După scandalul de la începutul anului trecut în jurul Religiei woke a lui Jean-François Braunstein, care a și venit în țară să țină o conferință nu foarte strălucită la Ateneu și despre care am și scris atunci, mă așteptam să apară și o carte care să privească cu mai multă moderație întreaga discuție, și iată că avem una, de la Tact: Panica woke, de Margot Mahodeau. Mahodeau face întocmai opusul lui Braunstein, și anume încearcă să ne convingă că mare parte din cazul care se face în jurul tuturor acestor mișcări occidentale adunate sub numele de woke este o panică și nimic altceva. Și în felul ăsta, cartea își trădează argumentul principal încă din titlu.
N-o ajută că alt argument în afară de ăsta nu pare să aibă, dar e o bună încercare de a muta discuția dinspre frenezia ușor apocaliptică cu care sunt înfățișate aceste mișcări în presa și discursul politic de dreapta. Cartea e scrisă în 2022 și se preocupă și de realitatea politică și culturală franceză, de care de vreo 3 decenii știm tot mai puține în țară. Mai important, n-a prins al doilea mandat al lui Trump, care a impus în politica națională americană un reacționarism cenzorial mai acut decât în primul mandat, mai ales direcționat împotriva universităților. Dacă ar fi fost scrisă mai recent, luând în considerare și orizontul noilor măsuri, argumentul ei ar fi fost și mai puternic.
E o carte scurtă altfel și nu foarte greu de rezumat: Mahodeau zice că genul de atenție pe care au primit-o mișcările woke în ultimul deceniu este mai degrabă rezultatul unei politici reacționare orchestrate de conservatori, care se străduiesc, în orice caz de political correctness și scandal universitar, să facă din țânțar armăsar pentru a arăta problema drept mai serioasă decât este. Discuția din jurul woke este – pe scurt – o panică morală creată de o clasă intelectuală, formată din jurnaliști, universitari, membri ai dark web, canale de televiziune ca Fox News și alții. Genul acesta de reacție împotriva perceputului stângism al universităților nici măcar nu e nouă – încă din anii ’70-’80 se deplângea virajul lor îngrijorător spre stânga extremă și, dacă-l țineți minte pe Allan Bloom cu Criza spiritului american, tot de-atunci datează marile conflicte intelectuale din jurul canonului occidental.
Unele părți ale dreptei republicane erau sceptice față de universități încă de pe-atunci, cu tot ce implică asta: scepticism la adresa feminismului, panici morale în privința minorităților sexuale, discuții vagi despre un la fel de vag „declin moral”. Și, sub toate astea, o nouă obsesie cu postmodernismul, care era prezentat ca având efecte nocive asupra discursului rațional moștenit din Lumini. Frica împotriva corectitudinii politice care devine marcantă în anii ’90 nu este, pentru autoare, decât o prelungire firească a acestei mefiențe intelectuale mai vechi împotriva oricărei filozofii care avea de gând să zdruncine categoriile fixe ale înțelegerii occidentale și să tulbure apele sociale.
Când discuția explodează cu adevărat la începutul anilor 2010, apoi și mai mult cu Jordan Peterson și cu concedierile câtorva profesori proeminenți de la universități americane (ca Bret Weinstein) – ea nu explodează din nimic, ci canalizează aceste mai vechi canale conservatoare pe care le folosește ca să ocupe o poziție în noul joc al efectelor politice care ni l-a livrat în cele din urmă pe Trump (de două ori). Atinsă masa critică, reacționarii sunt în măsură să creeze o panică à la carte, una în care se vorbește de amenințări, care ia mereu o retorică disproporționată față de subiectul său și transformă orice schimbare curriculară într-un sfârșit al civilizației, și care alege să lupte împotriva intervenției ideologice în universități printr-o intervenție contrară, ideologică și ea, însă bazându-și aceste intervenții pe diagnostice parțiale sau isterii.
Și-n tot acest timp, conservatorii își văd în continuare de tăiat fonduri de la educație, în timp ce se plâng în public de faptul că educația e subminată de noile mode ideologice venite de pe vechiul continent. Sau dețin puterea socială – cum se vede în SUA acum –, dar vorbesc de parcă ar fi victime ale unor partide extremiste care urmăresc să distrugă fibra societății democrate, când ei înșiși sunt cei care fac același lucru.
Panica woke. Anatomia unei ofensive reacționare
Asta e o observație bună, cea mai bună într-o carte altfel puțin săracă în ele. Ce mă miră cel mai tare la felul în care e scrisă este că e mai degrabă un atac formal decât de conținut. Adică ce critică adesea este modul în care aceste panici se dezvoltă și calitățile care le trădează drept panici și nu atât – și ce-ar fi fost poate mai important – miza fundamentală a conflictului ideologic, pentru a vedea de partea cui stă dreptatea. Sunt de acord însă cu intuiția fundamentală a cărții, aceea că dreapta reacționară cu rădăcini în conservatorismul liberal al anilor ’70-’80 se folosește într-adevăr de războaiele culturale pentru a-și realiza propriile strategii politice și pentru a reduce libertățile minorităților și a întoarce lumea occidentală spre ceea ce speră că era epoca ei de glorie, în care bărbații știau că sunt bărbați și toată lumea-și recunoștea fără dificultate dușmanii și prietenii.
Asta nu rezolvă însă problemele de fond ale disputei, care recent au fost problematizate bine la stânga, de Catherine Liu, în Virtue Hoarders, de pildă, sau de Susan Neiman, în Left is not Woke. Mahodeau are dreptate că criticii conservatori ai mișcărilor intelectuale din ultimii 40 de ani își reprezintă prost conținuturile noilor filozofii. Adesea sunt reprezentate prost fiindcă conservatorii care le atacă îl știu pe Marx din Manifest și meme și aproape nimic din postmodernismul francez, care fu o combinație bizară de lingvistică, fenomenologie și marxism care nu poate fi înțeleasă decât de cine are ani de zile să-și piardă timpul cu textele și să ajungă bine educat în bazele filozofiei moderne. Dintre intelectualii de dreapta care ies în ultimul deceniu la rampă, nu știu aproape niciunul care să aibă pregătirea asta; de obicei vin din alte câmpuri disciplinare, nu cel al umanioarelor (s-a văzut asta limita asta și în dezbaterea Žižek-Peterson de-acum câțiva ani).
Dar marile figuri din filozofia și istoria anilor ’60-’70 erau deja foarte sceptice la adresa noilor mișcări din filozofia continentală. Despre reacțiile unora la postmodernism am mai zis în această cronică (aici, de pildă) – dar uitați-l și pe E. P. Thompson, un important istoric al clasei în Marea Britanie, care recunoaște că de câte ori citește Foucault îi vine să se întoarcă urlând înapoi la onestul empirism britanic. Istoricii marxiști mai ales, cu minți orientate spre fapte, nu se pierd în divagații etern teoretizante în buclă. E de mirare că în anii ’90 Hobsbawm e printre primii care avertizează în privința pericolelor noii politici a identității și a părăsirii conceputului de clasă? El observa în 1996 că „politica identității” a apărut pe scenă abia după ce „atât statul-națiune cât și vechile mișcări și partide politice de clasă au fost slăbite”. Încă de-atunci susțineau unii că stânga nu se poate baza pe „politici identitare”. Noul concept de comunitate care să-l înlocuiască pe cel mai vechi de clasă i se părea lui Hobsbawm doar „un pretext ideologic”.
Cam asta observă și Catherine Liu în Virtue Hoarders, doar că într-o manieră mult mai combativă: și anume că vechea clasă managerială este cea care impune noile politici ale identității și că adesea sfârșește prin a le impune împotriva clasei muncitoare, în care nu are încredere că poate fi educată în noile pioșenii, a căror fundamentală importanță morală nu răzbate până la ea. Pentru Liu „panica morală” creată în jurul acestor noi idei e – ca pentru Hobsbawm acum 30 de ani – doar „o formă inutilă de pseudo-politică”, fiindcă înlocuiește angajarea politică propriu-zis cu un soi de filozofare morală.
Ce e interesant la toate aceste critici de stânga asupra a ceea ce trece acum drept corectitudine politică, wokism, stângism universitar etc. este că încearcă să recupereze câteva concepte mai tari și mai pozitive pe care să-și fundeze rezistența împotriva unei filozofii prea sceptice, de obicei de sorginte franceză (the French flu, îi zice Thompson): pentru Neiman, conceptele astea sunt universalismul, justiția și progresul, adică vechi concepte pe care i se pare (ca și lui Hobsbawm) că tradiția de stânga le-a moștenit din Lumini și care i-au articulat mai apoi toate pozițiile politice. Și că numai astea pot fi folosite pentru a demara o „politică a schimbării sociale”, și nu doar una „a simbolurilor”. A le nega, sugerează ea citându-l pe Améry, este mai degrabă reacționarism.
Mahodeau nu discută toată această enormă problemă de fond și de principiu, care este responsabilă de faliile care s-au creat în ultimele decenii în sânul lumii intelectuale – sarcina ei este ceva mai modestă, și anume să arate felul în care se construiesc războaie mai degrabă de imagine, pornite din evenimente care i se par lipsite de consecință reală, făcute să pară mai mari de un aparat de presă rău-voitor sau alarmist, care e interesat mai degrabă să solidifice ierarhii de putere, în timp ce face pe victima. E un adevăr aici care merită investigat mai profund, dar atâta timp cât problema de fond nu se pune, adică atâta vreme cât în discuția despre strategii nu apare și cea despre valorile care subordonează strategiile, discuția e mai degrabă formală.
Sursă foto: Pexels
