Pe fondul unui internet sufocat de slop, succesul fulminant al artistei Lolita, creată cu ajutorul inteligenței artificiale, scoate la lumină dileme despre autenticitate, etică și apropriere culturală în arta asistată de IA.
Trăim într-o simulare și ce dacă? Istoria s-a gripat, time is a flat circle, 2026 e 2016 și de Star Trek nu te iei. Știm toate astea de ceva vreme, laolaltă cu faptul că tehnosingularitatea e aproape (dacă nu cumva deja e aici). Și, dacă până acum social media și doomscrolling-ul mai mergeau pe post de anestezic, acum până și aceste ultime refugii par a fi sub asediu. Feed-urile s-au umplut de AI slop (năclăială generată cu ajutorul inteligenței artificiale) și riscă să iasă din matcă. Suntem la un pas de o viitură cum nu s-a mai văzut. Măcar s-a găsit cineva să cânte ceva de jelanie tuturor sinistraților digitali: artiștii IA.
Artiști făcuți întocmai pentru noi, internauții hoitari cu receptorii de dopamină complet prăjiți care swipeuim kilometri întregi zi & noapte pe feed. Și ce feed: din 10 clipuri, 7 sunt fie pisicuțe IA care moțăie liniștite în banane, vinete sau păstăi de mazăriche pufoase, fie daci musculoși dați cu ulei care ne vorbesc despre sărbătorile pascale, vox populi cu bătrâni IA porcoși ce râd copios (dezvelind mai multe rânduri de dinți decât ar fi normal), un chad-Eminescu recitând versuri naționaliste, imnuri suveraniste, același bebeluș IA care taie lemne sau maimuțica ASMR-istă care degustă produse din bucătăria tradițională într-un decor rustic. Și lista poate continua.
O romanță din aIA blană: Lolita
Din când în când intră pe feed și câte o romanță/lăutărească trip-hopizată nițel, dar suficient de dulce-amară cât să mă facă să uit, cel puțin pentru moment, că vaporul a izbit deja AIsbergul. Așa că hai să ascultăm cum orchestra bagă una de jale. Am dat like instinctiv la clipuri din astea, ca mai apoi să-mi dau seama că atât muzica, cât și videoul erau generate cu IA. De atunci primesc dedicații non-stop de la algoritm.
Dintre toți artiștii IA poate cea mai populară este Lolita. Așa se cheamă proiectul, iar pe autorx îl cheamă Tom. După spusele sale, înțelegerea e așa: el scrie versurile, AI-ul generează muzica și clipurile însoțitoare conform prompturilor sale. „Lolita este un artist digital creat cu ajutorul tehnologiei AI, dar cu suflet uman. O fuziune între nostalgia balkanică și viitorul sintetic” – citat direct de pe unul dintre canalele unde sunt uploadate muzicile. „Jalea românească n-are nevoie dă instrumente vechi. O punem pă AI și tot ne rupe la corazon!” (tot din descrierea unui clip). În 2-3 săptămâni, creațiile lui Tom au adunat câteva milioane de views, cumulate de pe mai multe conturi.
În miez de noapte, i-am scris lui Tom să-l întreb cum de s-a apucat de așa ceva. „Vin din zona de design vizual. Iar secretomania din jurul meu nu este un moft, ci o necesitate conceptuală. Într-o lume suprasaturată de personal brand și ego-uri de artiști, am vrut ca Lolita să fie singura care contează. Dacă aș ieși în față, magia s-ar dilua. Eu sunt doar arhitectul din spate, Lolita este vedeta”, mi-a răspuns destul de prompt. Deși nu știm cine este omul din spate, el e cât se poate de transparent în ceea ce privește sintetizarea artei Lolitei. Mi-a mai spus că l-a pasionat muzica de mic copil și că în liceu a avut încercări de a face rap. „În timp, am adunat «în sertar» o mulțime de povești care trebuiau spuse, iar acum am simțit că am descoperit, în sfârșit, outletul potrivit pentru a le livra. Tehnologia actuală îmi permite să controlez întregul proces creativ, lucru care mă pasionează enorm, de la prima notă muzicală până la ultimul cadru din videoclipul care susține piesa”, îmi scrie în căsuța de mesaje de pe insta. Acum văd că Tom și-a schimbat handle-ul în Lolitacercel. Deci se pare că artista și-a căpătat și nume de familie. Dar cine este ea de fapt?
Lolita e o domnișoară digitală care cântă mainly despre îndrăgostire și ultimately dezamăgire în dragoste. Depinzând de piesă, iubitul ei e fie căsătorit, fie fuckboy evitant & indisponibil emoțional sau just an asshole. Cântecele sale sunt lamentații pisicoase de dor și jale după acest șmecheraș de cartier cu cercel de tinichea și (posibil) nevastă acasă. Să-l lase naibii pe acest șomerilă emoțional, îi zic prietenele generate, dar ea persistă. Într-un fel, e simularea unei drame vechi de când lumea.
Instrumentalele ei sunt un fusion între vioara romanțelor, cobza și țambalul din muzica lăutărească și beaturile bass boosted din pop și hip-hop (cu un strop de neomanele pentru vibe-ul voit balcanic). Deci nimic din ce nu s-a auzit încă de prin 2016 (2016 e 2026!). Remarcabilă este verosimilitudinea vocii sale, un mix între Maria Răducanu, Irina Rimes, Paulina și puțin Ionuț Cercel (de aici și numele de familie?). Sunt notabile și pauzele pentru respirație, ezitările și înfloriturile aproape șaraimanice sau Z-uri mute de la unele cuvinte (precum macaz și necaz din melodia Pe peronu’ de la gară). Pe scurt, toate idiosincraziile care ocultează virtualitatea personagiului, corporalizând-o din punct de vedere sonic.
„În esență, AI-ul caută și analizează tipare într-o bază de date foarte mare, o bibliotecă digitală muzicală pe care a învățat-o în timpul antrenării. Pe baza acestei «memorii», face o sinteză a ritmurilor, melodiilor și armoniilor relevante și le combină într-o piesă nouă, care respectă cerințele primite”, spune Alexandra Belibou, conferențiar universitar și coautoare a unui articol academic despre muzica generată de IA. Am contactat-o sperând să aflu cum anume ia naștere această muzică și care ar fi efectele sale. Mi-a răspuns că „implicarea AI-ului în compoziția muzicală poate duce la diluarea personalității creatorului. Există riscul ca, în timp, rolul compozitorului să se transforme, iar acesta să nu mai fie un autor în sens deplin, ci mai degrabă un curator (o persoană care selectează și combină sonorități dintr-un volum mare de materiale generate de AI). În acest context, granița dintre creație și selecție devine tot mai neclară.”
În comentarii, lumea observă (pe drept) că melodiile Lolitei aduc cu ale Paulinei. A durat ceva mai mult să dau de artistă, dar am reușit până la urmă s-o întreb despre aceste similitudini: „Mi-a apărut și mie pe TikTok fiind un proiect deja viral. Eu nu sunt deloc fană a muzicii create cu AI și nu pot înțelege hype-ul. Mi se pare că încă se simte că nu este o muncă umană acolo sau că este într-o măsură mult prea mică. [...] Probabil comparația vine din laitmotivele pieselor și din vulnerabilitate.” În trecut, activiști romi și comentatori online au reclamat faptul că Paulina își apropriază muzica culturii rome. În cazul Lolitei, avem de-a face cu automatizarea acestui proces.
Paulina adaugă că nefiltrarea organică și șablonizarea i se par înspăimântătoare, motiv pentru care în ultimul timp s-a detașat din ce în ce mai mult de tehnologie: „E cu atât mai scary cu cât devine tot mai realist și mai dificil să îți dai seama ce e real și ce e AI. Mi se pare că ne îndepărtăm de suflet și ni se ia și ultimul lucru care ne face umani – arta. Pe de altă parte, pot înțelege că este un instrument extraordinar pentru cei care văd în artă doar un business. E rapid și eficient.”
Extrem de eficiente sunt și clipurile Lolitei. Din punct de vedere al decupajului par relativ rudimentare. Câteva cadre, câteva prim-planuri și aia e. Stilistica asta minimalistă le dă o aparență de low effort zero budget (hai să tragem repede câteva șnururi cu artista lip sync-uind piesa), dar de fapt nu e deloc așa. Lumea prezentată (cât și cum apare din cele câteva prim-planuri) pare banală, dar privită cu atenție își relevă bizareria. Uneori subtil, ca în cazul stației Pe peronu’ de la gară, care e un mix superb între Gara Obor, Gara Sinaia, dar și cea de la Schönbrunn. Alteori pronunțat, ca în cazul Lipscaniului cu firme luminoase într-o limbă extraterestră din Stau la geam sau al bucătăriei cu cel puțin trei chiuvete din Ultima felie.
Deși mai prindem câte un glitch sau două prin fundalul clipului, întreaga forță a GPU-ului se vede în calitatea prim-planurilor și a gros-planurilor. Camera vine extrem de aproape de fața generată a Lolitei. Genul ăsta de încadratură denotă un grad mare de intimitate aparentă. Ochii ei digitali, plânși și neclipitori privesc direct prin noi. I-am trimis videourile futurologului Ștefan Tiron, ca să-i cer o părere. Ziua următoare am primit asta de la el: „Trăim o apocalipsă «hialuronică». Fără să vreau, venind din epoca audiovizualului digital glitchuit, a download-ului sau upload-ului sacadat sau a imaginii distorsionate și elastice pe un ecran modulat și magnetizat, am acum senzația că produsele audio-video IA sunt ieșite proaspăt dintr-o clinică de lux unde și orice defect, falsetto sau aluniță este adăugat ulterior, ca să taie din luciul și bronzul care poleiește aproape toate suprafețele și partiturile perfecționismului generativ. Nu numai că rar poartă urmele procesului facerii sale, dar împinsă de presiunea pieței, de cizelarea și injecția algo-capitalistă, marfa AI îmbobocește gata cizelată, degresată și depixelată.” Și cred că are dreptate. E deranjantă perfecțiunea în contentul generat cu IA. Chiar și atunci când mimează erori și stângăcii inerent umane, rezultatul dă cu straniu.
Însă există lucruri și mai problematice în proiectul Lolita. În primul rând, alegerea unui nume atât de fetișizant, într-un climat post-Ibrăileanu-Nabokov-Epstein, iar în al doilea rând portretizarea sa ca o tânără de etnie romă (atât textual, cât și vizual). Despre acest aspect al proiectului său, Tom spune că „Lolita este un avatar al sunetului balcanic modern. Muzica ei este o fuziune eclectică, pleacă de la vibe-ul de lăutărie și manea, dar trece prin hip-hop, trap și chiar jazz. Alegerea etniei a venit natural, ca o formă de onestitate față de genul muzical abordat. Am vrut un personaj care să aibă căldură, carismă și acea «șmecherie» specifică, nu un manechin de plastic perfect și steril. Lolita e o celebrare a acestei culturi, nu o caricatură.”
Pe de altă parte, există voci care critică genul ăsta de reprezentare. Pentru activista romă Alexandra Fin, proiectul Lolita „reprezintă o exploatare și instrumentalizare a culturii rome. Este intenționat rasializat, atât prin aspectul fizic, cât și prin referințele la practici spirituale rome, precum datul în bobi și temele din cântece, fără asumare sau responsabilitate culturală. Este profund inuman ca o identitate/cultură marginalizată să fie folosită pentru a genera profit printr-un artist virtual. Artiștii romi sunt tratați ca inferiori, în timp ce o identitate romă virtuală, rasializată și dezumanizată, devine apreciată și profitabilă. Diferența dintre cele două este rasismul.”
Și activistul Bogdan Burdușel ia poziție față de Lolita într-un TikTok: „Problema e ce spune acest proiect despre noi și despre felul în care România se raportează la cultura romă. Românii iubesc muzica romă, dar nu-i plac pe romi. Ne place sunetul, ne place vibe-ul, ne place să petrecem pe manele, dar dacă se poate să nu fie niciun rom implicat ar fi super. [...] Practic, în contextul ăsta, o artistă AI e soluția perfectă. Cântă ce vrem, nu deranjează, nu ne obligă să ne gândim la realitatea romilor din România, nu vorbește despre rasism. Deci e super convenabil. Problema cea mai mare nu e că un algoritm cântă, ci faptul că noi ca societate n-avem curaj să acceptăm artiști romi în mainstream și alegem o copie artificială care ne face viața mai comodă.”
De aceeași părere este și artistul și cercetătorul David Lazăr, care consideră Lolita „un avatar digital, ales strategic să fie de etnie romă – pentru că, da, capitalul cultural rom este în prezent valorificat pe piață. Nu voci rome autentice care să dețină controlul asupra propriei narative și munci creative. Ci un construct AI curatoriat de interese corporatiste, care extrage valoare dintr-o identitate culturală fără să redistribuie puterea sau resursele către comunitatea reprezentată.”
Tehnologia aceasta încețoșează și mai tare granița și așa fină între apreciere și apropriere. Avem proiectul Manelotron, care lansează cvasi-zilnic noi manele IA, și pe Maria Mij, influencer IA de etnie romă. Întrebarea este: Pot artiștii IA să facă apropriere culturală și exotizare? Discuția rămâne deschisă. Trăim vremuri cu adevărat interesante.
Până la urmă ce e mai e aIA realitate?
În dezbaterea despre auteurismul IA există două facțiuni clare. Prima, compusă din creatorii IA, poate face lesne dovada că până și în crearea muzicii cu ajutorul IA există un grad de imput uman. Despre procesul său de lucru, Tom spune că este iterativ: „Uneori sunt nevoit să schimb versurile dacă nu sunt «cântate» natural de AI, alteori adaug sau elimin instrumente până ating acea rezonanță perfectă pe care o caut. Chiar și după ce piesa este generată, intervin adesea pe fișierul audio final pentru a tăia secțiuni sau pentru a ajusta structura instrumentală exact așa cum îmi doresc. E un mix de prompting și producție clasică.” A doua e compusă din criticii acestei practici și artiștii care se simt direct vizați de această tehnologie.
Pentru Alexandra Belibou, „procesul de creație este și un act personal și intim de clarificare interioară, de purificare mentală sau de catharsis. Există riscul ca, odată cu automatizarea excesivă, să devenim mai săraci din acest punct de vedere, chiar dacă producem mai multă muzică”. Paulina conchide oarecum tristă că „există case de discuri, producători și artiști care aleg această scurtătură AI și din păcate astfel de piese ajung virale sau chiar pe radio. Este trist pentru artiștii independenți care se zbat să facă totul de la zero.” Și reacții continuă să apară: DJ Mă-ta vine cu un rant despre muzica IA, iar cei de la Bazar de muzică postează un reel în care o blochează pe Lolita.
Discuțiile despre valoarea realului și a autenticului în procesul artistic asistat de IA pot fi nuanțate ca să deservească retoric toate taberele. Acesta ar fi nivelul micro. Ce este clar, însă, și Paulina punctează asta, este că la nivel macro se produce o schimbare fundamentală a mijloacelor de producție, schimbare care nu pare să afecteze obiceiurile de consum. Brusc, avem content generat mult mai repede și mai ieftin, care are potențialul de a genera industriei aceleași câștiguri ca înainte. Produsul finit, muzica în sine, odată creată, intră în logica pieței, pe radio sau serviciile de streaming. Sunt de acord cu jurnalistul Paul Breazu (Arhiva de Sunet), cu care am discutat in extenso acest subiect, atunci când spune că „da, poate că au toate motivele să fie îngrijorați artiștii, pentru că apariția muzicii generate de AI le pune în față o oglindă ciudată, așa cum o face, de fapt, pentru oricine actează în spațiul creativ, să zicem. [...] În fond, diferențele între intențiile industriei AI și ale industriei muzicale nu sunt neapărat diferite, chiar dacă uneltele pot fi.” Și, deși Paul rămâne reticent când vine vorba de cât de ascultabilă este această muzică generată, faptul că deja circulă în mainstream (pe sistem heavy rotation) e o dovadă în sine.
Cât despre autenticitate, realitate, trăire și simțire în producția muzicală, aș aminti (punând paie pe foc) că irealitatea este fundamentală procesului artistic, atât la nivel conceptual, cât și la nivel factual. În definitiv, muzicienii s-au ficționalizat întotdeauna, fie că vorbim de personele și personajele lor (David Bowie’s the thin white duke!), fie că ne gândim la toate trupele false din filme și seriale (Spinal Tap, No Vacancy, PoP!, The Wonders, Patti Cake$, etc.) sau la trupe ficționale care concertează holografic în viața reală (Gorillaz). Avea tot sensul ca muzica și muzicienii generați cu IA să fie next on the list. Dezbaterea aprinsă despre etica genului ăstuia de demers e un hot topic de o actualitate mai acută decât ne dăm poate seama. O vedem, de exemplu în acuzele recente la adresa artistului și producătorului muzical Timbaland, care și-ar fi trădat breasla lansând compania de entertainment IA Stage Zero și dezvoltând și promovând artista generată TaTa Taktumi.
Ca să revenim la spațiul RO, recent am văzut că Theo Rose a folosit tehnologia IA-ul pentru a-și traduce hitul A venit poliția în franceză, spaniolă, arabă, turcă. Bine, traducere e impropriu spus, fiindcă nu e vorba doar de a trece melodia dintr-o limbă în alta, ci și de a face versiuni plauzibile în acele limbi (multe dintre ele) folosind chiar vocea sintetizată a artistei. La fel se întâmplă și în cazul clipului realizat de Never Played Records – un cover audio-video după Somebody That I Used to Know de la Gotye, cântat de versiuni IA ale artiștilor Florin Salam, Adi Minune, Loredana Groza, Smiley, Alex Velea, Tzancă, Vali Vijelie, etc.
Nu m-aș hazarda să deplâng moartea muzicii sau a culturii, în special pentru că, din multe puncte de vedere, reacția asta de respingere seamănă cu discursul acela din jurul introducerii sintetizatoarelor analogice (și mai târziu digitale) în câmpul de producție sau chiar împrejurul ideii de remix/DJ-eală. Cred că muzica și rasa umană sunt safe for now. Pe viitor, cine știe?
Demersul generării contentului IA pare că se înscrie în logica de producție/distribuție/consum a bunurilor culturale. Totul e pe față, cu etichete cu scrisul de-o șchioapă, dar în definitiv transparent. Și, din câte îmi dau seama, cam here to stay.
Yapapa Ummm, Yapapa Haane!
Din multe puncte de vedere, Lolita pare a fi cel mai negru coșmar al muzicienilor (și poate al artiștilor în general). Un ipochimen digital ale cărui melodii nu doar că (mostly) trec testul Turing, dar și prind la public. Și zilnic apar noi și noi artiști digitali: Taria Manase, Butucuu, Kara Zina, Muzica IA, Isidora, Inmusiq Radio, Respirpoezie, Ilaria etc. Și toți fac muzică din aIA bună, croită acum expres și pentru playlisturile RO. Însă, în general, calitatea melodiilor și a clipurilor generate lasă de dorit. Se vede în ieftineala producților acestora intenția clickbait-istă, de easy cashgrab. Am un sentiment de déjà vu. În multe privințe ce se întâmplă acum se aseamănă cu boom-urile internetice din trecut (tumblrsfera, blogosfera, socialmediasfera etc.). Singura diferență e accelerarea culturală.
Oricât de mult ne-am chinui să traversăm feed-ul mlaștină, swipe-uind disperați cu macetele, pare că nu facem decât să ne scufundăm mai tare. Să salvăm, deci, ce putem și să căutăm adăpost. Acum când scriu asta sunt în pat încercând să adorm, dar nu pot să nu mă simt cocoțat în corcoduș tâgâdâm pâș-pâș, strângând la piept pisica yapapa, manifestând împreună cu ea să nu ne ia pe sus torenții.
Imagine principală realizată cu Canva
