Prin cărți precum Slujbe de mare rahat, Datoria. Primii 5.000 de ani, David Graeber s-a impus ca unul dintre gânditorii importanți care au încercat să înțeleagă de ce trăim cum trăim azi și cum am ajuns aici. Marele adevăr ascuns al lumii… Eseuri, adună texte scrise de Graeber pe parcursul a două decenii și publicate postum.
Critice și originale, eseurile lui Graeber explorează subiecte din istorie, economie, artă, sociologie și științe politice, sondând dincolo de explicațiile facile.
David Graeber (1961-2020) a fost doctor în antropologie, economist și profesor la London School of Economics. Militant anarhist și teoretician al gândirii anarhiste din America de Nord, a fost unul dintre liderii mișcării Occupy Wall Street. Lucrările sale din domeniul antropologiei sociale și economice – în special Debt: The First 5,000 Years (2011), The Utopia of Rules (2015), Bullshit Jobs: A Theory (2018) și The Dawn of Everything (2021) – i-au adus recunoașterea ca unul dintre cei mai marcanți antropologi și gânditori de stânga ai epocii noastre.
Categoric, americanii nu se consideră o națiune de altruiști frustrați. Dimpotrivă: modurile noastre obișnuite de gândire înclină spre un cinism rudimentar. Lumea este o piață uriașă; toți vor să facă un ban; dacă vrei să înțelegi de ce s a întâmplat ceva, întâi întreabă cine are de câștigat. Aceleași atitudini exprimate în separeurile din spate ale barurilor răsună la cele mai înalte niveluri ale științelor sociale. Marea contribuție a Americii în lume, din perspectiva aceasta, a fost dezvoltarea teoriilor „alegerii raționale”, care pornesc de la supoziția că orice comportament uman poate fi înțeles ca o chestiune de calcul economic, o chestiune de actori raționali care încearcă să obțină cât mai mult posibil din orice situație dată cu cel mai mic cost pentru ei. Ca urmare, în majoritatea domeniilor, simpla existență a comportamentului altruist este considerată un fel de enigmă și toată lumea, de la economiști la biologi evoluționiști, și a câștigat faima prin încercări de a o „rezolva” – adică de a explica misterul faptului că albinele se sacrifică pentru stup sau că ființele umane țin ușa deschisă și le dau indicații stradale corecte unor inși care le sunt complet necunoscuți. [...]
Toate astea îmi sugerează că societatea americană ar putea foarte bine să funcționeze complet diferit decât tindem noi să presupunem. Închipuiți vă pentru o clipă că Statele Unite așa cum sunt ele azi ar fi creația unui inginer social ingenios. Cu ce supoziții despre natura umană am putea spune că a lucrat acest inginer? Cu siguranță, cu nimic care să fie asemănător cu teoria alegerii raționale. Este limpede că inginerul nostru social înțelege că singurul mod de a convinge ființele umane să pătrundă în lumea muncii și a pieței (cu alte cuvinte: a muncii care te tâmpește și a competiției acerbe) este să le fluturi pe la nas perspectiva de a putea astfel să și scalde copiii în bani, să dea de băut la prieteni și, dacă trag lozul cel mare, să și petreacă restul vieții înzestrând muzee și furnizând medicamente împotriva SIDA țărilor sărace din Africa. Pe când teoreticienii noștri încearcă în permanență să sfâșie vălul aparențelor și să arate cum toate aceste gesturi aparent lipsite de egoism ascund în realitate un fel de strategie interesată, de fapt, societatea americană poate fi concepută mai bine ca o bătălie pentru accesul la dreptul de a te purta altruist. Lipsa de egoism – sau, cel puțin, dreptul de a te angaja într o activitate nobilă – nu este strategia. Este răsplata. Cred că acest lucru ne ajută cel puțin să înțelegem de ce, în ultimii ani, dreapta a reușit mult mai bine decât stânga să cânte în strună sentimentelor populiste. În esență, face asta acuzându-i pe cei de stânga că le taie americanilor de rând accesul la dreptul de a face bine în lume. Dați-mi voie să explic aici ce vreau să spun propunând o serie de propoziții.
PROPOZIȚIA I: Nici egoismul, nici altruismul nu sunt impulsuri naturale; de fapt, ele apar în relație unul cu celălalt și niciunul nu poate fi conceput fără o piață.
În primul rând, ar trebui să explic că nu cred că egoismul sau altruismul sunt în vreun fel inerente naturii umane. Motivațiile umane sunt rareori atât de simple. Mai degrabă, egoismul sau altruismul sunt idei pe care le avem despre natura umană. Din perspectivă istorică, unul tinde să apară ca reacție la celălalt. În lumea antică, de exemplu, tocmai în perioadele și locurile în care vedem apariția banilor și a piețelor observăm și ascensiunea religiilor lumii – budismul, creștinismul și islamul. Dacă delimităm un spațiu și spunem: „Aici te vei gândi doar la dobândirea de lucruri materiale pentru tine”, atunci nu e de mirare că, în scurt timp, altcineva va delimita un spațiu compensatoriu, declarând efectiv: „Da, dar aici trebuie să contemplăm faptul că egoul și lucrurile materiale sunt lipsite de importanță în ultimă instanță”. Bineînțeles, aceste ultime instituții au dezvoltat prima oară ideile noastre moderne despre caritate. [...]
PROPOZIȚIA II: Dreapta politică a încercat întotdeauna să accentueze această diviziune și astfel să se înfățișeze drept apărătoarea egoismului și, în același timp, a altruismului. Stânga a încercat să o suprime.
Oare nu s-ar putea explica astfel de ce Statele Unite, cea mai industrializată și orientată către piață societate din lume, este și cea mai religioasă? Sau, și mai frapant, de ce țara care i-a dat pe Tolstoi și Dostoievski a petrecut mare parte din secolul XX încercând să eradicheze în întregime atât piața, cât și religia?
În timp ce stânga politică a încercat mereu să șteargă această distincție – fie încercând să creeze sisteme economice care nu sunt impulsionate de motivația profitului, fie înlocuind filantropia privată cu o formă sau alta de sprijin comunitar –, dreapta politică a prosperat mereu de pe urma ei. De exemplu, în Statele Unite Partidul Republican este dominat de două aripi ideologice: cea libertariană și „dreapta creștină”. La o extremă, republicanii sunt fundamentaliști ai pieței libere și apărători ai libertăților individuale (chiar dacă văd în general aceste libertăți ca pe o chestiune de alegere a consumatorului); la cealaltă, ei sunt fundamentaliști de o varietate mai literală, suspicioși în privința celor mai multe libertăți individuale, dar entuziaști cu privire la poruncile biblice, „valorile familiei” și operele caritabile. La prima vedere, poate părea remarcabil că o astfel de alianță reușește să se mențină unită (și cu siguranță există tensiuni constante, cea mai faimoasă fiind legată de avort). Dar, de fapt, coalițiile de dreapta adoptă aproape întotdeauna o variantă a acestei forme. Am putea spune că abordarea conservatoare a fost mereu aceea de a dezlănțui forțele pieței, aruncând toate adevărurile tradiționale în haos; și apoi, în acest tumult al nesiguranței, de a se prezenta pe sine drept ultimul bastion al ordinii și ierarhiei, apărătoarea neclintită a autorității Bisericilor și părinților împotriva barbarilor pe care chiar ea i a slobozit. Poate e o înșelătorie, dar una remarcabil de eficientă; și unul dintre efecte este că dreapta ajunge să pară că deține monopolul asupra valorii. Am putea spune că reușește să ocupe ambele poziții, de ambele părți ale diviziunii: egoism extrem și altruism extrem. [...]
PROPOZIȚIA III: Adevărata problemă a stângii americane este că, deși încearcă într-un fel să șteargă diviziunea dintre egoism și altruism, valoare și valori, o face în mare măsură pentru propriii copii. Aceasta i-a permis dreptei să se înfățișeze în mod paradoxal drept apărătoarea clasei muncitoare.
Asta ar putea explica de ce stânga din America e într-un asemenea hal. Departe de a promova noi viziuni privind ștergerea diferenței dintre egoism și altruism, valoare și valori sau de a furniza un model pentru a trece de la una la cealaltă, progresiștii nici măcar nu par capabili să treacă de aceasta. După ultimele alegeri prezidențiale [textul este scris în 2007 – n.red.], marea dezbatere din cercurile progresiste a fost relativa importanță a chestiunilor economice față de așa numitele „războaie culturale”. Au pierdut democrații fiindcă nu au putut propune nicio alternativă economică plauzibilă sau au câștigat republicanii fiindcă i-au mobilizat cu succes pe creștinii conservatori în jurul chestiunii căsătoriei dintre persoanele de același sex? După cum am spus, simplul fapt că progresiștii formulează astfel întrebarea nu doar arată că sunt blocați în termenii de analiză ai dreptei, ci demonstrează totodată că nu înțeleg cum funcționează cu adevărat America.
Dați-mi voie să ilustrez ceea ce vreau să spun analizând bizara atracție populară exercitată, cel puțin până recent, de George W. Bush. În 2004, cea mai mare parte a intelighenției liberale americane nu părea capabilă să o înțeleagă. După alegeri, mulți dintre membrii ei au fost șocați fiindcă bănuiau că ceea ce urau cel mai mult la Bush era tocmai ceea ce atâția votanți ai lui Bush iubeau la el. Să ne gândim, de exemplu, la dezbateri. Dacă ar fi să dăm crezare statisticilor, milioane de americani care i au urmărit pe George Bush și John Kerry înfruntându-se au conchis că Kerry a câștigat, apoi s-au dus și au votat totuși pentru Bush. Era greu să scapi de bănuiala că, în cele din urmă, prezentarea coerentă a lui Kerry, talentul lui de a vorbi și a argumenta au lucrat de fapt în defavoarea sa.
Acest lucru îi face pe democrați să cadă pradă disperării. Nu pot înțelege de ce o conducere fermă este echivalată cu a te purta ca un idiot. Nu pot înțelege nici cum un om care provine din una dintre cele mai de vază familii din țară, care a studiat la Andover, Yale și Harvard și a cărui expresie facială caracteristică este un rânjet de automulțumire ar putea convinge pe cineva că este un „om din popor”. Trebuie să mărturisesc că și eu am avut problema asta. Ca fiu al unor părinți din clasa muncitoare, care a obținut o bursă la Andover în anii 1970 și, în cele din urmă, un post la Yale, mi-am petrecut o mare parte din viață în prezența unor oameni ca Bush, la care totul dădea o puternică impresie de privilegiu mulțumit de sine. Dar, de fapt, povești ca a mea – despre o puternică mobilitate de clasă prin intermediul realizărilor academice – sunt din ce în ce mai neobișnuite în America.
Bineînțeles, America se consideră în continuare un tărâm al oportunităților și, cu siguranță, așa și este din perspectiva unui imigrant din Haiti sau Bangladesh. Fără îndoială, în termeni de mobilitate socială în ansamblu, încă deținem avantajul în comparație cu țări precum Bolivia sau Franța. Dar Statele Unite au fost dintotdeauna o țară clădită pe promisiunea unei mobilități ascendente nelimitate. Condiția clasei muncitoare a fost în mod tradițional considerată o stație intermediară, ceva prin care o familie trece în drumul ei spre ceva mai bun. Lincoln sublinia că democrația americană era posibilă datorită absenței unei clase de muncitori salariați permanenți. Pe vremea lui Lincoln, idealul era să lucreze în primul rând imigranții ca muncitori salariați, asta ca să economisească suficienți bani pentru a face altceva: în cel mai rău caz, să cumpere niște pământ și să devină fermieri pe frontieră.
Ideea nu este cât de mult corespundea realității acest ideal, ci că imaginea era plauzibilă pentru majoritatea americanilor. De fiecare dată când drumul este perceput ca fiind blocat, apar tulburări profunde. Închiderea frontierei a dus la lupte sindicale înverșunate și, de-a lungul secolului XX, expansiunea constantă și rapidă a sistemului universitar american a putut fi văzută drept un fel de substitut. Mai ales după cel de al Doilea Război Mondial resurse uriașe au fost investite în extinderea sistemului de învățământ superior, care s-a dezvoltat extrem de rapid, și toate astea au fost promovate foarte explicit ca un mijloc de mobilitate socială. În timpul Războiului Rece, aceasta a servit aproape ca un contract social implicit, oferind nu doar o existență confortabilă claselor muncitoare, ci și șansa ca fiii și fiicele lor să nu facă parte tot din clasele muncitoare.
Firește, problema este că un sistem de învățământ superior nu poate fi extins la nesfârșit. La un moment dat, te trezești cu un segment semnificativ din populație incapabil să și găsească slujbe cât de cât corespunzătoare pregătirii sale, care are toate motivele să fie furios din cauza situației sale și care are totodată acces la întreaga istorie a gândirii radicale. În secolul XX, exact asta a fost situația cu cele mai mari șanse de a stârni revolte și insurecții – eroii revoluționari, de la președintele Mao la Fidel Castro, se dovedesc a fi aproape invariabil copii din familii sărace care s-au chinuit să le dea o educație burgheză, doar ca să descopere că o educație burgheză nu garantează în sine intrarea în burghezie. La sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, tocmai în momentul în care extinderea sistemului universitar a ajuns într un punct mort, campusurile, în mod previzibil, au explodat.
Evenimentele ulterioare ar putea fi văzute ca un fel de încercare de a ajunge la un acord. Radicalii din campusuri au fost reabsorbiți în universitate, dar, în general, au fost angajați pentru a-i educa pe copiii elitei. Pe măsură ce costul educației a crescut spectaculos, ajutoarele financiare au fost reduse, iar guvernul a început să recupereze agresiv împrumuturile studențești care existaseră cândva în mare măsură doar pe hârtie, perspectiva mobilității sociale prin educație – mai ales prin educația liberală – s-a redus rapid. Numărul studenților proveniți din clasa muncitoare de la marile universități, care a crescut constant până cel puțin la sfârșitul anilor 1960, e acum în scădere de decenii. Dacă votanții lui Bush din rândul clasei muncitoare tind să nu-i suporte pe intelectuali mai mult decât pe bogați, atunci cel mai probabil motiv este că își pot imagina un scenariu în care ar putea deveni bogați, dar nu și pot imagina unul în care ei sau copiii lor ar putea deveni vreodată membri ai intelighenției. Dacă stai să te gândești, nu este o evaluare nerezonabilă. Un mecanic din Nebraska știe că este foarte improbabil ca fiul sau fiica sa să devină vreodată director executiv la Enron. Dar este posibil. Pe de altă parte, oricât de talentat ar fi copilul său, nu există practic nicio șansă ca acesta să devină vreodată avocat internațional în domeniul drepturilor omului sau critic de teatru pentru The New York Times. Aici trebuie să ne amintim nu doar schimbările din învățământul superior, ci și rolul stagiilor neplătite sau practic neplătite. În Statele Unite a devenit ceva obișnuit faptul că, dacă alegi o carieră din orice alt motiv în afară de bani, în primul an sau primii doi ani nu vei fi plătit. Lucrul acesta este cu siguranță adevărat dacă vrei să te implici în activități altruiste: să zicem, să intri în lumea activităților caritabile sau a ONG-urilor ori să devii activist politic. Dar este la fel de adevărat dacă te interesează valori precum Frumusețea sau Adevărul: să faci parte din lumea cărților ori din lumea artei sau să fii jurnalist de investigație. Cutuma face efectiv imposibilă o astfel de carieră pentru un student sărac care dobândește totuși o educație liberală. Astfel de structuri de excludere au existat dintotdeauna, desigur, mai ales la vârf, dar, în ultimele decenii, gardurile s au transformat în fortărețe.
Dacă fiul – sau fiica – acelui mecanic vrea să urmeze o carieră mai nobilă, ce opțiuni are cu adevărat? Probabil doar două. Poate căuta un loc de muncă în biserica din comunitate, ceea ce e greu de realizat. Sau se poate înrola în armată.
Acesta este, firește, secretul nobleței. Să fii nobil înseamnă să fii generos, să ai principii înalte, să fii altruist, interesat de forme superioare ale valorii. Dar înseamnă și să poți face asta fiindcă nu ești nevoit să te gândești prea mult la bani. Este exact ceea ce fac soldații noștri când le oferă consultații stomatologice gratuite sătenilor: sunt plătiți (modest, dar corespunzător) ca să facă bine în lume.Privind lucrurile în această lumină, este totodată mai ușor să înțelegem ce s a întâmplat cu adevărat în universități după anii 1960 – „acordul” despre care am pomenit mai sus. Radicalii din campusuri s-au apucat să creeze o societate nouă, care să distrugă distincția dintre egoism și altruism, valoare și valori. Nu a mers, dar li s-a oferit efectiv un soi de compensație: privilegiul de a folosi sistemul universitar pentru a crea vieți care să facă asta; în felul lor modest, să fie sprijiniți în privința nevoilor materiale în timp ce căutau virtutea, adevărul și frumusețea și, mai ales, să transmită acel privilegiu propriilor copii. Nu îi poți învinovăți că au acceptat oferta. Dar nici nu poți învinovăți restul țării că îi detestă din plin. Nu fiindcă resping proiectul: așa cum am spus, asta înseamnă America.
Mereu îi întreb pe activiștii angajați în mișcarea pentru pace și campaniile antirecrutare: de ce puștii proveniți din clasa muncitoare se înrolează în armată? Deoarece, ca orice adolescent, vor să scape de lumea muncii anoste și a consumerismului fără sens, să ducă o viață de aventură și camaraderie în care ei cred că fac ceva cu adevărat nobil. Se înrolează în armată fiindcă vor să fie ca voi.
Fotografie de deschidere preluată de pe Pexels.
