Am mers pe urmele celebrei fotojurnaliste de origine americană Lee Miller (1907–1977), ca să înțeleg mai bine moștenirea vizuală pe care ne-a lăsat-o. A fost model, fotografă de modă & suprarealistă, un spirit neînfricat atunci când a ales să meargă pe front și să documenteze atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial pentru revista Vogue.
I-am privit fotografiile expuse la Salonul de proiecte din București, în șura casei Regelui Charles al III-lea din Viscri și, ca ultimă oprire, la Tate Britain din Londra. Prezența lui Lee Miller m-a însoțit constant, dar nu atât prin imaginile sale, cât prin puterea exemplului pe care l-a oferit într-o perioadă în care libertatea, curajul și independența erau, pentru femei, mai degrabă excepții decât norme.
Lee își scoate hainele și cizmele încărcate cu noroi din lagărul de concentrare de la Dachau și intră în cada lui Hitler. În acea dimineață, fotografiase în lagăr grămezi de cadavre în camioane și vagoane de tren, care scăpaseră de incinerare pentru că nu mai era combustibil.
Lee trimite fotografiile la British Vogue, împreună cu o telegramă: „Vă implor să credeți că este adevărat.” Revista publică doar o selecție restrânsă, într-un material despre sfârșitul războiului. În schimb, American Vogue publică, în iunie 1945, materialul complet cu imagini din lagărul Buchenwald, sub titlul „Believe It” („Credeți”).
Portretul Führerului stă deasupra căzii. Statueta lui Venus stă pe măsuța din baie și bocancii lui Lee sunt așezați pe covorul alb. Din spatele camerei, fotojurnalistul David E. Scherman și tovarășul ei de drum imortalizează momentul.
Mizeria nazismului a fost adusă de Lee până în apartamentul lui Hitler și „spălată” acolo, ca un gest de răzbunare. „De ani de zile îi purtam adresa din München în buzunar și, în sfârșit, aveam ocazia s-o folosesc”, avea să spună Lee mai târziu. „Dar gazda mea nu era acasă.”
Lee și-a dus răzbunarea până la capăt și a dormit în patul dictatorului. Câteva ore mai târziu a fost anunțată sinuciderea lui Hitler.
Fotografia cu Lee în cadă — un gest în care suprarealismul anilor ’30 și toată trauma războiului se ciocnesc într-un singur cadru — a apărut în British Vogue, dar nu a mai fost republicată în timpul vieții ei.
Arhiva din pod
32 de ani mai târziu, Antony Penrose, fiul lui Lee Miller, descoperă împreună cu Susanna, soția lui, niște cutii cu 60.000 de negative și 30.000 de pagini de manuscrise și scrisori ale lui mamei sale. Nimeni nu știa de existența lor.
După moartea lui Lee, Susanna a urcat în podul casei să caute fotografii cu Antony copil. Voia să le compare cu Ami, fiica lor nou-născută. În locul fotografiilor, a găsit pagini de manuscris dactilografiat care descriau scene de război: „Focul de mitralieră izbucnea din capătul cazematei. Soldații s-au aruncat la pământ, căutând orice adăpost pe care îl puteau găsi printre craterele obuzelor.”
„Ce? Cine a scris asta?”, a întrebat Antony. Roland Penrose, tatăl său, pictor suprarealist și fondator al Institutului de Artă Contemporană din Londra (ICA), i-a răspuns: „Cred că știu.” A plecat și s-a întors cu un număr din Vogue. „Uite: 1944, august. E textul lui Lee.”
Povestea am auzit-o chiar de la Antony, moștenitorul arhivei Lee Miller, în cadrul unei prezentări la Salonul de proiecte din București, organizată în 2025 cu ocazia expoziției Călătorii, fotografii, prietenii. Lee Miller, Lena Constante, Elena Pătrășcanu. Curatoriată de Magda Radu și Alexandra Croitoru, expoziția a reunit fotografii din călătoria lui Lee în România anilor ’40 și a pus în dialog relațiile de prietenie ale lui Lee, Lena și Elena.
„Totul începe cu o carte mică The Road Is Wider Than Long (1939), a tatălui meu, Roland Penrose. Este probabil singurul photo-book realizat de un artist suprarealist britanic”, spune Antony, un bărbat firav, trecut de 70 de ani, cu ochi albaștri.
Cartea este un jurnal vizual din călătoria cuplului Penrose-Miller prin Balcani. Roland a îmbinat cuvântul cu imaginea, folosind poezia ca formă de reportaj, alături de colaje și fotografii tipărite. La pagina 33, avem o imagine cu trei urși dresați de bărbați în costume populare cu tobe, apoi vedem livezile de măslini din Kavala urmate de dansul Paparudei din sudul României, iar pe ultima pagină, sculptura unui cal parțial acoperită de o pânză ruptă. O imagine care sintetizează întregul concept al cărții: un cal „orb” care continuă să înainteze prin necunoscut.
Roland i-a dedicat un exemplar special lui Lee, căreia i l-a înmânat personal în Egipt, însoțit de o pereche de cătușe de aur Cartier.
Sinuozitatea cu care Roland a editat călătoria lor mă duce cu gândul la faptul că Lee nu era doar un simplu martor ocular, nu căuta o simplă interpretare a realității. Gând care mă duce la fotografia ei din 1940, Piano by Broadwood, unde un pian aproape intact este scos în stradă printre dărâmături după un atac aerian. O dovadă că dezastrul poate sta la masă cu reziliența umană chiar și în cele mai negre scenarii.
Sau la Remington Silent, din același an, cu o mașină de scris silențioasă distrusă după bombardamentele din timpul Blitz-ului. Lee vede în tastele deformate o explozie înghețată în timp. Tensiunea asta dintre precis, rece, dar și ludic, este ceea ce o caracterizează pe Lee.
Tot din seria care leagă imaginea de sunet, Lee o fotografiază în 1945 pe cântăreața de operă Irmgard Seefried interpretând o arie din Madama Butterfly, printre ruine, într-o operă bombardată din Viena.
Revenind la Salon, printre cele zece fotografii semnate de Lee, apare și portretul artistei Lena Constante, în atelierul ei din București, care întinde spre cameră o marionetă cu Hitler. Spre deosebire de figurile feminine surprinse de Lee în mediul rural, unde lumina este naturală și fundalul este vast, aici spațiul este dens, plin de texturi și obiecte care o aduc în prim plan pe Lena, o pionieră a teatrului de păpuși din România.
Admiratorii lui Lee, dar și cei care abia o descopereau, au venit la prezentarea lui Antony Penrose cu albume de fotografie pe care acesta le-a semnat. Eu am adus carnetul de notițe, în care Antony a scris numele și e-mailul fiicei sale, Ami Bouhassane, cea care se ocupă de arhiva și muzeul familiei, Farleys House & Gallery din East Sussex.
„Aș prefera să fac o fotografie decât să fiu într-una”
Lee Miller s-a născut în 1907 în Poughkeepsie, New York. Tatăl ei era inginer și pasionat de fotografie, mama asistentă medicală. Într-o zi, când încă era la școala de artă, a fost pe punctul de a fi călcată de o mașină. Condé Nast, cel care deținea revistele Vogue și Vanity Fair, a salvat-o în ultimul moment. În 1927, la câteva săptămâni după incident, Lee a apărut pe coperta Vogue.
La Paris, l-a întâlnit pe celebrul fotograf suprarealist Man Ray, căruia i-a fost asistentă, model și parteneră de viață. La scurt timp, Lee a trecut în spatele obiectivului.
În laboratorul lui Man Ray, Lee descoperă tehnica solarizării - expunerea accidentală la lumină care produce o inversare parțială a tonurilor, și scoate un contur gri-electric, metalic, în jurul formelor.
În 1932, s-a întors în Statele Unite unde și-a deschis un atelier foto alături de fratele ei, atelier care a devenit locul preferat al actrițelor de pe Broadway. Dar Lee nu era atrasă de fotografia glamour, ci de cea suprarealistă. Un teritoriu care, paradoxal, avea s-o pregătească pentru fotografia de război, și să descifreze metafore în mijlocul haosului.
Când s-a întors la Londra, s-a angajat la Vogue ca fotografă de modă, devenind ulterior singura femeie din timpul celui de-al Doilea Război Mondial care a fotografiat pe front. Deși jurnalistele nu erau acceptate în zonele de combat, Lee a ajuns la Saint-Malo în urma unei erori a serviciilor de informații militare, în timp ce luptele francezilor pentru eliberarea orașului de sub conducerea nazistă erau în plină desfășurare.
În Saint-Malo, la câteva sute de metri de vechea fortăreață a orașului, Lee a surprins, fără să știe, în fotografia „Fall of the Citadel: Aerial Bombardment”, folosirea unei arme secrete: bomba cu napalm. Negativele i-au fost confiscate de cenzorii armatei americane, dar i-au fost returnate câteva luni mai târziu.
„Când a intrat în zona de război”, spune Antony, „Lee avea deja un cadru mental datorită fotografiei suprarealiste, care îi permitea să proceseze absurdul, groaznicul, anormalul. Suprarealismul o pregătise să dea un sens lipsei de sens și să găsească o modalitate de a documenta ceea ce părea de neimaginat.”
Lee a însoțit trupele aliate în mai multe zone din Europa, inclusiv în Alsacia, Luxemburg, Munții Vosgi și Germania. În Budapesta, a fost martoră la execuția fostului prim-ministru fascist László Bárdossy.
Prezența ei la eliberarea lagărelor de concentrare naziste a marcat-o pentru totdeauna. A documentat cu aparatul ei Rolleiflex, fără zoom sau bliț, care o apropia considerabil de prizonieri înfometați, gardieni bătuți sau de cadavre. Proximitatea a creat un tip de intimitate care avea să marcheze felul în care a trăit războiul.
Lee era convinsă că, documentând atrocitățile și făcându-le publice, va reuși să arate lumii consecințele războiului și ale genocidului, prevenind astfel repetarea istoriei. Realitatea de astăzi, vizibilă în războaie precum cele din Ucraina sau Gaza, ne arată cât de fragilă rămâne această speranță.
La Paris, într-un oraș în care mulți dintre prietenii ei evrei dispăruseră, la fel ca numeroși artiști suprarealiști, Vogue i-a cerut să capteze imaginea unui oraș renăscut după eliberarea de sub ocupația nazistă. O tânără studentă stă la masa unei cafenele din Paris, iar Lee o fotografiază printr-un geam perforat de un glonț. O imagine care combină rafinamentul cu un simț tăios al observației.
Lee s-a bucurat de libertate editorială la Vogue și a fost una dintre primele fotografe care a scos moda din studio. Una dintre cele mai cunoscute imagini glam-war (Fire-masks, Downshire Hill, Londra, 1941) înfățișează două modele îmbrăcate impecabil, care poartă viziere de protecție împotriva bombardamentelor.
La fel și fotografia cu Elizabeth Cowell, prezentatoare BBC, elegantă și neînfricată, îmbrăcată într-o fustă dreaptă și cu pălărie, în mijlocul ruinelor provocate de Blitz.
În februarie 1946, Lee s-a întors la Londra ca fotojurnalistă recunoscută internațional, dar profund afectată psihic, suferind de ceea ce numim în zilele noastre tulburare de stres posttraumatic (PTSD).
Astăzi, jurnaliștii de război, și nu numai, se confruntă cu riscuri similare, chiar dacă există mai multă conștientizare. Povestea lui Lee nu este deloc un caz izolat, ci un punct de plecare pentru o discuție despre responsabilitatea instituțiilor media de a oferi sprijin psihologic și despre recunoașterea faptului că adevărul are un preț, uneori plătit în liniște.
„Sunt în această călătorie de 47 de ani”
Antony a cunoscut-o pe Lee Miller mai întâi ca mamă, apoi ca artistă, după moartea acesteia în 1977. Lee nu a vorbit niciodată despre viața ei și ce a realizat, și cu atât mai puțin despre perioada războiului.
Într-o scrisoare către Roland Penrose, din 27 septembrie 1947, cu o zi înainte de nașterea fiului lor, Antony, Lee scria: „N-am irosit niciun minut din viața mea — dar acum știu despre mine că, dacă aș lua-o de la capăt, aș fi și mai liberă cu ideile mele, cu trupul meu și cu afecțiunea mea.”
Antony știa că Lee este fotografă pentru că o vedea cu aparatul foto și uneori făceau fotografii împreună, dar nimic mai mult. „Dacă te-ai fi dus la ea și ai fi întrebat-o ceva legat de trecutul ei, ar fi spus: Oh, n-am făcut nimic. Tot ce exista a fost distrus la sfârșitul războiului, așa că nu am nimic să-ți arăt”, spune Antony. Lee a trăit, a documentat ororile războiului, a forțat lumea să le privească, și apoi a depozitat totul în pod.
Când au descoperit arhiva, Antony lucra în agricultură și soția lui era profesoară de balet. Peste noapte, au fost nevoiți să învețe de la zero cum să gestioneze colecția.
Antony a avut o relație dificilă cu mama lui, care a fost alcoolică și suferea de PTSD. Când a început să lucreze la biografia ei The Lives of Lee Miller, a înțeles prin ce a trecut și a reușit s-o ierte pentru comportamentul neglijent. „De-a lungul anilor, am ajuns să o iubesc, ceea ce nu credeam că este posibil”, spune Antony într-un interviu.
L-am întrebat pe Antony dacă ar putea să aleagă, din călătoriile pe care le-a făcut în cei 47 de ani de când gestionează arhiva, ceva care i-a rămas întipărit ca amintire. „Cel mai puternic moment a fost unul dureros: prima cercetare în arhiva de la Dachau”, îmi spune Antony. Contactul cu arhiva l-a afectat, spune el, fizic, emoțional și mental, și l-a ținut la pat câteva zile când s-a întors la Londra. Atunci a realizat mai clar la ce anume fusese martoră mama lui.
Altfel, momentele cele mai pline de sens rămân pentru el cele în care vede cum munca mamei sale continuă să-i inspire și pe alții. Când cineva vine la el și îi spune: „Am citit despre Lee Miller și m-a inspirat să devin fotograf/ă, să devin jurnalist/ă și să fac ceva ce nu credeam vreodată că sunt capabil/ă să fac.”
„Fără Ami, muzeul nu ar exista”
Roland Penrose și Lee s-au retras la țară în 1949. Au găsit o fermă în East Sussex, la aproximativ o oră de Londra.
Un deceniu mai târziu, Lee s-a vindecat de alcoolism și depresie. A pus deoparte trecutul sumbru, și a înlocuit fotografia cu pasiunea pentru gastronomie. Casa lor a devenit un punct culinar legendar pentru cercul de artiști suprarealiști: Pablo Picasso, Max Ernst, Joan Miró, Man Ray, Leonora Carrington, Dorothea Tanning și mulți alții.
Cinele pe care le organiza erau însoțite de surprize care combinau rafinamentul lui Lee cu umorul suprarealist: de la sâni de conopidă în sos roz, până la spaghete albastre. Pasiunea ei pentru gătit s-a materializat într-o carte de bucate cu imagini și manuscrise, pe care spera să o publice spre finalul vieții. Cartea Lee Miller: A Life with Food, Friends & Recipes a fost publicată de nepoata ei Ami Bouhassane, abia în 2021.
În 35 de ani, casa și grădina din East Sussex au adunat o colecție de artă impresionantă. Astăzi, moștenirea lor este deschisă vizitatorilor câteva luni pe an, la muzeul Farleys House & Gallery, și prin arhiva online Lee Miller Archives, care conține 8.000 de imagini.
Publicarea imaginilor online a fost posibilă datorită expozițiilor organizate în diverse instituții, pentru care imaginile au fost scanate și retușate. Cât despre negative, au construit un depozit special, cu climat controlat, 14 grade Celsius și în jur de 45% umiditate. Toate sunt păstrate în plicuri speciale și în cutii de oțel.
La muzeu sunt 14 persoane care se ocupă de organizarea expozițiilor, activitatea editorială, gestionarea drepturilor de proprietate intelectuală, inventarierea materialelor. Indiferent de timpul petrecut cercetând, mereu descoperă ceva nou. Fiica lui Antony și nepoata lui Lee este cea care conduce muzeul. „Fără Ami, acest loc nu ar exista”, spune Antony.
Arhiva și cartea The Lives of Lee Miller au stat la baza filmului biografic Lee (2023), în care fotografa e interpretată de Kate Winslet. „Când am văzut filmul pentru prima dată, pur și simplu m-a dat peste cap”, povestește fiul ei. „M-am gândit: Este ea, s-a întors la viață. Apoi mi-am spus: Nu, nu se poate, e doar un film. Dar imediat am revenit la gândul inițial: Nu, este ea. Cum au reușit asta?”
Filmul a fost pentru mine o super descoperire, nu doar pentru că auzisem prea puține despre Lee, ci pentru că povestea din spate a generat în mine un empowerment visceral. Probabil din curajul lui Lee de a merge pe front și de a documenta războiul, nu ca absență a fricii, ci ca un imbold în serviciul unui scop mai mare. Empowerment-ul probabil vine din faptul că a ales să mergă în inima întunericului (la Dachau până în cada lui Hitler) pentru a documenta adevărul. Bănuiesc că tot asta a motivat-o și pe Kate Winslet să lupte ani de zile pentru ca filmul să fie produs.
Winslet a simțit că Lee a fost nedreptățită de istorie și a fost adesea redusă doar la rolul de „muză” a suprarealiștilor sau de model Vogue. Winslet a vrut și a simțit și ea la rândul ei responsabilitatea de a face dreptate.
„La început nu mi-am dat seama ce făcea Kate, dar de fapt își construia personajul”, povestește Antony. „A analizat toate modurile în care Lee interacționa cu ceilalți. Când a devenit Lee pe ecran, juca din perspectiva acestei cercetări — nu atât din ceea ce citise în cartea mea despre Lee sau din ce îi spusesem eu, ci din materialele originale”.
Lee Miller la Viscri
Am plecat din București spre Brașov, la braț cu aceeași biografie a lui Lee prin care Kate Winslet își documentase rolul. N-am apucat să citesc prea mult, dar m-am oprit la fotografia în care un urs stă pe spatele lui Lee. Lee suferea de fibrozită, o afecțiune musculară cauzată de nopțile petrecute dormind pe jos și de stilul de viață dur.
În călătoria ei prin România, etnomuzicologul Harry Brauner i-a sugerat tratamentul cu masaj făcut de un urs dansator din Carpați. Găsirea unui ursar rom n-a fost ușoară, mulți fiind uciși de naziști.
„Ursoaica știa ce are de făcut. Mi-a călcat pe spate cu toate patru labele, ușurel, de parcă mergea pe ouă”, scria Lee într-un reportaj în Vogue. „Cu fiecare labă uriașă își căuta locul, până găsea o zonă pe care să n-o strivească, apoi își muta greutatea de pe un picior pe altul, fără să schimbe prea mult presiunea. Când a reînceput muzica, s-a ridicat în două picioare și a început să mi se plimbe, în sus și în jos, pe spate. Senzația era strivitoare, dar și încântătoare. Toți mușchii mi se contractau și decontractau, ca să mă împiedice să fiu zdrobită. Apoi ursoaica a fost dată jos și adusă înapoi din direcția opusã. Mi s-a așezat cu fundul ei mare, cald și blănos pe ceafă și, cu mișcări ușoare, a coborât de la gât până la genunchi și înapoi.”
La Brașov, fac popas la umbra unui pin lângă un teren de tenis și aștept un microbuz care mă duce la Rupea. De acolo până la Viscri mai sunt 20 de minute cu mașina, dar nu există niciun mijloc de transport public și nici taxiuri între cele două localități. Așa că îl rog pe proprietarul pensiunii unde m-am cazat să vină după mine la Casa de Cultură din Rupea. Ulterior, am aflat de la localnici că până acum un an exista taxi. Astăzi, taximetristul este actualul viceprimar al comunei Bunești, de care aparține Viscri.
Viscri, un sat din Transilvania, pe drumul care leagă Brașov de Sighișoara, este cunoscut pentru arhitectura vernaculară, sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. În sat sunt aproximativ 400 de locuitori, o biserică fortificată de patrimoniu și o biserică ortodoxă. Pe una dintre cele trei străzi, la numărul 165, se află casa regelui Charles, care și-a deschis porțile vizitatorilor în 2022.
Expoziția dedicată lui Lee Miller, inaugurată pe 15 iunie 2025 la casa regelui, a prezentat fotografii din cele două călătorii ale lui Lee în România anilor ’40.
Dar cum au ajuns fotografiile ei la Viscri, într-un loc despre care se spune că există mai multe specii de plante pe metru pătrat de teren decât oriunde în Europa? De la curatoarea expoziției, Raluca Grigore, aflu că William Blacker, scriitor britanic, care se învârtea în cercuri similare cu Antony, a fost cel care a inițiat ideea.
La intrarea în șură, în camera din dreapta era o expoziție despre geneza florală a Transilvaniei, iar în stânga expoziția lui Lee Miller.
Fotografiile, 47 la număr, alese pe sprânceană de Lee Miller Archives, s-au simțit ca o completare a imaginilor expuse la Salonul de proiecte din București. Vedem călătoria lui Lee prin Sibiu, vizita la Castelul Peleș, unde i-a întâlnit pe Regele Mihai și pe mama sa, Regina Elena, precum și la Muntele Caraiman, unde a fotografiat mormintele celor o mie de aviatori americani căzuți la Ploiești.
„E foarte fain să descoperi România de atunci, aici, prin Lee Miller”, spune curatoarea.
„Fotografierea lucrărilor expuse nu este permisă. Vă mulțumim că respectați și protejați arta”, scrie undeva la intrarea în șura. Înțeleg de la Raluca Grigore că ai voie să fotografiezi, dar să fie wide-angle. „Nu avem cum să garantăm că nu fotografiază nimeni. Noi nu avem resurse să ținem oameni acolo. Am convenit că vom informa publicul”, spune Raluca.
Respect decizia și nu fac poze. Îmi notez în telefon câteva titluri ale fotografiilor care ar putea să informeze indirect conținutul lor.
Căruță încărcată cu stuf (Moldova, 1939), Opinci făcute din cauciucuri uzate (1938), Eu, călcată de urs (1946), Preot lângă un trovant (Vâlcea, 1938), Pomană la Tismana (Gorj, 1938), Dansul paparudelor, ritual de aducere a ploii (Oltenia, 1938), Caloianului i se dă drumul pe apă (Oltenia, 1938), Dansuri aromânești (Gorj, 1938), Fată cântând la bucium (Munții Apuseni, 1938), portrete cu Harry Brauner, Maria Lătărețu, Lena Constante, Iuliu Maniu, Regele Mihai și regina mama Elena, Dinu Brătianu. (Le puteți vedea în arhiva fotografei.)
Piesa centrală a expoziției nu era cea cu Lee masată de urs, ci fotografia cu ea în cada lui Hitler.
În spatele șurii care găzduiește expoziția, era o grădină de legume, cultivată și îngrijită de copiii din Viscri. Rubarba este una dintre plantele care se regăseau și în grădina lui Lee din Farleys, și un ingredient folosit în rețetele pe care le inventa.
Lee Miller la Londra
Când ajung la Tate Britain, în centrul Londrei, văd, atârnat în bătaia soarelui de noiembrie, un banner care anunță una dintre cele mai ample expoziții retrospective dedicate lui Lee Miller în Marea Britanie.
Mă bucur și mă minunez, așa cum o fac de fiecare dată când ajung într-un loc care, cu doar o zi înainte, era un punct fix pe hartă. Un punct care îmi amintește că avionul ne-a smuls din ritmul călătoriilor de altădată, când oamenii rătăceau prin lume pe jos sau la bordul vapoarelor. Așa cum a făcut și Lee, când a luat lumea la picioare din New York la Paris, din Londra la Cairo.
Expoziția dedicată lui Lee Miller cuprinde 250 de lucrări, distribuite în 12 săli.
Parcursul începe cu portretele lui Lee ca model, prin ochii lui Man Ray sau George Hoyningen-Huene, precum și autoportretele sale, la fotografia de modă în care folosește practica suprarealistă a fragmentării — izolând capete, mâini și picioare pentru a evidenția pălării, mănuși, ciorapi și pantofi — și, în final, la imaginile din lagărele naziste.
Traseul expoziției a fost o călătorie care m-a năucit. Nu doar pentru că m-a împins să privesc imaginile cu mai multă atenție decât aș fi făcut-o în fața unei reproduceri, ca și cum unicitatea lor ar cere, inevitabil, să petrecem mai mult timp, ci și prin însăși tranziția lor. M-am trezit brusc, dintr-un spațiu al grației și al experimentului vizual suprarealist, într-unul al violenței produse de război.
Lucru care spune ceva despre capacitatea noastră de a crea ceva frumos și de a genera, în egală măsură, distrugere. Spune, de asemenea, ceva despre Lee ca artistă cu o sensibilitate profund suprarealistă, indiferent de subiectul la care se uita.
Sunt câteva imagini din expoziție care au rămas cu mine: plasa de țânțari ruptă (Portrait of Space, Egipt, 1937), sursa de inspirație pentru pictura lui Magritte, Le Baiser, 1938, sau Woman with Hand on Head, Paris, 1931, un cadru strâns, care arată capul unei femei din spate, prins între un guler strâmt, și propria mână cu unghii înfipte în bucle. Cea din urmă a fost expusă în 1932, în Statele Unite, și ilustra ideea controversată la vremea aceea cum că fotografia ar putea fi o formă de artă autonomă.
În autoportretul In Mirror with Panels of “The Prometheus Triptych” by Oskar Kokoschka, Londra, 1950, Lee se înalță pe o scară și apare în reflecția a două oglinzi, între picturile monumentale ale artistului austriac. Departe de a fi glamour, apare ca fotografă la lucru, cu corpul răsucit, privind direct în obiectiv, într-un joc de reflexii.
Trei ani mai târziu, Lee a publicat în British Vogue ultimul său articol, „Working Guests” („Oaspeți la muncă”). Un eseu satiric despre prietenii săi care muncesc la ferma din Sussex.
Spre deosebire de expozițiile de la Salonul de proiecte sau de la Viscri, la Tate Britain fotografiatul nu era interzis de Lee Miller Archives. Singura cameră cu acces restricționat era numărul 9, unde erau expuse imaginile din lagărele naziste, întâmpinate de un text scris de Lee pentru Vogue:
„I usually don’t take pictures of horrors. But don’t think that every town and every area isn’t rich with them. I hope Vogue will feel that it can publish these pictures.” / „De obicei nu fotografiez orori. Dar să nu credeți că nu se găsesc din belșug în fiecare oraș și în fiecare regiune. Sper că Vogue va considera că poate publica aceste imagini.”
Lee a ajuns în Buchenwald și în Dachau la scurt timp după eliberare. Printre cei închiși erau evrei, disidenți politici, persoane Sinti și rome, martori ai lui Iehova, homosexuali și prizonieri de război. Până în aprilie 1945, lagărele deveniseră, de asemenea, strâns legate de istoria Holocaustului.
Reportajul „Believe It” (Vogue, iunie 1945) a marcat o ruptură față de orientarea revistei către modă – voia să arate cât de machiavelice au fost atrocitățile naziștilor. Publicând fotografiile, Vogue a făcut o mișcare extrem de importantă, într-o perioadă în care mulți cititori din Marea Britanie și Statele Unite credeau că lagărele erau o poveste inventată. Lee voia cu orice preț să arate lumii ce-a văzut cu ochii ei și să combată conspirațiile.
Când am ieșit din expoziție, m-am oprit în fața sculpturii Jacob and the Angel (1940–41) de Jacob Epstein. Sculptura din marmură reprezintă o scenă din Cartea Genezei, în care patriarhul Iacov se luptă cu un înger pe parcursul unei nopți. Sculptura avea ceva din tensiunea regăsită și în expoziția lui Lee. Ceva care ducea mai departe conversația despre lumină și întuneric, despre frumusețe și cruzime. Despre umanitatea noastră, cu bune și cu rele, și despre felul în care alegem să arătăm ceea ce se află dincolo de imagine.
