Filmele lui Johan Grimonprez sunt greu de urmărit, pentru că te lasă cu un puternic sentiment de furie și neajutorare, dar sunt cu atât mai necesare. Am vorbit cu regizorul belgian, invitat la ultima ediție a Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, despre filmele sale, adevărurile ascunse pe care le dezgroapă și cum reușește să nu-și piardă mințile în fața nedreptății.
La patru ani după dial H-I-S-T-O-R-Y (1997), film în care arată cum hijackerii deturnează nu doar avioane, dar și timp de emisie la TV, a avut loc atentatul de la 11 septembrie asupra Statelor Unite, care a implicat tocmai deturnarea a patru aeronave. Însă cineastul belgian Johan Grimonprez nu se consideră profetic, spune că e mai degrabă atent la pulsul societății, la istorie și la ce evităm să vedem. Anul acesta, One World Romania l-a avut în focus pe Johan cu un masterclass și ultimele sale două filme: Shadow World (2016), câștigător al celui mai bun lungmetraj documentar la Festivalul Internațional de Film de la Edinburgh, și Soundtrack to a Coup d’Etat (2024), nominalizat la Oscar pentru cel mai bun lungmetraj documentar.
Shadow World dezvăluie comerțul internațional de arme ca sistem corupt, în care profitul dictează, iar discursul politic care justifică războaiele e doar PR pentru complexul militar-industrial. Deși a apărut acum zece ani, filmul e mai relevant ca oricând pentru că arată, de exemplu, cum armele care au fost folosite pe civilii din Gaza sunt apoi expuse la târguri internaționale de armament ca „testate în teren”. În Soundtrack to a Coup d’Etat, Grimonprez vorbește despre un eveniment încă puțin discutat în țara sa: lovitura de stat împotriva și asasinarea lui Patrice Lumumba, primul lider independent al Congoului, la care au conlucrat autoritățile belgiene, serviciile secrete americane și Națiunile Unite. Asasinarea a avut loc în contextul Războiului Rece, iar Lumumba a fost eliminat pentru că nu se alinia cu interesele occidentale. Regizorul își descrie filmul drept „un PDF academic deghizat într-un videoclip”, pentru că folosește în egală măsură dovezi istorice și muzica jazz pentru a descoase povestea.
Filmele lui Grimonprez ar trebui văzute de oricine vrea să înțeleagă cum funcționează lumea, pentru că aduc la lumină informații pe care liderii marilor puteri și corporațiile le-ar dori sub preș.
L-am prins pe Johan după masterclass-ul său de la Cinema „Elvire Popesco”, în care a demonstrat cum reclamele TV vând nu doar un produs, dar și o ideologie construită pe individualism. Am vorbit despre neocolonialism și corporatocrație, despre politică și iubire și despre evoluția umană prin împărtășire. Toate filmele lui pot fi văzute gratuit pe site-ul său, mai puțin Soundtrack (din care sunt disponibile doar primele 13 minute), pentru că încă circulă în cinematografe. Documentaristul spune că își pune toată munca la dispoziție în mod gratuit pentru a crea o masă comună. „Simt mereu că, împărtășind ceva, acel ceva se întoarce în alt mod.”
Scena9: Ați spus în trecut că nu vi s-a predat la școală despre colonizarea Congoului de către Belgia. Când și cum ați început să aflați despre asta?
Johan Grimonprez: Jumătate din istoria Belgiei a fost și încă este legată de Congo. Corporatocrația are încă o mare influență. Există atât de multe semne în societate – de exemplu, cumperi ciocolată și în ambalaj sunt mici pliante cu istoria Belgiei și istoria lui Leopold al II-lea în relație cu Congo, prezentat ca „civilizatorul cel bun”. Așa că, fiind copil, ești programat cu toată această istorie, dar nu este istoria corectă.
- Corporatocrație: Sistem în care deciziile economice, politice și juridice sunt luate sau influențate de corporații.
- Patrice Lumumba: Politician, lider al mișcării de eliberare congoleze de sub colonialismul belgian și primul premier al Republicii Congoleze. După două luni de mandat, a fost dat jos printr-o lovitură de stat condusă de Mobutu Sese Seko, politician și ofițer militar congolez, organizată cu ajutorul autorităților belgiene, serviciilor secrete americane, companiei miniere belgiene Union Minière și al Națiunilor Unite. Lumumba a fost răpit și dus în Katanga, stat secesionist condus de Moïse Tshombe, unde a fost torturat și ucis de trupele acestuia, în colaborare cu soldați și mercenari belgieni.
Filmul (Soundtrack to a Coup d’Etat, n.r.) a fost un proces de învățare pentru mine. Despre multe dintre lucrurile pe care le-am cercetat, am descoperit că povestea care ni s-a spus era de fapt complet greșită sau parțial omisă. Cu siguranță asasinarea lui Patrice Lumumba și faptul că guvernul belgian a fost de fapt implicat. Autoritățile încă nu admit asta, ei spun în continuare „am fost în cunoștință de cauză”, dar nu spun „am fost complici”. Cartea lui Ludo De Witte, The Assassination of Lumumba, conține toate dovezile. Iar el a fost consultant pentru film, așa că unele dovezi din carte au ajuns și în film. Cum ar fi, de exemplu, telegrama trimisă din Katanga către Palatul Regal, în care scrie că Mobutu a fost mituit pentru eliminarea lui Patrice Lumumba și, între paranteze, scrie „dacă este nevoie, chiar eliminare fizică”. Asta este o aluzie la asasinat, iar aceasta este o dovadă că guvernul belgian a fost de fapt implicat. Însă toate acestea au ieșit la iveală abia recent.
A fost un fel de moment „Aha!” când ați început să aflați despre toate aceste lucruri?
Da, cu multe dintre elementele din film. Patrice Lumumba este și astăzi etichetat ca fiind comunist. Dar ascultându-l în interviuri, am descoperit că a fost întrebat de multe ori: „Sunteți comunist?”. Iar el spune mereu: „Sunt, în primul rând, african”. Sunt revelații în fața cărora mi-am spus: „Da, ceva e greșit cu această imagine”.
Sau William Burden, care a fost membru în consiliul de administrație al Muzeului de Artă Modernă (MoMA), a avut interese financiare în Katanga, a fost consilier la Pentagon, director al Lockheed (companie aerospațială, astăzi parte din producătorul de armament Lockheed Martin, n.r.), ambasador al Statelor Unite în Belgia și care a fost de fapt și agent secret CIA. Am găsit această înregistrare audio la Departamentul de Studii Diplomatice al Universității Columbia, care făcea parte din înregistrările interne ale CIA, desecretizate recent. Acolo este pur și simplu o dovadă care poate fi folosită în instanță, pentru că el spune: „Patrice Lumumba era o pacoste atât de mare, încât era destul de evident că o să optăm pentru un asasinat politic” și „Belgia cochetează cu ideea de a-l asasina pe Lumumba, și cred că nici asta n-ar fi o idee rea”. Vorbește și despre faptul că s-a împrietenit cu monarhul Belgiei. Înregistrarea a devenit un punct de cotitură în scenariul filmului. Până aproape de jumătate, totul este despre cum Congoul și-a obținut independența și bucuria în jurul acestui eveniment, iar apoi lucrurile iau o altă întorsătură, și acela este momentul cu înregistrarea audio a lui William Burden. Citisem despre asta, știam că a fost de fapt agent CIA, dar să aud acea înregistrare a fost cu adevărat o revelație.
„Istoria nu stă pe loc.”
Dar și alte lucruri. A existat o conferință susținută de Patrice Lumumba la Universitatea din Anvers, care se credea pierdută. Am găsit-o și apoi am folosit mult din acea înregistrare audio pentru monologul lui Patrice Lumumba din film. Sau filmele de familie ale lui Andrée Blouin (activistă politică, luptătoare pentru drepturile omului și scriitoare, n.r.), o figură pe care nu o cunoșteam și pe care am ajuns să o cunosc lucrând la film. Ea a fost ștearsă din istorie, dar prin intermediul filmului are loc un fel de reabilitare: acum un an, memoriile ei au fost republicate și traduse în flamandă, iar în curând vor apărea și în Franța. Avem o colaborare cu fiica ei, Eve Blouin, care a fost importantă pentru publicarea cărții.
Dar, da, tot filmul a fost un proces continuu de învățare.
De ce a fost Andrée Blouin ștearsă din istorie?
Este la fel ca în cazul Revoluției Haitiene. Oamenii vorbesc despre Revoluția Franceză, vorbesc despre Revoluția Americană, dar despre Revoluția Haitiană abia dacă se vorbește, deși este la fel de importantă, deoarece a lansat o întreagă mișcare de decolonizare, în care o mulțime de sclavi s-au revoltat începând cu acel moment. Britanicii spun mereu „Noi am abolit sclavia”, dar e o minciună. Au fost nevoiți să o facă, pentru că altfel ar fi fost prea multe revolte. Este un gest imperialist să spui „noi am abolit sclavia”. Revoluția Haitiană este, de fapt, cea care a provocat abolirea sclaviei, nu britanicii. Dar asta a fost scoasă din istorie, pentru că este o perspectivă asupra istoriei dintr-un alt unghi.
Cu Andrée Blouin a fost la fel. A fost extrem de importantă ca activistă pan-africană rebelă, dar un alt motiv este probabil și faptul că era femeie. În Congo nu puteai vota ca femeie, nu puteai face parte din guvern și sunt sigur că, dacă Patrice Lumumba ar fi putut să schimbe asta, ar fi numit-o ministră a Educației sau în altă funcție similară. Însă a devenit doar șefă de protocol și redactoare de discursuri. A fost foarte importantă și îi cunoștea pe toți acești lideri recent independenți, cum ar fi Abdel Nasser (al Egiptului, n.r.), Ben Bella (al Algeriei, n.r.) sau Sékou Touré (al Guineei, n.r.). Belgienii s-au asigurat că va fi eliminată din memoria colectivă. A fost ceea ce s-ar numi un asasinat moral: au etichetat-o drept vrăjitoare sau au spus că se culca cu toți acești lideri independenți, ceea ce nu era adevărat. A fost pur și simplu o campanie de defăimare, au existat multe bârfe despre ea. A fost ștearsă din istorie pentru că era o femeie mult prea elocventă.
Sunt curios în ce privește procesul dvs. de căutare prin arhive și dovezi. Sună a muncă jurnalistică de investigație.
Așa e. Multe materiale nu au fost niciodată publicate, nici măcar telegramele (de exemplu, telegrama maiorului belgian Weber către Palatul Regal din Bruxelles în care îi informa că „Mobutu este de acord să îl neutralizeze pe Lumumba”, n.r.). Ludo de Witte a făcut referire la ele în cartea sa, dar nu au fost niciodată accesibile publicului larg. Dovezile prezentate în film sunt destul de sensibile, de aceea menționez întotdeauna și sursele, numerele paginilor, pentru că este și un demers jurnalistic, astfel încât oamenii să poată verifica.
La fel a fost și cu Shadow World, am verificat fiecare sursă cu alte două sau trei surse. Deși Soundtrack este ambalat într-un mod atât de diferit, cu toată muzica, încât devine amuzant. Este ca la Hitchcock, în La nord prin nord-vest – este un thriller, dar ambalat într-o comedie. Este cheia stilului James Bond, unde thrillerul și comedia se amestecă. Și îmi place acest lucru, când poți confrunta genuri diferite pentru a deschide narațiunea, ceea ce creează un al treilea spațiu pe care l-am putea numi cinematografie.
Ați spus aseară, la sesiunea de întrebări și răspunsuri de după proiecția filmului Soundtrack to a Coup d’Etat, că evenimentele recente din Congo v-au făcut să priviți filmul într-un mod diferit. Cum, mai exact?
De când a apărut filmul, gruparea militară M23 a preluat controlul asupra Spitalului Panzi, asupra întregii zone Goma și Bukavu, și astfel dețin controlul asupra Congoului de Est, exact unde se află și toate minele de coltan. Iar coltanul este exact ceea ce se află în iPhone-urile noastre, în mașinile Tesla și așa mai departe. Astfel, vedem că istoria nu stă pe loc – de când a apărut filmul, situația este chiar mai rea. Fac mereu referire la cifre: zece femei sunt violate în fiecare minut în Congo astăzi. Deci situația este foarte gravă, chiar și în prezent. La fel este și pentru Gaza, Sudan și Yemen.
„Nu e vorba despre oameni, e vorba despre accesul la bogății”
Apropo de ce se află în telefoanele și în mașinile noastre, ați spus aseară că tiparul prezentat în film nu a dispărut, ci doar am trecut de la colonialism la neocolonialism. Mă întrebam ce anume a scos la lumină cercetarea dumneavoastră pentru acest film pe tema neocolonialismului.
Încă de atunci (de la evenimentele prezentate în film, n.r.) suntem într-o acaparare neocolonială. Cred că Patrice Lumumba a fost „punctul zero” pentru modul în care Occidentul urma să gestioneze bogățiile continentului african. Au instalat toți acești lideri marionetă pe care îi puteau controla. Pe Patrice Lumumba nu l-au putut controla. Și putem vedea tiparul, care este, de asemenea, disecat în Shadow World, unde Chris Hedges spune atât de precis: „Trăim o lovitură de stat corporativă cu încetinitorul”. Faptul că la Washington sunt câte trei lobbyiști din domeniul apărării pentru fiecare politician sau că în Europa sunt mai mulți lobbyiști decât politicieni – tiparul este toată această stăpânire a corporațiilor asupra realității noastre. Este exact ce s-a întâmplat și cu Union Minière, o corporație care a fost efectiv complice la asasinarea lui Patrice Lumumba.
- M23: Grupare armată, sprijinită de Rwanda, care operează în Congoul de Est, bogat în resurse minerale – resurse pe care le extrage și trimite ilegal în țara vecină. Grupuri internaționale pentru drepturile omului precum Human Rights Watch și Amnesty International acuză M23 de atrocități și crime de război precum execuții, răpiri și folosirea violului ca armă de război. Deși la nivel declarativ Statele Unite și Uniunea Europeană condamnă M23, ambele importă minerale din Rwanda.
- Afacerea Iran-Contra: În anii ’80, administrația Reagan a vândut arme Iranului, deși oficial era sub embargo, și a folosit banii pentru a finanța gruparea de extremă dreapta Contra din Nicaragua, pentru a da jos guvernul socialist FSLN, alimentând un război civil în care au murit între 30 și 50 de mii de oameni.
- Dick Cheney: politician și afacerist american, vicepreședinte (2001-2009) în mandatele președintelui George W. Bush și aliat politic al lui Ronald Reagan.
- Donald Rumsfeld: politician, afacerist, ofițer și diplomat american, secretarul apărării în timpul mandatelor președinților Gerald Ford (1975-1977) și George W. Bush (2001-2006). În timpul prezidenției lui Ronald Reagan, a fost emisar special în Orientul Mijlociu.
- Comitetul Church: comitet al Senatului SUA care a investigat abuzurile serviciilor (FBI, CIA, NSA, IRS) și a scos la iveală operațiuni ilegale precum MKULTRA (folosirea drogurilor și a torturii în încercarea de a controla persoane) sau COINTELPRO (spionarea, infiltrarea și destructurarea mișcărilor civice, anti-război și de stânga din State).
Deci asta nu a dispărut. După Comisia Parlamentară din 2000-2001, Belgia a recunoscut că era în cunoștință de cauză în ce privește asasinatul. Union Minière și-a schimbat numele în Umicore și activează în continuare în Congoul de Est. Încă fac parte din tot acest conglomerat din care face parte și Tshisekedi (președintele Republicii Democrate Congo, n.r.), și Kagame, liderul Rwandei. Iar Parlamentul European îl protejează pe Kagame pentru că el face treaba murdară când vine vorba de alte țări din Africa; ei se bazează practic pe Kagame, dar nu îndrăznesc să vorbească despre ceea ce fac milițiile private în Congoul de Est. Așa că spală imaginea politicilor sale din regiune. Dar chiar dacă delegația din Rwanda și delegația congoleză se întâlnesc, nu vor vorbi despre femei, nu vor vorbi despre oameni, ci despre accesul la minerale. Este ceea ce spune și Patrice Lumumba în film: la Union Minière nu este vorba despre oameni, este vorba despre uraniu, despre minerale, despre accesul la bogății. Iar asta putem vedea peste tot în Africa. Chiar și în Africa de Sud, de exemplu, unde cei aflați la conducere fac parte dintr-o cleptocrație – elita care își mută banii în străinătate și apoi suge țara de resurse prin intermediul corporațiilor occidentale.
Pentru că ați pomenit de Shadow World, mi se pare că înainte ca coaliția condusă de Statele Unite să invadeze Irakul în 2003, politicienii și mass-media au depus mai mult efort pentru a genera consimțământul publicului comparativ cu timpul prezent, dacă ne gândim la atacul asupra Iranului. Ce credeți că a produs această schimbare?
Dar schimbarea se pregătea de mult timp. În Shadow World analizăm faptul că Cheney și Rumsfeld erau consilierii (președintelui american Ronald Reagan, n.e.), iar în timpul Comitetului Church din 1975, Cheney spunea deja că puterea executivă, adică președintele și anturajul său, ar trebui să aibă mai multă putere. Iar când Reagan a decis că Statele Unite vor sponsoriza gruparea Contra din Nicaragua, nu Senatul sau Congresul au decis asta, ci a fost o decizie personală a lui Reagan și a anturajului său, adică Cheney și Rumsfeld.
Și apoi Cheney a ajuns la putere cu George Bush tatăl și a urmat întreaga mașinărie de război. Dar a existat o întreagă perioadă după cel de-Al Doilea Război Mondial în care războiul nu era în prim-plan, iar apoi, brusc, au început să fie iscate toate aceste războaie prin procură (proxy wars, en.). A fost invazia Grenadei, de exemplu, care, apropo, s-a întâmplat în timpul Super Bowl-ului, așa că, dacă schimbai canalele la televizor, dădeai peste anunț, dar nimeni nu era de fapt atent la asta. Deci ne putem uita la Trump, însă, de fapt, toată această acaparare de către puterea executivă s-a întâmplat mult mai devreme. Pas cu pas, Congresul nu a mai putut trage la răspundere puterea executivă, adică Casa Albă. În perioada Obama, (jurnalistul de investigație, n.r.) Jeremy Scahill a avut avertizori de integritate din interiorul guvernului care vorbeau despre „lista de execuții de marți” (Tuesday kill list, en.): în fiecare marți, la Casa Albă, Obama, Hillary Clinton și alți oficiali făceau o listă cu persoanele care urmau să fie ucise (în atacuri cu drone în țări din Africa și Asia, n.r.). Crimă cu premeditare, bazată pe suspiciuni.
Vorbiți despre modul în care mass-media generează consimțământ pentru atrocități. Ați mai spus într-un interviu că există în lume mai multă iubire decât violență, dar nu este la fel de mediatizată. Puteți dezvolta?
Acesta este un citat de-al primatologului Frans de Waal. Este această întrebare – e omul bun sau rău? Documentarul The Century of the Self al lui Adam Curtis arată cum Freud, marcat fiind de Primul Război Mondial, susținea că natura umană este în mod inerent rea și că civilizația încearcă să facă lumea locuibilă, iar Wilhelm Reich (psihiatru și psihanalist austroamerican, n.r.) mergea în direcția opusă și spunea că natura umană este în mod inerent bună, dar este pervertită de civilizația umană. Însă Frans de Waal a mers mai departe și a spus că poate suntem un oximoron viu, o contradicție vie: când oamenii sunt răi, sunt cu adevărat răi, dar când sunt buni și altruiști, atunci sunt foarte-foarte buni. El își încheie cartea The Age of Empathy: Nature's Lessons for a Kinder Society spunând că există mai multe acte de dragoste și bunătate în lume decât acte de violență, pentru că altfel lumea nu ar supraviețui.
„Am crescut cu ideea asta, că agresiunea este o parte inerentă din evoluția umană, dar e de fapt o prostie.”
În cercetările pe care le-am făcut pentru Shadow World, l-am găsit pe Robert Ardrey, care a scris cărți precum The Territorial Imperative sau African Genesis în care susține că agresiunea și războiul au fost modul prin care oamenii au evoluat, dar asta este o prostie. Iar ideea aceasta a fost preluată de Stanley Kubrick și Arthur C. Clarke pentru Space Odyssey. Există un antropolog, Raymond Dart, care a apărut la un moment dat într-un documentar BBC cu un os, pentru că cercetase peștera Makapansgat din Africa de Sud, unde au fost găsite mai multe cranii cu două găuri. Și a spus: „Acesta este un femur și a fost folosit ca bâtă. L-am găsit într-o groapă comună”. Deci primul semn de cultură la australopitec, strămoșul omului, a fost de fapt un semn de război, o groapă comună. Ideea asta a devenit scena de la începutul filmului 2001: A Space Odyssey. Dar apoi a apărut Brain (Charles Kimberlin Brain, paleontolog sud-african, n.r.), care s-a întors la groapa de la Makapansgat și a găsit doi colți de leopard. Iar dinții se potriveau perfect cu cele două găuri din craniu. Și, astfel, întreaga poveste despre groapa comună și începutul evoluției umane prin război, cu referire la australopitec, a fost infirmată, e un mit complet (Brain a descoperit că „groapa comună” era de fapt o acumulare de oase de oameni care fuseseră vânați de carnivore mari, demontând teoria lui Hart, n.r.).
Am crescut cu ideea asta, că agresiunea este o parte inerentă din evoluția umană, dar e de fapt o prostie. Dacă o mamă nu și-ar ține bebelușul în brațe și nu ar avea acel simț al empatiei, societatea umană nu ar exista. Cred că există atât de multe gesturi de altruism care fac ca oamenii să continue să supraviețuiască. Complexitatea celor opt miliarde de pământeni înseamnă toate aceste conexiuni, inclusiv comerciale, care fac ca civilizația umană să fie încă vie. Însă războiul este supra-mediatizat, iar bunătatea este sub-mediatizată. Aș fi de acord cu Frans de Waal. Și ar trebui să avem un început diferit pentru Odiseea Spațială.
Faptul că ne ridicăm în picioare și ne strângem mâna este pentru că ne privim în față și începem să dialogăm. Și faptul că facem sex frontal face aluzie la faptul că, de fapt, poate am dansat în loc să provocăm războaie. Deci există un mod alternativ complet diferit în care ne putem imagina cum a apărut civilizația. Și Raymond Tallis (neurolog britanic, n.r.) spune, de asemenea, că conștiința este relațională prin împărtășire. Evoluăm prin împărtășire, nu ca indivizi, nu prin lăcomie. Nu lăcomia este motorul evoluției. Cred că lăcomia și războiul sunt semne de involuție.
În filmul Dial H-I-S-T-O-R-Y, arătați cum pirații aerului obișnuiau să captureze nu doar avioane, ci și spațiu mediatic, dar și cum această realitate s-a schimbat de-a lungul a 30 de ani. Sunt curios cum ar arăta un astfel de film astăzi. Simțiți că în zilele noastre mass-media au mai multă grijă să respecte interesele guvernamentale și corporative?
Întreaga evoluție din istoria noastră face aluzie la asta, la faptul că spectacolul mediatic a găzduit spectacolul terorii pentru a alimenta marea politică. În cadrul masterclassului am menționat deturnarea avionului TWA (în 1985, n.r.), care a fost pe prima pagină și a eclipsat faptul că politica administrației Reagan în America Latină a dus la uciderea a zeci de mii de oameni; a mascat o politică mai profundă. Din punctul meu de vedere, terorismul a devenit o frunză de viță de vie pentru a ascunde mizeria de dedesubt. Cred că citatul (istoricului, n.r.) Howard Zinn este atât de la obiect: „Războiul este terorism cu un buget mai mare.”
„A scrie despre istorie înseamnă întotdeauna a rescrie istoria și a o face contemporană în relație cu ceea ce se întâmplă astăzi.”
Ne puteți vorbi puțin despre procesul dumneavoastră de lucru? Pare a fi foarte riguros, dar și foarte stratificat.
În ceea ce privește Soundtrack, a fost esențial pentru mine ca punctul de plecare să fie istoria, să ascultăm ceea ce ne oferă. Dacă vorbim despre metodologii, tehnica interviurilor clasice, talking heads, a fost mai puțin în prim-plan în acest film. În Shadow World, sunt mulți oameni pe care i-am intervievat împreună cu Andrew Feinstein (fost politician sud-african, în prezent activist și investigator al comerțului internațional de armament; autor al cărții Shadow World, de la care pornește filmul, n.r.). Am mers peste tot și am intervievat 50 de personalități. Dar la Soundtrack a fost mai importantă aducerea istoriei în prim-plan, să transformăm muzica și istoria în protagoniști. A fost vorba de a acorda istoriei însăși o scenă, ceea ce înseamnă că arhiva a devenit foarte importantă. Și, desigur, când spui arhivă, asta nu înseamnă trecutul. Pentru mine, a scrie despre istorie înseamnă întotdeauna a rescrie istoria și a o face contemporană în relație cu ceea ce se întâmplă astăzi. Pentru că, dacă te uiți la Soundtrack, există un ecou puternic la ce se întâmplă în Gaza. Ceea ce este explorat în Soundtrack nu este o capcană nostalgică, ci mai degrabă reflectă și analizează foarte mult ceea ce se întâmplă astăzi. Dacă Union Minière și industria minieră au fost atât de esențiale și complice în asasinatul lui Patrice Lumumba, m-aș uita la ce se întâmplă în Gaza, unde există un zăcământ de gaz chiar în dreptul Fâșiei, în Marea Mediterană. Este același tipar, încercarea de a obține acces la resurse pe seama unei populații, cu prețul chiar al unui genocid. La fel și cu Sudanul de Sud, unde este în joc petrolul și există un întreg genocid care se întâmplă astăzi și acolo. La fel și în Yemen. Este exact ceea ce spunea Naomi Klein în The Shock Doctrine (Doctrina Șocului, trad.): provoci un șoc și apoi intervii. Destabilizezi o țară și apoi apare capitalismul dezastrelor (disaster capitalism, en.), în care intervii și faci bani distrugând o țară. Nu doar că vei lua petrolul din Irak, dar de fapt transformi țara într-o zonă de dezastru cu uraniu sărăcit.
Dar există tipare care ies la suprafață în toate filmele. În Shadow World, au fost în special interviuri, dar desigur, este vorba și de arhivă. Aici, cu Soundtrack, muzica este cea pe care am pus-o în prim-plan. Metodologia este puțin diferită, pentru că este, desigur, și o poveste diferită. Și înseamnă să asculți ce îți oferă istoria și să vezi cum poți spune cel mai bine acea poveste: faptul că Louis Armstrong fost trimis exact în acel moment (în preajma loviturii de stat împotriva lui Patrice Lumumba, n.r.) – pentru că CEO-ul Union Minière, prin lobby-ul Katanga din New York, a luat legătura cu Agenția de Informații a Statelor Unite și a cerut ca Louis Armstrong să fie trimis în Katanga. Faptul că acea muzică a fost folosită ca instrument de propagandă a fost pentru mine o modalitate de a ne gândi cum am putea spune povestea în cel mai potrivit mod. Nu este vorba doar de muzică ca instrument de propagandă, ci și de muzică ca formă de rebeliune. Și dacă ar fi să împărțim filmul în două teme, acestea ar fi: politica ca strategie de dezbinare și cucerire, dar muzica – chiar dacă a fost și un instrument de propagandă – ca o modalitate de a aduce oamenii împreună. Pentru că Louis Armstrong sau Dizzy Gillespie, chiar dacă au fost folosiți ca instrumente de propagandă, asta nu înseamnă că au fost agenți pasivi. Ei au fost pe teren, au adus oamenii împreună, fiind foarte activi și vocali pe teme politice, cum ar fi drepturile civile.
Și, astfel, metodologia se schimbă în funcție de filme. În cazul dial H-I-S-T-O-R-Y, vorbim despre istoria deturnării avioanelor, dar modul în care a fost structurată în film este printr-un dialog între un scriitor și un terorist, preluat dintr-o carte de Don DeLillo, Mao II, în care scriitorul susține că teroristul i-a preluat rolul pentru că este capabil să se folosească de mass-media mult mai bine decât scriitorul. Și, în același timp, este o meditație asupra artistului în relație cu viața politică. Și apoi trebuie să definești ce este politica. Eu spun mereu că politica este o esență. Din punctul meu de vedere, dacă încerci să-ți recuperezi propria poveste, asta este deja un act foarte politic, pentru că îți creezi o nișă în care oferi sens lumii. Încerci să definești realitatea și accesul la realitate și modul în care îi oferi sens. Pentru că suntem bombardați cu imagini, suntem bombardați cu povești și narațiuni mainstream care ne definesc realitatea. Vorbesc la un nivel foarte extrem. Vorbim de exemplu despre accesul la cuvântul „genocid” la un public mai larg – acesta este accesul la poveste. A contracara acest lucru și a-ți revendica povestea este, pentru mine, un act politic. Dar la fiecare nivel, chiar și atunci când Mahmoud Darwish, ca poet palestinian, spune că atunci când scrie despre dragoste, asta nu înseamnă că nu vorbește și despre politică. El spune: „Scriu despre dragoste pentru a demasca condițiile care nu-mi permit să scriu despre dragoste”. Deci, pentru mine, poezia și politica sunt doi poli ai modului în care poți aborda realitatea, dar nu se exclud reciproc. Aceasta este o altă metodologie.
Am vrut să vă întreb și despre rolul cinematografiei în înțelegerea lumii. Mă gândesc la filmele dumneavoastră, sau poate la filmele lui Avi Moghrabi sau ale lui Eyal Sivan. Cât de eficiente credeți că sunt filmele în a da un sens lumii?
Faptul că avem acest dialog astăzi este pentru mine deja un succes, deoarece deschide întrebări și crește conștientizarea, iar asta pentru mine înseamnă deja mult. Pentru că putem crea un spațiu în care să vorbim despre aceste probleme. Există alte medii și alte cadre în care nu ai voie să vorbești despre asta, nu ai voie să critici. Am vorbit despre cuvântul „genocid” – te duci la Festivalul de Film de la Berlin și aduci critici cu privire la ceea ce se întâmplă în Palestina și ești complet redus la tăcere, ești cancelled. Este esențială deschiderea de a putea avea acel dialog la fiecare nivel. Nu consider că filmele mele ar trebui să fie prezentate doar în contexte de nișă. Pentru mine, ele ar trebui să fie cât mai larg disponibile. De aceea, de asemenea, pe site-ul meu, puteți viziona toate aceste filme gratuit.
Dar asta în sine este deja esențial, faptul că oferi o platformă unde poți informa oamenii și de acolo pornește totul pentru a putea deschide acel dialog. Și asta este pentru mine măsura succesului: faptul că dialogul nu se încheie odată cu filmul, ci filmul este punctul de plecare pentru deschiderea dialogului. Este ca ceea ce spunea Borges: o carte prinde viață în mintea cititorului. Și pentru mine este la fel, spectatorii care urmăresc filmele au propriul lor context și tu redefinești granițele modului în care definești lumea. Și în timp ce definești lumea, schimbi lumea. Cât de departe și cât de profund, asta depinde.
Și sunt de acord cu Georges Nzongola-Ntalaja, el este un cercetător congolez, istoric, care a fost ambasadorul Congoului la Națiunile Unite și care a rescris istoria Congoului din punctul de vedere al Congoului. El spune că trebuie să decolonizăm și arhivele, pentru că „dacă scriu istoria Congoului, trebuie totuși să merg la Bruxelles”. Și asta face parte din proces. De exemplu, mi-ar plăcea foarte mult – filmul va fi lansat sub formă de carte cu un cod QR, iar în Africa, în Congo, vom oferi acces gratuit la film. Oricum este piratat, congolezii au piratat filmul pentru că nu sunt suficiente cinematografe. Dar pentru mine, aceasta este o parte absolut crucială. Poate că distribuitorii nu ar fi de acord cu mine, dar mie îmi place când filmul ajunge acolo, la oameni.
Ați atins următoarea mea întrebare, pentru că ați vorbit despre Berlin. La Festivalul de Film de anul acesta, Wim Wenders a spus că realizatorii de film trebuie să stea departe de politică. Voiam să aflu părerea dumneavoastră despre asta.
Depinde cum definește el politica. Cred că este ca și cum ți-ai trage un glonț în picior. Cum poți să nu fii politic? Fiecare decizie este politică. Nu spun că este exclusiv politică. Desigur, poți transforma filmele în propagandă politică și atunci reduci narațiunea și poezia la politică. Dar, așa cum am spus în cazul lui Mahmoud Darwish, când scrii despre dragoste, în mod inerent vorbești despre politică. Este ca în When Harry Met Sally la discuția despre sărut – fiecare sărut este politic; discuți, iar la mijloc sunt și probleme de gen. Deci fiecare act intim este, de asemenea, politic. Așa că afirmația lui este poate un oximoron. Cum poate o poveste să nu includă valori politice? Cred că s-ar putea să regrete ce a spus. El este un ambasador al Academiei Europene de Film, cred că m-aș opune cu vehemență acelui citat, dar l-aș trece cu vederea râzând, pentru că aș spune: nu ai cum să nu fii politic. Dacă alegi să nu fii politic, de fapt ești de acord cu status quo-ul, iar asta este o poziționare politică. Cum poți să nu vorbești deschis despre genocidul din Gaza, de exemplu? Să spui că artiștii nu ar trebui să fie politici este o declarație politică în sine. Deci este un oximoron. Este ca la Nietzsche, care spune „nu există adevăr”, dar oare este aceea o afirmație adevărată? Este un oximoron viu. Și m-aș supăra din cauza asta, mai ales în contextul Berlinului. Există o asemenea reducere la tăcere în Germania cu privire la aceste probleme politice.
„Simt uneori că corpul știe mai repede decât mintea sau că societatea se află într-o stare de negare, în care există un adevăr care vrea să se întoarcă și să bântuie realitatea. Pentru mine, asta este esența, dacă mă gândesc la modul în care lucrezi prin intermediul poveștilor, pentru că simți bătăile inimii a ceva ce este în negare. Deci poate e profetic, dar înseamnă de fapt doar să asculți pulsul a ceva ce e atât de pregnant și vrea cu tot dinadinsul să fie povestit.”
Filmele dumneavoastră au rezistat testului timpului în sensul că aspecte din ele au fost aproape profetice. Mă întreb dacă acest lucru nu vine și cu un sentiment de regret, în sensul de: „Lumea chiar este atât de întunecată pe cât am arătat-o”.
S-ar putea spune că noaptea este cea mai întunecată chiar înainte de zorii zilei, nu-i așa? Dar este adevărat, am realizat Dial H-I-S-T-O-R-Y despre deturnarea avioanelor și apoi s-a întâmplat 11 septembrie. Am făcut un film despre o sosie a lui Hitchcock, iar sosia pe care am intervievat-o a murit după finalizarea filmului. Așa că ar trebui să am grijă (râde). Este ca ceea ce spune Slavoj Žižek despre 11 septembrie: inconștientul politic al acelui eveniment era deja prezent în mass-media mainstream. Ai The Matrix, ai The Towering Inferno, ai Independence Day – toate aceste imagini cu turnurile World Trade Center fiind demolate de forțe extraterestre. Asta trăia deja în inconștientul politic. Și apoi s-a întâmplat 11 septembrie, ca un fel de răzbunare a realului care a lovit înapoi Statele Unite, trezind Statele Unite, ca și cum inconștientul politic ar fi fost deja acolo. Deci s-ar putea spune chiar că Hollywood-ul a fost înaintea realității. Și aș fi de acord. Există ceva în psihicul politic, în care poți simți că un dezastru va fi provocat tocmai din cauza faptului de a fi în negare.
Simt uneori că corpul știe mai repede decât mintea sau că societatea se află într-o stare de negare, în care există un adevăr care vrea să se întoarcă și să bântuie realitatea. Pentru mine, asta este esența, dacă mă gândesc la modul în care lucrezi prin intermediul poveștilor, pentru că simți bătăile inimii a ceva ce este în negare. Deci poate e profetic, dar înseamnă de fapt doar să asculți pulsul a ceva ce e atât de pregnant și vrea cu tot dinadinsul să fie povestit. Și poți ține capacul pe acele lucruri, dar la un moment dat nu va mai sta acolo. Și cu cât îl suprimi mai mult, cu atât se întoarce mai puternic în alt mod.
Vă ocupați de teme foarte întunecate, iar documentându-vă pentru filmele dumneavoastră descoperiți și mai multe lucruri sumbre. Ce faceți ca să nu vă pierdeți mințile?
Transformarea prin meditație – am o practică meditativă și asta înseamnă și purificare. Și locuiesc parțial în Grecia, unde am o grădină. A rămâne în contact cu pământul, cu ceaiul, a mânca mâncare bună – cred că asta face parte din procesul zilnic de a fi într-o stare de iertare și de recunoștință. Pentru că este adevărat, dacă trăiești timp de cinci ani privind imagini, trebuie la un moment dat să te cureți. Iar asta pătrunde mai adânc în psihicul tău decât ar putea cineva să recunoască. Și poate că trebuie să fac și mai mult pentru a mă transforma. Dar faptul că filmul ajunge pe ecrane și că are un public este pentru mine deja o formă de catharsis, atunci când lucrezi cu o temă traumatică care se transformă tocmai pentru că este împărtășită cu un public.
Foto deschidere: Claudiu Popescu
