri de preluare pe care el și colegii lui le-au făcut în ultimii ani, „aproape cu forcepsul”, există în continuare fonduri de arhivă importante care nu au ajuns la CNSAS. Multe se află la Ministerul Apărării Naționale.
„Tipul ăsta de arhivă este un marker tumoral,” crede cercetătorul, „pentru că surprinde foarte bine și tensiunile sociale în jurul problematicii pe care o creează. Nervozități, retrageri, fascinație sau, dimpotrivă, respingere, false polemici, drumuri greșite, tocmai pentru că trecutul, pentru o națiune relativ mică și recentă, cum e România, este un patrimoniu supraevaluat. Nu avem o relație academică de studiu cu acest trecut, avem o relație patrimonială. Ținem să-l apărăm cu orice preț și atunci refuzăm perspectiva critică și autocritică, iar istoricul este un soi de preot la amvon care predică maselor ascultătoare segmente de identitate națională.” Or, pentru cercetătorul care a studiat filosofia la Iași, această perspectivă e toxică. În viziunea lui, rolul istoricului e să rămână în contact cu multitudinea de surse și să fie corect cu reconstrucția faptelor pe care le pune sub lupă.
Moștenirea
Legătura lui Mihai Demetriade cu arhivele fostei Securități are rădăcini în propriul trecut. Bunicul patern, inginer agronom dintr-o familie de moșieri, a fost trimis în 1949 cu domiciliu forțat la Râmnicu Sărat, la săpat șanțuri. În 1958, pe când era student la Politehnică, tatăl său a fost arestat după ce a făcut o glumă, asociată ulterior cu constituirea unui „grup contrarevoluționar”. „Taică-miu a fost trimis la Canal, la Periprava, mai exact la Salcia, la tăiat stuf – unele dintre cele mai oribile zone de detenție comunistă. Noroc că era foarte tânăr atunci,” povestește Mihai. A petrecut șase ani în colonia de muncă, de unde a ieșit cu o pată la dosar. În timp ce era studentă la matematică în Timișoara, mama sa a fost arestată în 1956, alături de alți colegi care încercaseră să-și ceară drepturile, urmând modelul revoltelor de la Budapesta. A fost și ea trimisă la o fermă agricolă transformată în colonie, unde timp de câteva săptămâni, a fost interogată și anchetată. „Pe maică-mea a marcat-o intervalul ăsta destul de dur, despre care mi-a povestit vag,” își amintește Mihai. „Și ea și taică-miu au vorbit extrem de puțin și sumar despre poveștile astea, ca să nu ne pună în pericol.”
Pe lângă acest „patrimoniu de familie”, un alt motiv care l-a apropiat de arhivele fostei Securități este fascinația pentru „situația foarte specială a totalitarismului comunist românesc”. Pentru amestecul de ideologii, în care filonul marxist se împletește cu un filon naționalist, xenofob și antisemit. Iar faptul că arhivele CNSAS acoperă ambele totalitarisme, și perioada fascistă a României, și pe cea comunistă, sunt motivul principal pentru care spune că a ales să rămână la CNSAS de mai bine de două decenii.
Dincolo de oglinda mai mult sau mai puțin distorsionată pe care o pun în fața societății românești preț de o jumătate de secol, arhivele sunt – sau ar trebui să fie – contextul perfect pentru a discuta public despre responsabilitatea morală și civică a participării într-un regim represiv. Cu toate acestea, spune Mihai Demetriade, începând cu anii ‘90, „nervul etic și acuzator s-a umflat puternic și s-a găsit țapul ispășitor perfect pentru lașitate: informatorii”. Această perspectivă, în care vina era plasată asupra colaboratorilor, iar ofițerii erau priviți ca simpli angajați care-și făcuseră treaba, alături de refuzul statului de a elibera arhivele în anii ‘90, au dus la „o lectură resentimentară, greșită”, la o împărțire a societății în eroi și ticăloși, la o șansă ratată de dialog. După decenii petrecute în istoriile extrem de complicate pe care le conturează dosarele de supraveghere, cercetătorul spune că militează pentru „nuanțe duse la extrem”. Pentru analiza fiecărui caz în parte și ieșirea dintr-un justițiarism care ignoră complexitatea, împiedică înțelegerea democratică a trecutului și hrănește discordiile prezentului.
Expoziția
Hârtiile pe care stilourile și mașinile de scris au imprimat la foc continuu istoria supravegherii îngălbenesc câte puțin în fiecare an. Instalațiile de monitorizare a umidității și temperaturii fac tot posibilul ca literele să nu se șteargă, iar încărcătura lor de necuprins să nu se degradeze în depozitele de rezerve ale statului. Mare parte dintre ele nu au fost niciodată citite de alți ochi, în afara ofițerilor de Securitate care le-au scris și folosit în anchetele lor ca să influențeze decisiv milioane de vieți. Cei care le studiază azi continuă să descopere în ele detalii și informații noi, care completează din aproape în aproape felul în care funcționa Securitatea și, odată cu ea, totalitarismul comunist. Cu toate acestea, arhivele nu vorbesc doar despre trecut, și nici acest trecut nu rămâne nemișcat. La fel ca memoria, e un obiect instabil, pe care îl șlefuiesc continuu curenții ideologici și zbaterile prezentului.
În perioada în care am încheiat interviurile cu Oana și Mihai Demetriade, Comisia pentru Drepturile Omului a Parlamentului României a dat aviz favorabil unui proiect legislativ prin care partidul suveranist SOS cere abrogarea legii anti-fasciste. Parlamentari din PSD, AUR și PACE au votat și ei ca organizațiile și simbolurile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe să nu mai fie interzise prin lege. Acest lucru se petrece în contextul ascensiunii extremei drepte din ultimii ani și a normalizării acestui discurs: algoritmii favorizează tot mai mult conținutul extremist, iar numărul tinerilor din România care declară că împărtășesc valori de dreapta și extrema dreaptă a crescut.
Unul dintre cele mai discutate studii din 2025 arată că două treimi dintre români, inclusiv tineri, se declarau nostalgici după regimul comunist și că doi din trei intervievați îl consideră pe Nicolae Ceaușescu un lider bun. Câteva luni mai târziu, USR a venit cu un proiect de lege pentru interzicerea organizațiilor și simbolurilor comuniste. Noul proiect ar prevede pedepse cu închisoarea pentru „propagandă comunistă”.
În ciuda legilor care promit pedepse cu închisoarea, lipsește însă din spațiul public un exercițiu de cunoaștere critică a trecutului. Teme precum contribuția României la Holocaust au fost doar de curând incluse în programele școlare, iar informațiile despre regimul comunist din manualele de istorie sunt schematice și nu invită la dialog de adâncime. În condițiile în care extremismul e tot mai prezent pe harta lumii, iar SUA, considerate până nu demult bastion al democrației, alunecă sub ochii noștri spre autoritarism, contribuția pe care o pot aduce arhive ca cele aflate la CNSAS e decisivă. După părerea lui Mihai Demetriade, ce fac ele e și „o formă de educație a drepturilor omului și a democrației. Reușesc asta prin exemplul unor oameni puși în condiții extraordinare, într-un regim despotic, care fac toate eforturile, uneori cu sacrificii imense, pentru propria lor libertate sau pentru propriile lor drepturi. Or, tipul ăsta de exemplu, în contextul actual, este un instrument în marele exercițiu democratic al societății noastre.”
Aceasta a fost, de altfel, și motivația care a stat în spatele proiectului Arest, care include nu doar expoziția ce se va deschide azi, 16 iunie, la Muzeul Național de Istorie din București, ci și digitalizarea arhivei video a fostei Securități. În cadrul expoziției, a fost construită o celulă după modelul celor în care erau ținuți cei ajunși în subsolul din Calea Rahovei 37. Spațiul e azi părăsit și fantomatic, dar păstrează foarte bine urmele istoricului de violență consumată acolo, iar Oana și Mihai Demetriade visează să deschidă cândva acolo un muzeu. Până atunci însă, îi invită pe oamenii lui 2026 să pătrundă simbolic în arestul Securității, așa cum l-au surprins cele 26 de casete video care au supraviețuit din pură întâmplare distrugerii din pragul Revoluției. Pentru că totalitarismul nu e un capitol închis pentru totdeauna, ci unul care se poate redeschide oricând.
Epilog
După mai multe interogatorii și zile de izolare, inginerul în combinezon care trimisese scrisori anonime către Partidul Comunist, a acceptat în cele din urmă să scrie în declarația lui că mesajele critice față de regim fuseseră „necorespunzătoare”. A fost eliberat odată cu Revoluția, iar spre finalul anilor ‘90, imediat ce legea i-a permis, și-a consultat dosarul de la CNSAS. După ore bune petrecute în intimitatea peliculei care surprinde o parte din ancheta lui, Oana Demetriade a reușit în cele din urmă să-i dea de urmă. A fost ceva neverosimil la întâlnirea bărbatului cu propria versiune mai tânără din arest, prin intermediul acestor imagini de care nu avea habar. Au privit împreună „realitatea netrucată a acestor secvențe, unde acest personaj s-a comportat extrem de abil și lipsit de teamă”, povestește Mihai Demetriade.
Aceeași senzație stranie le-a lăsat-o și întâlnirea lui Petre Mihai Băcanu cu propriile imagini din detenție, de existența cărora nu știa. Jurnalistul, azi în vârstă de 81 de ani, nu va avea ocazia să revadă doar aceste flashback-uri, ci și tiparnița artizanală pe care o avea în portbagajul mașinii când a fost arestat. Cea pe care, alături de o mână de oameni, o construise din bucăți improvizate, ca să poată tipări România clandestină. Cu eforturi uriașe, mult suspans și o cursă a avionului prezidențial, cercetătorii de la CNSAS au reușit s-o aducă la București de la Newseum, muzeul presei din Washington DC. Drumul acestei mașinării de 140 de kilograme a fost lung și sinuos. Construită de ingineri, un lăcătuș matrițer și un sudor, după modelul unei prese americane de secol XIX, pe care Băcanu o folosise să tipărească un ziar de cazarmă, a ieșit la sfârșitul lui 1988 dint atelierul de sudură unde fusese construită clandestin, în portbagajul unei Dacii. De la redacția improvizată într-un apartament bucureștean, a ajuns într-un alt portbagaj, de unde a fost confiscată la începutul lui 1989 de ofițerii Securității, unde a și rămas o vreme. După Revoluție, Ștefan Niculescu-Maier, fostul programator al echipei editoriale România, care emigrase în SUA, a preluat temporar tiparnița. În 1998, fostul președinte Emil Constantinescu a donat-o către muzeul american Newseum, dedicat presei lumii, dar care în 2019 s-a închis definitiv. De la Washington, tiparnița s-a întors de curând acasă, la București.
Femeia răpită de securiști din apropierea Intercontinentalului la începutul lui 1989 n-a răspuns scrisorii în care Oana Demetriade o invitase să-și împărtășească public experiența cu Securitatea și să participe la expoziție. Cu toate acestea, povestea ei din arest va fi prezentă în expoziție, anonimizat, tocmai că, spune Oana, ilustrează o „nedreptate cutremurătoare”.
Pe lângă perspectivele victimelor, A.REST 1989 o va cuprinde și pe cea a ofițerului aflat de cealaltă parte a biroului de anchetă. În cea mai mare parte a înregistrărilor video, bărbatul stă cu spatele – i se întrezăresc doar detalii vagi de profil. Oana Demetriade a ajuns să-l cunoască mai bine după voce, din tonul aparent binevoitor sau, dimpotrivă, din accesele de furie. După toată munca ei de detectivistică minuțioasă, adunată în notițele din caietul studențesc cu care a pornit la drum, Oana poate spune acum cu siguranță: „Nu este nicio confuzie și oricine va spune că e alt ofițer, o să ne confruntăm în știință. Este chiar șeful Direcției de Cercetări Penale a Securității. E cel care, practic, coordona și direcționa toate anchetele.” Pe el îl surprinde înregistrările supraviețuitoare în timp ce-l ironizează pe unul dintre cei reținuți:
„Col. Burloi Gh.: Cine te-a torturat, domnule?
A.H.: Poftim? Cine m-a torturat? Ce, eu știu cine? Acolo în camera de jos. Cum? Cum m-a torturat?
Col. Burloi Gh.: Cum te-a torturat? Ce ți-a făcut?
A.H.: Cum? Mi-a dat peste mâni, m-a... m-a urcat pe o masă și m-a bătut la tălpi. Cum? Asta nu-i tortură?
Col. Burloi Gh.: Doar atâta?”
În ziua ultimului interviu pentru acest articol, i-am găsit pe Oana și Mihai Demetriade mult mai obosiți decât la începutul pregătirilor pentru A.REST 1989. De vină, birocratizarea excesivă dinăuntrul CNSAS, ceea ce ei numesc „lipsa de experiență și de solidaritate a instituției în jurul unor proiecte”, faptul că sunt nevoiți să schimbe pălăria de cercetător cu cea de manager de proiect, comunicator, contabil ș.a.m.d.. „Nu vă ascund. E o muncă extrem de complicată și, fără sprijinul unor oameni pur și simplu deschiși, multe lucruri n-ar fi posibile”, spune Oana aproape descurajată. „Totul e de fapt un șantier la CNSAS, când ar trebui să fie o autostradă gata terminată,” continuă Mihai.
Lucrează împreună de 20 de ani și sunt căsătoriți de 17. Oana joacă rolul istoricului-detectiv, Mihai e gata să articuleze un cadru explicativ. Oana e o bună povestitoare, îi sclipesc ochii când își aduce aminte de vreun detaliu puternic din dosarele pe care le-a cercetat, iar vocea i se înmoaie. Când vorbește despre cazuri pe care le-a limpezit cu greu, în timp îndelungat, te contaminezi un pic din bucuria reușitei. Mihai pune în joc un spirit analitic. Își alege foarte atent cuvintele și are mereu un creion în mână, pentru notițe. Deseori îi poți citi pe față un schimb interior de idei. Amândoi se completează foarte bine și se sprijină reciproc în munca lor, deși recunosc că nu le e ușor. Sunt amândoi critici și extrem de pasionați de munca lor, pe care n-o termină însă niciodată. „Nu recomand nimănui,” surâde Oana. „E foarte greu să fii 24 din 24 cu nasul în aceeași poveste. La noi, jobul nu se termină după opt ore. Pleci de la arhive, ajungi la altă carte, la alt proiect, iei totul cu tine în weekend.”
Scufundările lor în arhive au venit cu multe costuri morale și emoționale, cu dileme și tensiuni. În urma unui articol științific publicat în revista Caietele CNSAS, în care descosea modul de funcționare a Serviciului de Contrainformații Penitenciare, responsabil cu „neutralizarea” deținuților politici, Mihai a fost trimis de membri ai Consiliului CNSAS în Comisia de Disciplină a Colegiului. Mai multe afirmații din articol și dintr-un interviu pe aceeași temă stârniseră furia mai multor grupări legionare și altor unor figuri vocale. Tot pe numele lui au fost trimise la CNSAS sesizări din partea unor organizații legionare, politicieni sau figuri publice, nemulțumiți de declarații ale sale. Când a primit amenințări cu moartea pe social media, Mihai a încercat să-și protejeze soția și nu i-a împărtășit mereu toate detaliile. Dar nici n-a dat înapoi: a continuat să aibă luări de poziție bazate pe adevăruri istorice și dezbrăcate de mitologii naționaliste.
„Te ajută raritatea unor cazuri pe care le descoperi,” explică cercetătorul. „Dacă într-o mare de complicitate generală, dai de niște cazuri ieșite din comun, prin determinare, prin curaj, sigur că vrei să investighezi care au fost resorturile respectivului sau respectivei să facă anumite gesturi. Și ăsta e și motivul investiției de entuziasm.” Și, din străfundurile oboselii, se însuflețesc numaidecât amândoi și încep să scormonească în arhivele interioare. Acolo, dau peste Adriana Sandu, adolescenta timidă din Brăila, care în 1987 a împrăștiat manifeste prin oraș, în care scrisese cu cernală „Jos Ceaușescu” și semnase cu „Oamenii viitorului”. Oana i-a descoperit cazul peste ani, când fosta pionieră devenise procuroare, și a invitat-o la un congres. Sau peste Marin Chiriță, zilierul cu șase clase care, după ce i-au fost confiscate câteva bunuri, a îndrăznit să ceară respectarea legilor și a drepturilor din Constituție. Acest gest a fost scânteia celor 19 ani în care a fost urmărit și terorizat de Securitate, pe care Mihai le-a urmărit în profunzime în volumul său, Țara unui singur om. Sau poate dau peste Vasile Paraschiv, a cărui viață e documentată în aceeași carte: un muncitor ploieștean care, după ce s-a retras din Partidul Comunist și a cerut Comitetului Central mai multă putere pentru organizații sindicale, a fost internat în repetate rânduri la psihiatrie. Diagnosticele de „psihopatie paranoică”, „psihoză delirantă”, „comportament antisocial patologic” erau, de fapt, instrumente prin care Securitatea încerca să-i neutralizeze pe opozanții politici. Sunt doar câțiva dintre oamenii ale căror vieți oglindesc istoria în arhive, și pe care cercetători ca Oana și Mihai Demetriade le scot la lumină, dosar cu dosar.
