La Jazz in the Park, am stat de vorbă cu Lisa Simone despre cum și-a găsit drumul în muzică la mai bine de 40 de ani, după un ocol în Forțele Aeriene Americane și pe Broadway. Dar mai ales despre cum a reușit să facă pace cu moștenirea lăsată de mama ei, legendara cântăreață și activistă Nina Simone.
În ziua în care trebuia să stau de vorbă cu Lisa Simone, mi-am pierdut vocea. Așa că n-am putut să obiectez când mi-a spus sarcastic: „Pun pariu că o să mă întrebi din prima cum e să fiu fiica Ninei Simone.” O ascultasem povestind în interviuri cum s-a săturat ca asta să fie prima întrebare cu care e întâmpinată, deși are o carieră de decenii în arte. La 63 de ani, Lisa Simone a compus trei albume în care pune confesiunea pe muzică jazz, soul & gospel, și-a făcut debutul în teatru în celebrul musical Jesus Christ Superstar al lui Andrew Lloyd Webber, a avut roluri importante pe Broadway și, timp de zece ani, a lucrat la Forțele Aeriene Americane. Când o întâlnești în carne și oase, umple spațiul cu prezența și zâmbetul ei, pe jumătate intimidant, pe jumătate încurajator.
Nu Nina Simone era punctul de pornire al discuției pe care îmi doream s-o avem în prima zi de Jazz in the Park. Nu doar pentru că-i înțelegeam perfect exasperarea, ci și pentru că, la urma urmei, poate oricare dintre noi să răspundă ce înseamnă să fim fiicele și fiii părinților noștri? Cu toate acestea, moștenirea lăsată de Nina Simone fiicei sale nu e genul de subiect care poate fi ocolit. Aura Ninei, una dintre cele mai importante muziciene ale secolului trecut, continuă să strălucească la mai bine de două decenii de la moartea ei: pentru felul în care a revoluționat muzica și legătura ei cu mișcarea pentru drepturi civile a persoanelor de culoare.
Ca mamă, însă, Nina Simone n-a fost întotdeauna ușor de îndurat. Lisa, fiica ei și a lui Andrew Stroud, polițist care i-a devenit manager Ninei, vorbește deschis despre abuzurile la care a fost supusă în copilărie. Despre problemele de sănătate mentală ale artistei, alimentate de instabilitate financiară, rasism, o viață emoțională tumultoasă, și niciodată tratate. Asemenea scriitoarei Arundhati Roy, care-n volumul Refugiul meu, furtuna mea dezvăluie chipul dublu al mamei sale, ca luptătoare neobosită pentru dreptate și părinte autoritar, Lisa Simone compune un portret cu multe nuanțe al mamei sale. Face asta în documentarul excelent What Happened, Miss Simone?, în declarații publice și, mai ales, în muzica ei, în care devine propria povestitoare.
Despre tot acest drum sinuos voiam să discut cu Lisa Simone: despre cum i-a fost să crească în inima mișcării Young, Gifted and Black, prin care mama sa și apropiați ai ei scriau istorie; despre cum i-a fost să fugă de-acasă în adolescență, ca să scape de vârtejurile de furie ale mamei sale; despre cum, ani mai târziu, a reușit să se reapropie de ea și să-și găsească propria voce, astfel încât să poată mărturisi prin muzică toată durerea cu care a crescut. Dar mai ales despre cum, din toate piesele sale, răzbate mereu speranța.
Pe măsură ce-a descoperit pe hârtie întrebările pe care i le pregătisem, vocea Lisei Simone s-a îmblânzit. În cele din urmă, mi-a recomandat să iau extract de ulm roșu ca să-mi recapăt vocea și m-a îmbrățișat, la fel cum i-a îmbrățișat pe toți cei din public veniți să-i mulțumească sau să-i pună o întrebare. Două zile mai târziu, când a urcat pe scena de la Jazz in the Park, în întunericul serii, în vocea ei s-au întâlnit și Lisa și memoria Ninei, iar miile de oameni s-au cuibărit cu toții la adăpostul muzicii lor.
Acest dialog a deschis Întâlnirile pe prispă la Curtea de cultură, organizate de Fundația9 și BRD Groupe Société Générale la Jazz in the Park 2026. Întrebările realizate de Andra Matzal au fost adaptate de Stanca Potra, iar discuția a fost editată pentru claritate.
Aș vrea să începem acest dialog cu o întoarcere în 2016, exact acum un deceniu, când ați lansat albumul intitulat My World. Mai precis, dintr-un fragment din piesa care dă titlul albumului:
Imagine a world full of hearts and butterflies
Beautiful flowers, sunshine all the time
Ladybugs and blue skies
Summer rain that falls ever so lightly against the backdrop of a starry night
I imagine a world where we coexist with integrity, civility
And a universal understanding
We have to care for and share our Mother Earth
So she can in turn give us what we need
This is what I see in my world
Îmi imaginez o lume plină de inimi și fluturi,
Flori frumoase, tot timpul soare,
Buburuze și ceruri albastre,
O ploaie de vară care cade atât de ușor pe fundalul unei nopți înstelate.
Îmi imaginez o lume în care coexistăm, cu integritate și respect,
Într-o înțelegere universală.
Cu grijă pentru Mama noastră, Pământul, pe care-o împărtășim.
Pentru ca ea să ne poată oferi tot ce avem nevoie.
Aceasta e lumea pe care o văd eu.
Credeți că imaginea lumii pe care ați descris-o atunci se mai potrivește și astăzi? Cum vă raportați acum la ea?
Lisa Simone: Eu simt că libertatea și pacea încep din interior. Dacă fiecare dintre noi ar găsi înăuntru acel loc în care se simte întreg, atunci am putea extinde starea asta și în relațiile noastre, în comunitățile noastre și apoi în lume. În felul ăsta, lumea însăși s-ar transforma.
Am scris piesa asta cap-coadă, după ce am citit o scrisoare scrisă de soțul meu. Prima propoziție scrisă de soțul meu a fost: „Imaginează-ți o lume.” În ziua aceea nu mă simțeam bine. Medicul îmi spusese să mă întind și să mă odihnesc. Așa că m-am întins și am început să-mi imaginez o lume. Iar când am început să mi-o imaginez, versurile au venit de la sine.
În acel moment aveam de ales: să rămân întinsă sau să urmez valul de creativitate care se ridica în mine. M-am ridicat, am urmat valul și așa au apărut versurile. Le-am înregistrat câteva zile mai târziu. Era 2008.
Piesa asta este una dintre cele mai importante creații ale mele. Cred în ea. O cânt cu multă bucurie. Și îmi imaginez mulți oameni cum cântă împreună cu mine, astfel încât să putem crea raiul chiar aici, pe pământ.
Sunt curioasă unde credeți că vă aflați astăzi, pe drumul dvs. ca artistă. Ce vă definește în acest moment? Ce vă inspiră și ce vă pune bețe-n roate?
Încă o dată, totul începe și se termină cu noi. Paharul este fie pe jumătate gol, fie pe jumătate plin. Eu fac ceea ce iubesc. Fac ceea ce m-am născut să fac, deși abia la de 28 de ani mi-am dat seama: „Doamne, eu vreau să cânt.” Părinții mei nu m-au inspirat în direcția asta. Nu mi-au spus niciodată: „Hai să te ajutăm să-ți cultivi talentul.” L-am descoperit singură. Iar acum fac ceea ce iubesc.
În vremurile în care trăim astăzi, pot fie să mă uit la televizor și să mă umplu de frică, furie și anxietate, să cred că mă voi îmbolnăvi sau că va cădea o bombă peste mine, fie pot alege să trăiesc fiecare zi la maximum.
Pot să fiu atentă atunci când apare anxietatea. Atentă când apare frica. Atentă când simt tensiune și o parte din mine spune: „Nu mă simt bine acum.” Și atunci mă întreb: „De ce se întâmplă asta? Ce anume mi-a declanșat starea?” Și mă ocup de acel lucru. Mă conectez la respirație. Mă ancorez. Schimb canalul și îmi continui ziua cât de bine pot.
Spuneați că părinții dumneavoastră nu v-au inspirat și nici nu v-au susținut în cariera muzicală.
Nu până când am ajuns pe Broadway. Atunci au spus: „Uau, deci tu chiar poți să cânți.”
Aș vrea să vorbim puțin despre cum se simte să fiți mereu întrebată „Cum se simte să fii fiica Ninei Simone”.
Este chiar și titlul unuia dintre piesele mele, „Legacy” („Moștenirea”). Oamenii mă întreabă, într-adevăr, mereu „Cum este să fii fiica lui...?”, iar răspunsul meu este: „Cum este să fii tu fiica sau fiul părinților tăi?” Diferența este că mama mea era celebră. Dinamica este însă aceeași.
Mama mea era mama mea. Dar, la sfârșitul zilei, era un om. Era femeie, mamă, soție, fiică, soră, era un suflet. Era un geniu și, totodată, o persoană tulburată. Însă atunci când își lăsa deoparte masca publică – lucru pe care îl făcea foarte rar și nici nu cred că știa cu adevărat cum s-o facă – era pur și simplu ea însăși. Și aceea era mămica mea.
Ce rol credeți că a jucat muzica în relația dumneavoastră cu ea? Mă gândesc, de exemplu, la primul dvs. album, Simone on Simone. Există acolo o piesă foarte puternică, „The Child in Me” („Copilul din mine”), în care vă invitați copilul interior să-și mărturisească suferința. Am descoperit acolo o imagine foarte emoționantă a mamei dumneavoastră, care vă cântă un cântec de leagăn. Ce fel de cântece vă cânta? Și cum credeți că v-a apropiat muzica?
Să începem cu Simone on Simone. Albumul începe cu vocea mamei mele, care spune: „Aș dori să v-o prezint pe fiica mea. Numele ei este Simone.” La vremea aceea foloseam doar numele Simone. Nu cântaserăm niciodată împreună pe scenă. Apoi ea spune: „Vom interpreta un cântec pentru voi. Cum se numește, iubito? Am uitat.” Am ascultat acel moment de mii de ori. A fost unul dintre cele mai extraordinare momente din viața mea. Am împărțit scena cu mama mea și trebuie să spun că Nina Simone nu împărțea scena cu aproape nimeni. Ea mi-a permis să merg în centrul scenei și să cânt, în timp ce mă acompania la pian pe „Music for Lovers”. Așa începe albumul meu. Iar la finalul lui, un alt pasaj înregistrat în timpul aceleiași reprezentații, în care mama spune: „Asta este fetița mea.”
În ceea ce privește „The Child in Me”, am scris acel cântec într-o cameră de hotel din Madrid. În ea vorbesc despre povara pe care am purtat-o atât de mult timp, despre dorința de a ne găsi un cămin.
For you were my life
And every time you left
A part of me died inside
And the child in me still cries for you
Tu ai fost viața mea
Și mereu când plecai,
O parte din mine murea pe dinăuntru.
Copilul din mine încă plânge după tine.
Când i-am cântat mamei piesa, i-am spus: „Mamă, am scris un cântec. Trebuie să-l asculți. Este foarte bun.” I l-am cântat și ea a izbucnit în lacrimi. Am întrebat-o: „Ce se întâmplă? De ce plângi?” Abia atunci am înțeles câtă vinovăție purtase în suflet încă din perioada în care eram foarte mică.
După divorțul părinților mei nu am avut un cămin stabil. Ea spunea că deveniserăm nomade. Steaua ei călăuzitoare era să găsim un loc pe care să-l putem numi „acasă”. Și iată-mă cum, la 36 de ani, îi cântam acel cântec și îmi dădeam seama că purta cu ea de decenii această povară a vinovăției.
Atunci am avut ocazia să-i spun: „Mamă, ce n-ai știut tu este că ai fost casa mea. Oriunde aș fi fost, tu erai casa mea. Și știu că ai făcut tot ce ai putut.”
În acel moment ceva din ea s-a schimbat. Durerea s-a ridicat.
Pe vremea când încă existau casetele audio, și după acel moment, cântecul meu a ajuns să stea alături de muzica artiștilor pe care îi asculta și îi purta cu ea peste tot: Frank Sinatra, Bob Marley, Stevie Wonder, Miriam Makeba, Nina Simone… și cu mine.
Ați așteptat însă până după moartea mamei dumneavoastră, ca să vă lansați primul album solo de studio. Aveați 46 de ani la lansare. A avut acest lucru legătură cu moartea ei? Credeți că ați reușit să vă găsiți propria voce abia după ce ea n-a mai fost?
Nu a fost o alegere personală. Când ai 40 de ani și încerci să-i convingi pe directorii caselor de discuri să te ia în serios, iar tu ești femeie, în America, nu sunt prea interesați să semneze contracte cu cineva la acea vârstă, pentru un proiect nou.
Și eu îmi puneam aceeași întrebare: „Sunt bună. Chiar sunt foarte bună. De ce îmi este atât de greu?”
De multe ori oamenii voiau să fiu doar o extensie a mamei mele.Am mers la o casă de discuri și au vrut să cânt „The Revolution Will Not Be Televised” a lui Gil Scott-Heron. Iar eu am spus: „Nu pentru asta sunt aici.”
A fost un drum lung. Pur și simplu s-a întâmplat ca primul meu album, Simone on Simone, să apară în 2008, după moartea mamei mele. Dacă ar fi depins de mine, muzica mea ar fi fost lansată cu mult înainte.
Ați avut o relație dificilă cu mama dumneavoastră și că a existat o perioadă în care ați fost înstrăinate. Ce anume v-a făcut să vă reapropiați? Credeți că arta a jucat vreun rol în vindecarea relației dintre voi?
Pot să vă pun și eu o întrebare?
Desigur.
Ați avut întotdeauna o relație bună cu mama dumneavoastră?
Nu.
Mulțumesc. Caz rezolvat. (Râde.) Relația mea cu mama s-a schimbat atunci când mi-am schimbat eu relația față de mama mea.
Am trecut prin multe și, când a apărut documentarul What Happened, Miss Simone?, eram atât de concentrată pe povestea mamei mele, încât nu mi-am dat seama cât de adânc se împletea și propria mea poveste cu a ei. Și nici cât de mulți oameni erau interesați de dinamica dintre mamă și fiică. Până și astăzi oamenii vor să vorbească despre asta.
Cum ați ajuns în acel punct interior?
În primul rând, iertarea este un cuvânt extrem de puternic. Primul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost să accept că nu puteam fugi suficient de departe de ea. Mereu mă găsea. Știm cu toții cum sună vocea mamei noastre. Îmi spuneam: „Doamne, iar m-a găsit.”
Un prieten mi-a spus ceva care mi-a rămas în minte: „Când va muri mama ta, nu vei mai putea fugi. Pentru că tu ești moștenirea ei.” Nu mi-a plăcut să aud asta. Dar am recunoscut adevărul din cuvintele lui. Aveam puțin peste treizeci de ani. Mama a murit când eu aveam patruzeci. Și atunci am luat o decizie. Am decis să mă întorc și să privesc în față lucrul de care fugisem ani întregi. Mi-am spus: „Atâția ani am încercat să trăiesc în lumea ei. Acum este timpul ca ea să învețe să trăiască în lumea mea.” Pentru că în lumea mea oamenii sunt fericiți. În lumea mea închidem telefonul și rămânem fericiți. Nu există toată drama aia.
Atunci mi-am dat seama că, într-un fel, o invitam într-un program de antrenament. Mi-am spus: „O voi învăța cum să mă iubească.” De multe ori, indiferent câți ani avem, părinții rămân părinții noștri. Poți avea 50 de ani și tot îți dorești aprobarea lor. Tot vrei binecuvântarea lor. Tot aștepți ceva de la ei. Dar vine un moment în care trebuie să stai ferm pe propriile picioare. Și uneori noi, copiii, putem să-i învățăm pe părinții noștri lucruri pe care ei nu le-au învățat niciodată. Asta a trebuit să învăț și eu.
Dacă urma să o învăț cum să mă iubească, trebuia mai întâi să înțeleg ce înseamnă asta. A trebuit să învăț să iau decizii. A trebuit să-mi găsesc vocea. A trebuit să vorbesc atunci când înainte aș fi tăcut. A trebuit să definesc pentru mine însămi ce înseamnă respectul.
A existat rezistență. Au existat fricțiuni. Dar, pe măsură ce anii au trecut și nu am mai acceptat să fiu tratată într-un anumit fel sau să mi se vorbească într-un anumit mod, relația noastră a început să se schimbe. Unui vapor uriaș îi ia mult timp să schimbe direcția. La fel a fost și cu noi. Dar până când mama a murit, aveam cea mai bună relație pe care o avuseserăm vreodată.
Am făcut greșeala să cresc. Când mi-au crescut sânii, când am început să am propriile opinii, când eram tânără și atrăgeam atenția oamenilor… Mama poate că nu era atât de sigură pe sine pe cât ar fi crezut lumea. A început să mă privească drept concurență, nu ca pe o tânără care devine femeie. Nu ca pe o fiică ce avea nevoie de ea mai mult ca niciodată, ci ca pe o provocare. Sunt multe straturi într-o poveste ca asta.
Iar atunci când am început să construiesc o relație sănătoasă cu mine însămi și să mă respect pe mine însămi în relația cu mama mea, relația noastră s-a schimbat. Ea a început să mă respecte într-un mod în care nu o făcuse niciodată până atunci. Am început să-i spun când depășea limitele: „Nu, nu trebuie să vorbim acum. Închid telefonul. Sună-mă când te vei simți mai bine.” N-a fost ușor, dar am rămas consecventă.
Când a murit, viața mea s-a schimbat. Și cred că cel mai greu lucru pentru mine a fost că eram foarte furioasă pe ea pentru că a murit înainte ca visul meu despre ceea ce ar fi putut deveni relația noastră să se împlinească.
Este foarte emoționant ce spuneți. Sunt sigură că ar fi foarte mândră de dumneavoastră.
Chiar este.
Mai aveți conversații cu ea?
În fiecare zi. Este chiar aici. (Râde.)
Aș vrea să vorbim și despre un aspect mai puțin cunoscut din biografia dumneavoastră. Ați servit în Forțele Aeriene ale Statelor Unite ca asistent inginer. Cum v-a transformat această experiență?
Cred că mama mea era cea care le spunea tuturor că am fost în armată. Îi ziceam: „Mamă, cum poți să spui asta?” Eu eram în Forțele Aeriene când ea își scria cartea. Nu știa că există o mare rivalitate între Marină, Forțele Aeriene, Armată și Pușcașii Marini. Iar ea răspundea: „Vai, dragă, îmi pare rău. Pentru mine toate sunt o apă și-un pământ.” (Râde.)
Am decis să fac asta pentru că planurile mele de facultate nu s-au concretizat așa cum îmi doream. Aveam 18 ani. Eram nerăbdătoare. De regulă, nerăbdarea merge mână-n mână cu vârsta de 18 ani. Nu voiam să rămân acolo unde eram. Dintr-un motiv pe care nici măcar nu mi-l mai amintesc, armata a devenit o opțiune. Trebuie să fi fost destul de disperată să fac această alegere. Am intrat în Forțele Aeriene și am ajuns să fac o muncă pe care o detestam. Am rămas acolo aproape 11 ani.
Când i-am spus mamei mele că mă înrolez, am văzut cât de mult a șocat-o. Și cu cât îi cădea mai tare fața, cu atât mă bucuram mai tare: „Aha, deci te-am atins. Chiar te-am surprins.” Gândiți-vă puțin: Ea era revoluționară. Militantă. Critică față de sistem. Și singurul ei copil intra în armată și depunea jurământul de a apăra cu propria viață United Snakes of America, așa cum numea ea mereu Statele Unite ale Americii. Nu-mi pot imagina ce simțea mama mea în acel moment.
Credeți că a fost un act de rebeliune față de ea?
Nu. Nu a avut nimic de-a face cu ea. Totul avea legătură cu faptul că planurile mele universitare eșuaseră. Am crezut că armata va fi o salvare. Mai târziu mi-am dat seama că am sărit din tigaie direct în foc. (Râde.)
Dar tocmai în anii de armată mi-am redescoperit dragostea pentru muzică. Acolo am redescoperit cât de mult îmi plăcea să cânt. Și exact asta m-a propulsat către scenă și către cariera de cântăreață profesionistă. Așa că, indiferent cum arată un lucru în momentul în care îl trăiești, am învățat că există întotdeauna un prag de trecut. Există întotdeauna o lecție. Dacă reziști suficient de mult, ajungi pe partea cealaltă și vezi că totul a avut un sens. Există lumină în întuneric.
Apropo de lumină în întuneric: Vorbiți adesea despre traumă. Sunteți și veterană a Războiului din Golf. Și totuși muzica dumneavoastră este calmă, senină și plină de frumusețe. Cum se face că alegeți să vedeți frumusețea lumii în timp ce vorbiți despre suferință și treceți prin dificultăți?
Eu cred că frumusețea vine din interior. Toți suntem frumoși. Fiecare persoană. Inclusiv Donald Trump. Doar că el nu are nicio idee despre asta. Spun asta dintr-un motiv: sunt o persoană spirituală. Cred că fiecare dintre noi are un scop pentru care se află aici.Uneori este nevoie de cineva ca el pentru a zgudui lucrurile și pentru a crea condițiile necesare schimbării. Iar atunci când nu va mai avea acel rol de îndeplinit, nu va mai fi aici, și vom intra într-o nouă etapă. Când se va întâmpla asta? Nu știu. Sper să fie mâine. (Râde.)
Aleg să trăiesc ca și cum paharul ar fi pe jumătate plin. Este o alegere personală. Totul depinde de perspectivă, de sistemul tău de valori, de cine ești.
Din punctul meu de vedere, totul în viață are un scop. Poate că nu îl vedem, nu îl înțelegem, nu credem în el. Dar, pe termen lung, de obicei se revelează.
Pentru mine, muzica este forma mea de a sluji. Este pasiunea mea. Nu sunt genul de artist cu care să vorbești dacă vrei să discuți politică. Eu voi cânta pentru oricine. Pentru protagoniști și pentru antagoniști – toți merităm să ascultăm muzică. Nu judec oamenii.Am opiniile mele, dar sunt personale, nu le amestec cu arta mea.
Arta mea vorbește despre ceea ce reprezint eu: pace, iubire, compasiune. Da, am un foc în mine. Da, mă înfurii. Credeți-mă: sunt din New York; sunt fiica unei revoluționare și a unui polițist; am fost în armată. Instinctul meu de bază este: „Nu te pune cu mine.” Dar ceea ce am cultivat și construit conștient este compasiunea, un sentiment de echilibru, de armonie. Iar atunci când sunt pe scenă și cânt, mă simt împlinită. Nu cânt pentru nimeni altcineva. Cânt pentru mine. Și atunci când cânt pentru mine, inima mea se deschide. Transmit acea energie către public, și prin urmare se creează un schimb, o legătură. De cele mai multe ori, întreaga sală se ridică datorită acestei puteri a muzicii, a întâlnirii dintre oameni și a sentimentului de comunitate.
Mama dumneavoastră spunea deseori că artistul are responsabilitatea să-și oglindească vremurile și politica lor. Nu îi împărțiți convingerea.
Nu. Mama mea și-a sacrificat bunăstarea pentru a lupta pentru oamenii noștri. Și-a sacrificat liniștea interioară. Și-a sacrificat propria pace pentru cauza în care credea. Respect enorm acest lucru și stau astăzi pe umerii puternici pe care mi i-a oferit. Dar una dintre cele mai importante lecții pe care mi le-a lăsat este, paradoxal, ce să nu fac.
La moartea mamei eram undeva, pe o stradă din New York, și invitam oameni la ceremonia de comemorare. Îi întrebam: „Știți cine este Nina Simone?” Spre uimirea mea, mulți dintre oamenii pentru care ea luptase au spus „Nu.” În schimb, aproape fiecare străin pe care l-am întrebat știa imediat cine era. Aceasta a fost o lecție uriașă pentru mine.
Cred că atunci când înveți să te uiți în oglindă și să iubești persoana pe care o vezi acolo, când înveți să o respecți, când îți amintești că persoana din oglindă este cel mai bun prieten al tău, atunci poți deveni o lumină pentru ceilalți. Poți crea o cărare luminată pe care alți oameni s-o urmeze.
Mama mea nu a fost fericită. Nu știa ce înseamnă fericirea. Era foarte singură. La finalul concertelor, oamenii se ridicau în picioare și o aplaudau minute întregi. Primea ovații extraordinare. Dar apoi ea se întorcea singură într-o cameră de hotel. Era una dintre cele mai singure persoane pe care le-am cunoscut vreodată.
De aceea nu cred că este responsabilitatea artistului să oglindească vremurile. Cred că responsabilitatea artistului este să oglindească cine este, ce dorește să împărtășească, moștenirea pe care dorește să o lase în urmă.
Asta înseamnă să-ți trăiești adevărul și asta fac eu acum.
Ați crescut mutându-vă dintr-o țară în alta, ați locuit în mai multe locuri din Europa și ați petrecut ani întregi în turnee internaționale. În muzica dvs. vorbiți despre acest „acasă” pe care-l întrezăriți și căutați. De curând ați decis că Ghana este casa dumneavoastră. De ce ați ales acest loc?
Știți unde este casa mea? Aici. (Își pune mâna pe inimă.) Casa mea este oriunde mă aflu eu. Nu este ceva exterior. Lucrurile exterioare se schimbă, dar în interior există ceva constant.
În Ghana tocmai m-am mutat, în decembrie 2025. Soțul meu și cu mine suntem împreună de treizeci de ani. Mama lui este din Ghana, iar tatăl lui este american. El a mers la școală acolo și se simte la fel de acasă pe străzile din New York cum se simte în Ghana. Așa că ne-am jucat mult timp cu această idee.
Apoi a venit actualul guvern în America și mi-am spus: „Știi ceva? Cred că acum este momentul potrivit să plecăm.” Am luat decizia pe 28 noiembrie. Pe 29 decembrie eram deja într-un avion cu bilet doar dus spre Ghana. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat vreodată.
Mai are muzica un rol în relația cu copiii dvs.?
Am doi fii și o fiică. Cred că muzica este doar una dintre formele creativității. Poți fi scriitor, pictor, poți avea o grădină, poți găti. Orice lucru care îți aprinde pasiunea este expresia creativității tale. Dacă vorbim despre moștenirea muzicală a familiei, fiul meu mijlociu, Alexander Simone, este primul bărbat din familie care poartă numele Simone. Încă mă obișnuiesc cu ideea. El îmi spune: „Mamă, eu sunt domnul Simone.” Cântă la pian, produce muzică, cântă, predă muzică. El duce mai departe componenta muzicală a acestei moșteniri. În ceea ce îi privește pe ceilalți copii ai mei, le-am spus tuturor același lucru: Nu simțiți niciodată că trebuie să faceți muzică doar pentru că proveniți din această familie. Dacă vreți să deveniți medici, deveniți medici. Dacă vreți să cultivați legume și să hrăniți oamenii, faceți asta. Nu aveți nimic de demonstrat nimănui.
Eu am descoperit că muzica e pasiunea mea la 28 de ani. Pe mama muzica a găsit-o. A fost un copil-minune și nu prea a avut de ales. Eu am avut privilegiul să trăiesc și alte experiențe. Am fost în armată, am învățat alte meserii, astfel încât, atunci când am ales să cânt, relația mea cu muzica era complet diferită. Nu era o obligație. Era alegerea mea.
Mă bucur enorm că am făcut acea alegere, chiar dacă, acum câțiva ani, am părăsit scena pentru o vreme. Nu-mi mai aducea bucurie. Când am revenit, am făcut-o pentru că am regăsit bucuria.
Spre sfârșitul vieții, mama mea spunea că urăște muzica. Ura pianul. Simțea că singurul moment în care era acceptată cu adevărat pentru ceea ce era se petrecea când stătea la pian. Și totuși nu s-a îndepărtat niciodată de el.
Eu am avut curajul să fac asta. Să mă opresc, să mă îndepărtez și apoi să mă întorc din proprie inițiativă. Această alegere a schimbat profund relația mea cu ceea ce fac.
Aveți piese pe care le-ați scris și nu le-ați cântat niciodată?
Absolut. Am trei albume compuse aproape integral din piese scrise de mine – o numesc Trilogia mea: All Is Well, My World și In Need of Love. Îmi place să le văd ca pe o propoziție: „Totul este bine în lumea mea, care are nevoie de iubire.” Fiecare piesă de pe aceste albume reprezintă o parte din mine. Și mai am așa de multe de făcut.
Am 63 de ani, dar încă sunt entuziasmată de ceea ce urmează. Scriu cărți. Pregătesc un podcast și mi-ar plăcea foarte mult să creez ceva dedicat relației dintre mame și fiice. Atât de mulți oameni mă întreabă despre asta: „Ce vitamine ai luat ca să ajungi de la relația pe care o aveai cu mama ta la relația pe care o descrii acum?” (Râde.) Răspunsul este simplu: Mi-am iertat mama. Îmi iubesc mama. Stau pe umerii ei. Celebrez această moștenire.
