În Kárhozat/Damnation (1988), regizorul Béla Tarr (1955-2026) colaborează pentru prima oară cu viitorul nobelizat László Krasznahorkai, deschizându-și cinemaul către vibrații cosmice. Așa apare uneori culoarea: sub forma unui alb-negru neguros și sculptural, care ascunde în pliurile sale disperarea tăcută de a fi venit pe lume.
Damnation e o resetare, deși pare filmul de la sfârșitul veacurilor. Tarr devine aici profetul care sălășluiește într-un crepuscul total. I-am cunoscut opera mai ales din această ipostază, întâi ca un licean îmbătat de adevăruri abisale și cinema cu majusculă – apoi, odată trecut prin ea, încercând să mă țin cât mai departe, intimidat, dacă nu chiar agasat de aura lor de obiecte definitive. Tarr a murit după o lungă maladie – acum câțiva ani, pe scena European Film Academy, abia se mai ținea în baston, dar își păstrase verva țâfnoasă –, însă filmografia sa era de mult încheiată: bloc etanș, expresie desăvârșită a rarefierii. Maghiarul a impus o formă pe care ulterior a cultivat-o într-un raport complet non-frivol față de artă: la 18 ani, filmele lui erau vitale ca aerul, piatra de temelie a unei legitimități încă nesigure, dovada că cinemaul putea să vorbească la fel de grav ca literatura, dacă nu și mai și. La 22 de ani, din rebeliune tâmpă, voiam să-mi ard carnetul de cinefil get-beget (văzusem, da, Sátántangó!), conștient că arta mare se găsește și în prostie sau vulgaritate – toate lucrurile lăsate în urmă de Tarr în favoarea unui hieratism dur.
Ieri, după vreo opt ani, am revăzut Damnation, un film pe care îl țineam minte ca un fel de compromis fericit între, spus repede, formă și conținut. Tarr este probabil singurul creator care și-ar fi putut intitula un film astfel fără a izbucni în râs: filmul e serios, fără umor, absolutist în apucături. În același timp, nu e deloc gonflat. (Ceea ce îmi vine greu să spun despre ultimele lui filme, auto-pastișe încruntate.) Aici plouă mereu, de parcă Cel de sus s-ar îndârji. Câini fără stăpân beau din băltoace. În casa scării arde un maldăr de gunoi. Câteva spații liminale – un apartament soios, pusta traversată de vagonete suspendate, un cabaret decrepit, „Titanik Bar”, la fel de iconic cu firma sa modernistă ca localurile lui Lynch – sunt de ajuns pentru a figura un spațiu aflat la sfârșitul istoriei. Periferia maghiară, în 1988, e întâi de toate o stare de spirit. Oamenii – amărâți, cu priviri resemnate și corpuri mâncate de uzură – vorbesc în promisiuni, pedepse, citate din Scriptură. Totul e abisal, dar filmul, în mod neașteptat, nu e metaforic: e material, greoi ca bolovanul, imagine transformată într-o nouă eră geologică. Dacă n-ar fi un film, ar fi o statuie bătută de vânt.
La Titanik, o blondă spălăcită (Vali Kerekes) cântă, îngână, suspină aproape absent:
De unde va veni?
Dacă va mai veni
Vreodată...
Poate niciodată...
Un bărbat privește, pândește. În scena de început, după ce silueta i se detașase, i se întrupase dintr-o formă neagră, o implorase la ușă pe această femeie să îl mai primească o dată. Pe ruinele unui noir patruzecist se înfiripă un triunghi amoros chinuit, făcut din trădări molcome și jelanii fără răspuns. Omul nostru iubește, cheltuie cuvinte mari (dialogurile lui Krasznahorkai, voit emfatice) – apoi se pierde în ceața imaginii, regresează la stadiul animal, ajunge să și-o dea parte-n parte cu un câine pe o grămăjoară de noroi.
Damnation, deja, nu e făcut cu jumătăți de măsură: mișcări lente de cameră se smulg parcă cu efort din cleiul acestei staze existențiale, descoperind o durată specifică. Lungi, foarte lungi planuri-secvență circumscriu acest tărâm abandonat, construit în cheie biblică asemenea unui punct terminus al speranței. Această lume zombificată, înnămolită la adăpost de orice spasm social, coincide cu sfârșitul lamentabil al comunismului și anticipează desfrâul de după. Filosoful Jacques Rancière, în niște pagini cunoscute dedicate cineastului maghiar, avea să afirme că „timpul de după nu este timpul uniform și mohorât al celor care nu mai cred în nimic. E timpul evenimentelor materiale pure față de care se măsoară credința atâta vreme cât viața o poartă.” La Tarr, molozul uman nu va face decât să crească, devenind fatalitate – până la ultimele filme, curat decliniste. Pe finalul epocii sovietice, e de găsit aici un contra-curent care punea în centrul lumii, în locul triumfalismului tranziției, o așteptare vâscoasă, o melancolie fără orizont, precum în filmele ulterioare – imagini și sunete reduse la stadiu mineral – ale lituanianului Sharunas Bartas.
Nimic nu e prea tenebros și nimic nu e prea explicit: trebuie mers cu acest principiu unitonal, cu această predilecție a realizării pentru faze facil-antologabile, ca să descoperim o formă reală de grație picurată prin crăpăturile acestor fațade umede, coșcovite, care sunt cadrele filmului. Damnation e unul dintre cele mai triste filme care există. Niciun vitalism de bon ton, salvator. Dacă filmul a ajuns epitomul radical-chic-ului în cinema, e doar vina ceremonialelor care transformă totul în trend. Pe muzica obsedantă compusă de Mihály Vig – co-fondatorul trupei underground Trabant și viitorul protagonist din Sátántangó (1994) –, o tandră ritornelă care învăluie și pacifică universul filmului ca niște volute de opium, mizanscena se abandonează unei hore stinse. Această mare scenă a dansului din birt e coregrafiată superb, apogeul unei muzicalități sistematice de la care Tarr nu se dezminte nici măcar atunci când pe fundal se aud doar scrâșnetele vagonetelor. Secrete teribile se șoptesc, îmbrățișări strânse se consumă ca în fața apocalipsei. Lumea descrisă aici, reglată tainic prin sunete repetitive, dobândește o coerență indestructibilă, ca de diamant.
Damnation inaugurează în opera lui Tarr o mizanscenă meteorologică, în care fenomenele naturii devin evenimente de căpătâi (epigonicul Twilight al lui György Fehér, din 1990, va încetățeni imaginea seducătoare a ceții peste dealuri tăcute). Greu de găsit, orișicum, o viziune în cinema mai intensă ca aici; o credință mai fermă în cinema ca experiență revelatorie, vehicul pentru mari adevăruri. Maghiarii n-au dus lipsă de cineaști care căutau mântuirea prin montaj și felurite dispuneri ale corpurilor în spații cuprinse de obiectiv – de la tătucul Miklós Jancsó la ereticii experimentali Gábor Bódy și Zoltán Huszárik. Mai consecvent, dar și mai răs-citabil, Tarr a făcut din Ungaria natală un ținut dezvrăjit, rătăcit în smoala post-istoriei: pe pustele unde chioteau, pe vremuri, revoluționarii lui Jancsó, visând la o comună socialistă, a mai rămas astăzi doar purgatoriul unei naturi umane elementare, decuplate până și de la iluzia izbăvirii divine. Nihilist și esențializat, Damnation nu e nici măcar alunecare – e o biată plutire în derivă spre nicăieriul zilei de mâine.
