După cinci ani în Cluj-Napoca, cu o bursă oferită de guvernul român, m-am întors la Jakarta, în Indonezia, unde prietenii m-au poreclit „băiatul Europa” – cică mă port ca un alb. Tot ce-mi doream eu era un trotuar.
Cluj-Napoca, România, iarna lui 2020.
Chiar și când iarna transformă trotuarele într-o pârtie improvizată pentru converșii mei, chiar și când o mașină stă cocoțată pe marginea trotuarului, mersul pe jos își păstrează, totuși, o continuitate esențială, umană. La Cluj, o plimbare de douăsprezece minute rămâne, de obicei, o plimbare de douăsprezece minute. Totuși cine poartă converși iarna? Păi, eu în primele săptămâni, până mi-am luat o pereche de bocanci adevărați. Puteam să ies din cămin sau din apartament și pur și simplu să merg. Puteam să urmez trotuarul, dincolo de Mănăștur, spre parc, spre Someș, spre „plaja” din Grigorescu, spre o stație de autobuz sau de tramvai, spre undeva, oriunde. Puteam să merg fără cea mai mică teamă că o să dea o motocicletă peste mine. Orașul, cel puțin, îmi lăsa picioarele să facă ce-au de făcut.
Prima dată când o mașină a oprit pentru mine, la trecerea de pietoni de lângă Opera Maghiară, unde se deschide strada către Parcul Central, i-am mulțumit.
În primul meu an locuiam într-unul din căminele Universității Babeș-Bolyai, undeva în zona Grădinilor Mănăștur, deci Parcul Central era aproape. Pe-atunci, fluturam ușor din mână și înclinam capul. Mașina s-a oprit acolo, așteptându-mă, iar eu am traversat, m-am întors un pic și am ridicat mâna, în timp ce șoferul, un bărbat între două vârste, căruia nici că putea să-i pese mai puțin de recunoștința mea, a plecat mai departe. Și tramvaiul CTP 101 (sau 102, am uitat) și-a reluat drumul.
În primele săptămâni după ce-am ajuns în acel decembrie, am făcut asta o vreme. La aproape fiecare trecere de pietoni nesemaforizată, purtam cu mine un soi de tensiune cu voltaj mic. Apoi, mașina încetinea și oprea, iar mâna mea se ridica. O, vă mulțumesc! Mulțumesc că nu m-ați călcat! Cavalerismul n-a murit!
În Jakarta, traversarea unei străzi e un contract pe care trebuie să-l negociezi personal cu Dumnezeul sau Îngerul tău al Morții – și nu zic asta hiperbolic. Doar anul trecut s-au raportat circa 21.500 de decese în accidente de mașină, iar pietonii sunt printre cei mai vulnerabili participanți la trafic incluși în acest calcul. Acum câțiva ani, un român de 19 ani a murit într-un accident de motocicletă în Lombokul de Vest, insula soră a Baliului. Deci când zic că traversarea străzii aici are ceva existențial, o cam spun la propriu.
Așa procedezi în Jakarta: te apropii de marginea trotuarului și evaluezi atent traficul. Acolo, la vârsta la care ești deja îndeajuns de mare încât să traversezi strada fără ajutor de la mami și tati, poți să citești viteza motocicletei de pe banda a doua și a mașinii care a accelerat un pic din obișnuință. Apoi, ridici mâna ca să te faci văzut și îți introduci corpul în acel calcul.
Acea obișnuință spune: „Sunt aici, haide, adaptează-te”. De obicei o fac, dar uneori nu. Am procedat așa aproape toată viața, pur și simplu pentru că așa funcționează traversarea în orașul meu natal.
***
Până la momentul când am publicat la Școala9 un articol despre programul românesc de burse pentru studenți non-UE pe care l-am urmat, numărul de înscrieri sărise de la 959 în 2020–2021, anul în care am aplicat eu, la peste 50.000 peste 2023-2024. În anul meu, au admis 82 de persoane. Presupun că asta mă face unul dintre norocoși, ținând cont că noi, indonezienii, nu prea călătorim peste hotare.
Ca să fie clar – Cluj-Napoca, cât am locuit eu acolo, nu era vreun dulce vis european, varianta Emily in Paris în care faptul că nu vorbești limba devine cumva fermecător și glam în loc să te facă să asuzi în timpul unei întrebări de examen la Babeș-Bolyai. A fost bine și rău și frumos și urât și rece și cald, toate-n același timp.
România a fost hotdogii ieftini și berea Ciucaș de la Profi, blocurile comuniste înghețate din decembrie până-n februarie și opririle de noapte la șaormerie, post-bar. România a fost toată lumea care mă-ntreba de ce, din toate locurile de pe lumea asta, eu studiez jurnalism în română. România a fost venerația religioasă față de Google Translate și DeepL înainte de examene, pentru a-mi petrece apoi majoritatea timpului încercând să înțeleg ce vrea întrebarea de la mine. România a fost prietenul meu cel mai bun, care mi-a zis să fiu atent, pentru că tocmai intrase un neonazist în barul în care ne aflam. România a fost românii care se chinuiau să găsească Indonezia pe hartă, pentru că era mai degrabă Bali, din pachetele alea de vacanțe all-inclusive și pe unde mai ajungeau influencerii de instagram la Asia Express pe Antena 1.
România a fost, printre altele, și o poveste despre permise de ședere. A fost vechiul birou al Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI) din Iulius Mall în Cluj, unde noi, străinii, ne petreceam noaptea în mall, doar ca să obținem un număr de ordine pentru a doua zi. Îmi amintesc că am scris despre toată mizeria pentru Romania Insider în 2022 și m-am gândit: „Ah, deci birocrația poate să te umilească și-n limba română”. Noroc că Emil Boc, primarul Clujui, a citit articolul. Nu zic că articolul meu a provocat schimbarea, dar, la nu foarte mult timp după, biroul de imigrări avea un mic ghișeu dedicat studenților internaționali.
Până când am plecat eu, în vara lui 2025, mutaseră toată afacerea în parcarea mall-ului, ceea ce n-a prea rezolvat problema umilirii.
***
Jakarta, Indonezia, vara lui 2025. După aproape cinci ani în România mă întorc acasă și constat că am devenit fix genul de persoană pe care uram s-o ascult.
Mai întâi vine căldura, evident, pentru că, până și la unu noaptea, această zonă metropolitană de 40 de milioane de oameni tot se simte la aproape 30 de grade, iar umiditatea îmi stă pe piele. Apropo: treizeci de grade și-n decembrie și ianuarie, glumești? Apoi vin traficul, asfaltul, motocicletele, cablurile care-ți atârnă până la umeri și faptul că, a doua zi dimineața, picioarele mele tot căutau un trotuar, care era fie plin de gropi, fie cam absent.
M-am întors la Jakarta în iulie anul trecut, după ani în Cluj-Napoca, un loc căruia-i spusesem „acasă” îndeajuns de mult încât, când m-am întors în Indonezia, cuvântul acasă să necesite ghilimele. Nu-i ca și cum mă așteptam la un măreț buchet de flori de la mama și prietenii mei sau la un lung covor roșu, desfășurat la Aeroportul Internațional Soekarno-Hatta din Jakarta, la afișe cu „BUN VENIT ACASĂ” tipărite în onoarea mea. Nu.
Mă așteptam să se așeze ceva sau măcar să am un soi de declic de recunoaștere. În avion, chiar înainte să aterizăm, căpitanul a zis ceva de genul: „Dacă vizitați, să vă bucurați de ședere, iar dacă vă întoarceți, bun venit acasă”. A fost poetic. În schimb, eu m-am întors și am început să mă plâng și, Doamne păzește, am devenit tipul ăla.
Știu că prietenii mei indonezieni s-au săturat de treaba asta. Îmi zic „băiatul Europa”, pentru că vorbesc non-stop despre cum în Europa e așa și-n Jakarta e pe dincolo. Mă tot plâng că o plimbare de douăsprezece minute de la stația de lângă casa mea e epuizantă, pentru că trotuarele dispar. Că Jakarta are sisteme de transport public cu metroul (MRT și LRT), cu trenul (KRL), cu autobuzul (TransJakarta) și cu microbuzul (JakLingko), dar la ora de vârf tot te simți strivit de viu. Că viața publică aici se petrece în malluri, pe când la Cluj puteam pur și simplu să stau și să exist afară.
Au tot dreptul să se fi săturat de mine. Și eu m-aș fi săturat de mine.
***
De fapt, „băiatul Europa” (Europe boy în originalul în engleză, n.tr.) e o formulare destul de inexactă și doare mai tare când e spusă în indoneziană. E „sok bule” – bule înseamnă anume persoană albă. Un bule este un străin alb, nu orice străin. Sok înseamnă că te prefaci că ești ceva ce nu ești. Puse laolaltă, spun: „Te porți ca un alb. Ai început să vrei lucruri de albi. Ești cu nasul pe sus”.
Ce anume e „alb” în a vrea un trotuar ca lumea? Cum anume sunt „cu nasul pe sus” dacă mă aștept să funcționeze transportul public în timpul orelor de vârf, într-un oraș de 40 de milioane de oameni, în capitala țării, pe cea mai privilegiată economic insulă a arhipelagului?
Biroul meu e în centrul Jakartei, iar eu locuiesc în sud, deci pe hârtie drumul pare rezonabil. Când mă duc acasă de la muncă iau metroul de la ultima stație către ASEAN și urmez mulțimea spre stația TransJakarta CSW, unde toți cei care se îndreaptă spre sud par să se adune cu aceeași mină obosită. La început, păream obosit normal, într-un fel acceptabil social.
Apoi vine autobuzul. Dacă te numeri printre norocoși, n-o să fii nevoit să te strecori printre umerii și gențile altora.
De obicei, atunci îmi amintesc de Cluj, ceea ce e nedrept față de Jakarta. La Cluj puteam să fiu obosit după cursuri sau muncă și tot să merg pe jos în pace până undeva. De la căminele din apropierea Grădinilor Mănăștur, drumul către Parcul Central sau Piața Unirii putea să fie friguros, urât, alunecos sau plictisitor, în funcție de lună, dar nu necesita niciodată vigilența pe care mi-o cere Jakarta în fiecare seară. Puteam să trec pe lângă blocurile comuniste, bunicii bătrâni care-și plimbau câinii, micul magazin de cartier, cineva care-și căra cumpărăturile de la Profi, altcineva care fuma Kent pe o bancă afară și nimic din mine nu trebuia să fie alert pentru următoarea bordură stricată.
Până cobor, corpul meu a fost deja consumat de navetă. Drumul pe jos până acasă durează, gen, doar douăsprezece sau 14 minute, dar în cel mai pur stil Jakarta, tot e destul de lung încât să mă enerveze în fiecare zi. Strada începe să urce un pic și, până ajung la podul peste canal, spațiul de mers pe jos se îngustează până la o dungă subțire la marginea traficului. Mașinile și motocicletele trec pe lângă mine îndeajuns de aproape încât îmi țin geanta lipită de corp. Dedesubt, canalul cu apă scârbos de neagră curge printre pereți de beton. Alături, strada e-n continuă mișcare.
Evit asfaltul spart, aștept o mică deschidere, înaintez și repet procedura câțiva metri mai încolo. Până ajung la strada care duce spre casă, pantofii mi s-au prăfuit și cămașa mi-e jilavă.
***
Noi, indonezienii, avem un mecanism de apărare împotriva unui astfel de disconfort, adică ne spunem să „fim recunoscători”. Există și un studiu pe bune despre asta.
Fii recunoscător. Măcar ai ajuns în siguranță. Fii recunoscător. Măcar ai un job. Fii recunoscător. Măcar mama te așteaptă să ajungi acasă. Fii recunoscător. Măcar se mișcă traficul, chiar dacă lent. Fii recunoscător. Măcar a venit autobuzul, la timp sau nu. Fii recunoscător. Măcar nu ești tu cel care doarme sub pod. Fii recunoscător. Măcar Jakarta are MRT-urile și LRT-uri și cine știe ce alte RT-uri ale progresului, trântite una peste alta. Fii recunoscător, măcar, măcar, măcar.
Am fost crescut cu mentalitatea asta și am aplicat-o de cine știe de câte ori. Uneori atenua gustul amar al supraviețuirii cu o pernuță moale și comodă. Când stăteam prost cu banii, recunoștința ancora ziua. Când se strica ceva, recunoștința făcea ca dauna să pară mai puțin totală. Te ajută să nu-ți pierzi mințile, mai ales când trăiești într-o țară unde atât de mulți oameni trăiesc cu atât de puțin. (Conform estimărilor curente, aproape 24 de milioane de indonezieni trăiesc în sărăcie, n.r.)
Deci nu vreau să iau prea lejer în derâdere recunoștința, pentru că n-ar fi adevărat. Când lumea i-a cerut mamei prea mult, recunoștința a ajutat-o să țină familia, iar când lumea mi-a dat mie mult, m-a ajutat să-mi păstrez picioarele pe pământ.
În Indonezia, recunoștința poate fi generoasă. Poate fi felul în care îți dă cineva de mâncare, chiar când nu are prea multe. Sau poate să arate ca străinul care-ți stoarce pastă de dinți în mână, în timpul protestelor din august 2025 de la Jakarta, săptămâna în care gazul lacrimogen a redevenit parte din clima orașului, spunându-ți să ți-o întinzi pe sub ochi înainte să te ajungă usturimea. Asta e partea pe care nu vreau s-o pierd.
Dar, după România, recunoștința asta a sosit fix în clipa în care furia ar fi fost utilă. Cred că noi, ca indonezieni, nu suntem îndeajuns de furioși.
Te plângi de asfalt și cineva spune: „Măcar poți să mergi”. Te plângi de autobuz și cineva spune: „Măcar acum avem transport în comun”. Te plângi de căldură și cineva spune: „Păi, e Indonezia”. Te plângi de traversat și cineva spune: „Atunci fii atent”. Te plângi de birocrație și cineva spune: „E normal aici, la ce te așteptai?”
La asta mă așteptam, dar așteptările mele chiar sunt mici, aproape ridicol de mici.
Mă așteptam la un trotuar funcțional. Mă așteptam ca o trecere de pietoni să funcționeze ca atare. Mă așteptam ca mersul pe jos să fie politicos. Vremea în Indonezia e fie fierbinte, fie extrem de fierbinte, ok, m-am născut în sauna asta. Dar mă așteptam ca transportul în comun să nu mă pedepsească pentru că fac naveta la ora cu cel mai intens trafic de navetiști. Jakarta a transformat chestii care nu sunt un lux în Europa în „aroganțe” de „băiat Europa”.
Dar la Cluj, chiar și când mă simțeam singur, când eram complet falit, înghețat și pronunțam greșit t și ț și toate a, ă, â-urile românești, puteam să merg pe jos până la Plaja Grigorescu, care nu se simțea ca-n Bali, dar își făcea treaba, cu nisipul și apa din Someș. Puteam să iau autobuzul sau tramvaiul CTP și să fiu enervat de ele într-un fel normal. Puteam să mă duc în Parcul Central și să stau afară, fără să am nevoie să cumpăr ceva grandios. Puteam să traversez pe lângă Opera Maghiară și să ridic mâna, ca un mic idiot excesiv de recunoscător, chiar dacă știam că mașina nu-mi face vreun favor personal pentru că nu mă calcă. Atât era de simplu și de obișnuit.
***
Așadar, când m-am întors la Jakarta și prietenii mei au obosit de geografia iritării mele, i-am înțeles.
Aici era acasă-acasă – sau cel puțin așa ar fi trebuit să se simtă. Mama era aici, soră-mea era aici și prietenii mei erau aici. Aveam munca, Nasi Padang, GoFood (versiunea indoneziană de Glovo și Bolt Food) și oameni care-mi înțelegeau cultural glumele. Sincer, n-aveam niciun drept să mă port ca și cum Jakarta îmi datora un comitet special pentru daunele emoționale provocate de trotuare sparte.
Pe sub toate mâțâielile, exista o acuzație pe care-o tot auzeam, în propria mea voce. Cine dracu’ mă cred acum? Aici am crescut, apoi am plecat în România pentru cinci ani și m-am întors comportându-mă de parcă sunt alergic la propria mea țară. Acuzația era dureroasă, pentru că o parte din ea era adevărată și chiar devenisem mai dificil.
Devenisem omul care spune „la Cluj…” sau „în Europa…”, iar apoi se uită cum toată lumea se plictisește de moarte, în timpul încă unui TED Talk nesolicitat de-al lui Rafly. Devenisem băiatul Europa care poate să transforme un trotuar lipsă într-o opinie de 15 minute despre urbanism, pe care nu i-a cerut-o nimeni. O parte din asta e aroganță. Există un pericol moral atunci când te întorci de prin alte părți și brusc îți privești țara, țara mamă, cu ochi străini. Ochii ăia pot fi cruzi.
Ar trebui să adaug și că nu mi-am încheiat socotelile cu Clujul, iar România nu e un capitol închis. O să mă întorc, dar, pentru că viața mea a mai fost înghițită de IGI și-nainte, trebuie s-o spun cu un pic de umilință în glas. Totuși, contează. Clujul este un loc în care încerc să mă întorc, ceea ce face toată treaba mult mai greu de explicat.
Chiar am încercat să tac și să fiu normal. Am încercat să nu mai spun „acolo, la Cluj” sau „acolo, în România”, de parcă primarul Boc sau Ministerul Român al Afacerilor Externe mi-au sponsorizat întreaga personalitate. Nimeni nu mi-a cerut părerea despre gropile din Jakarta. Am cunoscut căldura de-aici înainte să cunosc zăpada. Am cunoscut Jakarta înainte să știu cum se pronunță ț, ă și â. Aici e acasă. Acasă-acasă. Știu că trebuie să fiu corect.
Corpului meu nu-i pasă câtuși de puțin de corectitudine.
Sunt prea multe dovezi, prea repede. Cineva-mi spune să fiu recunoscător, pentru că lucrurile s-au îmbunătățit, iar fraza asta conține suficient adevăr încât să fie dificil de combătut. Jakarta a construit destul progres vizbil în jumătatea de deceniu în care am fost plecat, astfel încât când mă plâng sun ca un răsfățat, mai ales când mă aflu în interiorul acelui progres, așteptând metroul care mă va duce acasă.
În clipa în care pun piciorul afară, brațul mi se ridică la trecerea de pietoni înainte să hotărăsc eu să-l ridic, iar umărul mi se trage spre interior când se întrerupe asfaltul pe lângă trafic. Partea asta din întoarcerea acasă mă neliniștește cel mai mult, cât de ușor încă știu ce e de făcut. Ajung acasă resentimentar, apoi simt cum furia se înmoaie în ceva îndeajuns de tern încât să poată trece drept oboseală.
De ce cere mersul pe jos atât de mult de la un singur om?
Traducere din limba engleză de Ioana Pelehatăi
Fotografii din arhiva personală a autorului / Wikimedia Commons
