Cu noaptea în inimă (La Nuit au cœur) de Nathacha Appanah a fost una dintre cele mai zguduitoare cărți pe care le-am citit vreodată despre fragilitatea corpurilor și a vieților unor femei exact în preajma bărbaților care pretind că le iubesc. Este o carte de nonficțiune în care această scriitoare franceză de origine maurițiană a forțat limbajul să reconstruiască nu doar drumul până la femicid, ci mai ales viețile radioase a două femei care au fost omorâte de propriii soți. Prima este verișoara ei, Emma, mamă a trei copii, pe care soțul ei a călcat-o cu mașina. Cea de-a doua este Chahinez Daoud, o femeie de 31 de ani, originară din Algeria, pe care fostul soț a împușcat-o și a incendiat-o în stradă. Scriitoarea a aflat din presă despe moartea ei, care a zguduit Franța și a ridicat din nou întrebări despre capacitatea sistemului juridic și a poliției de a proteja femeile, cu atât mai mult cu cât existaseră nenumărate sesizări, în acest caz. Scriind despre ele, a povestit și despre propria experiență de a se găsi în pericol de moarte, alături de un bărbat iubit, poet și jurnalist, mult mai în vârstă decât ea, care în carte apare cu inițialele HC.
Pe lângă coborârea în infern pe care o documentează milimetric, inclusiv cu implicarea rasismului și a sexismului în modul în care sunt portretizate victimele și abordate faptele, cartea redă, într-un halou luminos și profund emoționant, frumusețea unor vieți pline de pasiune și speranță pe care femicidul le-a redus la încadrarea clinică de victime și atât. Pentru că meritau cu mult mai mult decât un sfârșit în agonie, Nathacha Appanah reconstruiește, aici, într-un limbaj de o precizie amuțitoare, viețile pline ale unor femei radioase, pe care nimeni nu le-a putut proteja, apăra, salva.
Am stat de vorbă cu autoarea când a venit în București, pentru a-și lansa cartea. Cu noaptea în inimă a apărut la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, tradusă superb de Mădălina Ghiu. În 2025 a primit trei premii cu mare greutate: Prix Femina, Prix Renaudot des Lycéens și Prix Goncourt des Lycéens. În același an, autoarea a fost desemnată și laureată a Premiului Goncourt – Alegerea României și a Republicii Moldova. Pentru întreaga operă, Nathacha Appanah a primit Prix de la langue française. În Maurițiu, Appanah a lucrat în presă și a publicat poeme și proză în reviste literare, dar a emigrat în Franța, unde trăiește în prezent. A debutat cu Les Rochers de Poudre d'Or (Éditions Gallimard) și a publicat o serie de romane distinse cu premii importante și traduse în multe limbi, fiind una dintre vocile de primă mărime ale literaturii franceze de azi.
Nathacha Appanah e autoarea mai multor cărți premiate: La Noce d'Anna (Prix grand public du Salon du livre de Paris, Prix Passion, Prix Critiques libres), Le Dernier Frère (Prix du roman Fnac, Prix des lecteurs de L'Express, Prix Culture et Bibliothèques pour tous, prix Obiou, Prix de la Fondation France-Israël) și Tropique de la violence (Prix Femina des lycéens, Prix du roman métis des lycéens, Prix des lycéens Folio).
Prezența ei a fost de o căldură rară și, ținând cont de greutatea temelor discutate, senină și generoasă. Am stat de vorbă aproape o oră, și despre propria poveste de iubire și violență cu un bărbat care era să o omoare în repetate rânduri, și despre femicid, dincolo de cazurile particulare, tratate în carte, și despre lege, scris, limbaj și control. A fost una dintre cele mai luminoase întâlniri, chiar în preajma unui subiect care te coboară în cel mai atroce întuneric. Cu noaptea în inimă rămâne o demonstrație despre cum limbajul poate fi deșirat, cercetat, luat în stăpânire și îmblânzit pentru a putea conține și plinătatea unor vieți, și brutalitatea care le-a anihilat și, dincolo de asta, pentru a descrie un întreg spectru al controlului și violenței, mentale și fizice, cu care toate am avut cu siguranță de-a face la un moment dat. E literatură pe cât de incofortabilă, pe atât de luminoasă și necesară și e un demers feminist de un curaj rar, care aduce la lumină o întreagă istorie de violență împotriva femeilor.
Alina Purcaru: Îți propun să începem de la curaj, pentru că e nevoie de foarte mult curaj să-ți învingi frica și să spui aceste povești. Cum ai reușit să ai atâta curaj? Cum ai găsit puterea de a începe să scrii o carte ca asta?
Nathacha Appanah: Pot să răspund în două feluri diferite? Cred că la început nu am avut încotro, a trebuit pur și simplu să fac asta. Era ceva ce trecea de propria persoană, ceva despre care era necesar să scriu. Și aici trebuie să spun ceva despre scrisul meu: mereu am crezut că scrisul e o modalitate de a înțelege condiția umană. M-a interest felul în care limbajul poate explica inexplicabilul. Când Chahinez Daoud a murit, am simțit că era timpul să scriu. La început, am crezut că o să fiu în stare să-mi spun propria poveste dacă inventez un personaj fictiv. După care am început să-mi pun întrebări, mai ales despre postura de a fi egală cu orice femeie. Despre această egalitate la nivel poetic, despre felul în care ea există după moarte, dincolo de moarte. Poate că de aici a venit curajul. Dar mai e un al doilea lucru pe care vreau să-l spun și poate că e cel mai important. Cred că e vorba despre curaj atunci când trăiești în realitatea acestor relații violente. Când scriam, eram în siguranță. Eram în siguranță cu limbajul, eram în siguranță la mine acasă. Vorbind strict despre mine, simt că perioada în care am avut cel mai mult curaj a fost când am trăit cu acest bărbat, nu când am scris despre asta.
A trebuit să te confrunți cu violența și trăind, și scriind apoi despre ea. Cum ai reușit să contracarezi această violență în timp ce o descriai? Ai vreo practică anume care să ajute la vindecare, vreo formă de terapie?
Eu nu cred că literatura e terapie. Cred că literatura e un spațiu al cuvântului, al limbajului, un loc în care se confruntă timpul și structura. Pentru mine, cea mai importantă chestiune era cea a limbajului. Cum poate limbajul, cum poate structura acestei cărți să conțină violența, să ajungă la un loc de întâlnire cu ea. Iar acest tip de violență după cum am spus, depășește propria persoană, pentru că vine dintr-o istorie a violenței. Violența aceasta, împotriva femeilor, presupune pedepsirea corpului, anihilarea existenței. Pentru mine, atunci când am început să scriu cartea, întrebarea de la care am pornit nu se referea la moarte. Nu de la moartea acestor femei am pornit. Pentru mine, cartea e despre a fi în viață. Este despre felul în care acest tip de femicid poate să anihileze bogăția și culorile din viața unei femei. Așa că am găsit foarte multă bucurie scriind despre viețile acestor femei.
De exemplu, când mi-o aminteam pe Emma, verișoara mea, îmi aminteam dragostea pe care o emana. Îmi aminteam felul în care gătea. Era o femeie foarte frumoasă. Mereu a fost așa, nu știu cum făcea asta. Avea mereu o tunsoare la modă. De fiecare dată când o vedeam, o întrebam: Mais comment tu fais? E ceva minunat. Avea mereu ceva obraznic, ștrengăresc, cochet. Dacă ziceam ceva despre coafura ei, imediat mă întreba: „Îți place? Îmi place, da, vreau să-mi fac și eu părul la fel”. Avea un păr ondulat, minunat. Și te asigur că în timp ce scriam, în echilibrul pe care încercam să-l găsesc acolo, chiar dacă știam că trupul ei a fost găsit într-un șanț, știam în același timp și că ea a fost femeia asta minunată. Și acest mod de a pune mereu în balanță bucuria, bogăția, umanitatea complexă și inumanitatea complexă a vieții cred că a fost modul meu de a mă raporta la tot ce s-a întâmplat.
Apoi mă gândesc la Chahinez Daoud, la felul în care i-am auzit pe prietenii ei cum și-o aminteau: „Oh, Chahinez și pernele ei roz. Știți cât de mult iubea rozul”. Pentru că moartea, moartea asta teribilă, oribilă, când ești la jumătatea vârstei, pune o distanță între cei care au rămas și cea care nu mai e. Cu cât vorbeam mai mult despre ea, cu atât părea mai prezentă, ca și cum ar fi fost încă acolo. ca și cum am fi putut glumi în continuare despre detalii care o făceau să fie cine era: pernele ei roz și toate celelalte nimicuri. E ceva atât de frumos să poți face asta, să salvezi complexitatea și să readuci într-un fel corpurile la viață. Așa facem cu oamenii pe care îi iubim, așa îi ținem în viață. Vorbim de bine despre ei, povestim despre cum erau și ce făceau. Spunem: îi plăcea chestia asta sau se îmbrăca în felul cutare, spunea asta și asta și avea rețeta asta. Așa le ținem în viață. Dar cu femicidul se întâmplă altceva. De exemplu, verișoara mea Emma devenise doar femeia care a fost omorâtă de soțul ei în acel mod. Și mai era și presupunerea asta teribilă: „Oare ce a făcut? Trebuie să fi făcut ea ceva”. E mereu gândul ăsta acolo, în mințile multora.
Din nenorocire, da. În cartea ta apare o temă, o imagine recurentă, nevoia de a-ți suna mama în cele mai îngrozitoare momente. Vorbești, de asemenea, despre durerea mamelor ale căror fiice au fost ucise. Mă întrebam de ce ai privilegiat această relație mama-fiică atunci când ai scris despre aceste crime?
Cred că dintr-un motiv foarte personal. Pentru că trebuie să spun că relația mea cu mama a fost schimbată pentru totdeauna de ceea ce mi s-a întâmplat. Când scriam cartea, fiica mea avea 13 ani. Și, printr-o foarte stranie întorsătură a sorții, în momentul în care cartea a fost publicată, ea împlinise 17 ani. Avea exact vârsta la care eu îl întâlnisem pe acel bărbat. Când m-am întâlnit și cu mama lui Chahinez, și cu mama Emmei, amândouă erau convinse că știuseră ce li se întâmplase fetelor lor. Avuseseră un soi de intuiții înainte ca ele să moară. Ca și cum știi de undeva. Și îmi amintesc toate telefoanele pe care mi le dădea mama în perioada aia. Așa că pentru mine a fost o modalitate prin care să vorbesc despre canalele astea nonverbale, despre relația asta dincolo de cuvinte. Pentru că literatura e, și cartea asta, în mod special, un mod de a scrie despre ceea ce nu poate fi văzut.
Mi se strânge stomacul de teamă când trebuie să fac asta: să explic ce intenționez să fac. Intenție literală, intenție metaforică, intenție literară, intenție care mă depășește.
De ce sunt ucise soțiile sau fostele soții? De ce unii bărbați nu suportă să fie părăsiți? Să fii ucisă de persoana care pretinde că te iubește. Legătura dintre Emma, Chahinez și mine. Violența în cuplu. Escaladarea acestei violențe. Plasele care ne întemnițează, care se strâng în jurul nostru. Linia fină dintre iubire, dependență și dominare.(Cu noaptea în inimă, traducere de Mădălina Ghiu, Editura TREI)
Vorbind despre ceea ce nu se vede: scrii despre violență scriind despre obiecte. Felul în care descrii fiecare obiect din spațiile în care s-au petrecut acte de violență împotriva femeilor spune enorm. Cum ai ajuns să scrii în felul ăsta, din unghiul ăsta?
Cred că istoria acestui tip de violență e o istorie a unui tip de violență care spiralează. Prima data când m-a izbit asta a fost când am descris momentul în care am mers pentru prima dată în casa acelui bărbat cu care eu am trăit. Nu am vrut să scriu despre asta. Nu știam cum aveam să mă simt. Știam cum aveam să mă simt. Știam că avea să fie greu. Dar nu știam ce încărcătură va primi limbajul, cum se va transforma. Va fi ceva prea puternic, ceva prea periferic sau ceva prea specific? Cu toate astea, știam că trebuie să scriu despre asta, pentru că legătura mea cu acest poet, tot contextual nostru, în care intra și literatura, risca să fie citit drept ceva foarte romantic, ceva intelectual chiar. Dar am vrut foarte mult să arăt că era vorba și de domesticirea, submisiunea corpului. Am vrut să fac asta pentru că toate aceste cazuri de femicid sunt forme extreme de domesticire a corpului, de luare a corpului în stăpânire. Așa că mi-am spus că trebuie să mă întorc în acea cameră.
Apoi am început să scriu, dar am început să scriu despre tot ce era în jurul meu. Cred că am făcut ca limbajul să funcționeze extrem de exact când a trebuit să descriu, de exemplu, o masă, și foarte ezitant, inexact și prea fierbinte când era vorba de corp. Așa că tot ce a intrat în corpul meu, tot ce i-a fost făcut corpului meu, tot ce mi s-a făcut era inexplicabil, dar a devenit explicabil prin felul în care totul în jur s-a schimbat. Am fost foarte surprinsă să-mi dau seama de asta. Nu știu dacă o să fie clar pentru tine, dar îmi amintesc că am petrecut două săptămâni scriind acele trei sau patru pagini. Scriam foarte lent dimineața și reveneam a doua zi, iar la un moment dat, am observat că se petrecuse ceva bizar. Mi-am amintit că în prima zi descrisesem lumina, pentru că era o zi însorită, ca fiind de un galben pal. A doua zi, descrisesem lumina ca fiind galbenă. Apoi, peste o zi, lumina devenise portocalie, apoi portocaliu închis, apoi roșu închis, apoi lumina devenise întuneric. Și mi-am zis: stai așa, nu e posibil, pentru că întreaga scenă durează cu aproximație zece minute, lumina nu se poate schimba așa. Dar m-am gândit că pentru mine, lumina se schimba. Lucrul ăsta m-a făcut să înțeleg că, scriind ceea ce am scris, pe câteva pagini limbajul a căpătat toate nuanțele și toate complexitățile. Când am intrat în acel apartament, aveam numai 18 ani. Eram atât de fericită, atât de entuziasmată, urma să-l întâlnesc pe poetul ăsta, iar el scrisese un poem pentru mine. Mă simțeam atât de onorată. Avea o mulțime de cărți și lumina era de un galben pal. Dar la final, nu mai eram acea fată. El era un bărbat violent, iar lumina se făcuse întuneric. Așa că asta chiar spune ceva despre puterea limbajului și despre puterea pe care o atașăm obiectelor. Cred foarte mult în memoria obiectelor. Nu știu dacă și tu.
Și eu cred, da.
Am să povestesc ceva ce nu are legătură cu cartea. Mi-am iubit foarte mult bunica. A fost muncitoare, a trăit din puțin, cu bunicul, iar eu am iubit-o foarte mult. Încă o iubesc. A avut foarte puține lucruri și, după ce a murit de Alzheimer, mama mi-a dat un bol pentru ofrande care îi aparținuse. Era o femeie foarte pioasă și îl folosea în ritualurile ei. E un bol metalic, nimic prețios în sine. Dar pentru mine e ceva foarte prețios, îmi țin acolo creioanele, instrumentele de scris. Eu scriu cu cerneală, iar ea punea apă în acel vas și amintirea ei e ca cerneala pentru mine. Mă uit în fiecare zi la el un obiect lipsit de importanță, dar cred că ea e acolo. E ceva real și plin de emoție. Și eu chiar cred că obiectele poartă ceva din persoana cărora le-a aparținut. E ca atunci când casa arsă a lui Chahinez a fost în sfârșit deschisă și toate obiectele ei erau vraiște, unele complet distruse. Eram acolo și mă uitam în jur: ăsta e ars, ăsta e într-o stare oribilă. Dar copiii ei se uitau la aceleași lucruri și spuneau: aici e mama. O vedeau pe mama lor peste tot.

Aș vrea să ne întoarcem puțin la ce ai spus mai devreme, despre legătura literară dintre tine și acest bărbat violent. Crezi că faptul că ați împărtășit aceleași interese, aceeași pasiune, a agravat lucrurile, adică a făcut conexiunea toxică dintre voi și mai puternică? Violența și mai profundă? E interesant de înțeles dacă dependența de cineva poate fi adâncită de interese și pasiuni comune, iar în cazul vostru a fost scrisul, ceva foarte intim și definitoriu.
Asta e o întrebare foarte interesantă. Adevărul e că încă mă gândesc la asta, nu am un răspuns clar. Am scris foarte mult de la 14 la 18 ani, dar când am început să trăiesc cu el, m-am oprit din scris. Poate pentru că această relație și viața de zi cu zi cu el mă epuizau. Mă împuținam strat după strat, dar nu era ceva la care să stau să mă gândesc. Mă gândesc acum. Dar cred că ai dreptate aici. Pentru că atunci când ne găseam în situații violente, fie că era vorba de violență fizică sau emoțională, imediat după urma mereu un moment în care el îmi povestea ceva despre o carte. Despre o carte despre violență. Ca și cum ar fi încercat să-mi arate sau să încerce să mă facă să cred că lucrurile se petrec așa pentru că el e un poet foarte talentat. Și că se poartă în felul ăsta cu mine pentru că mă iubește foarte mult. Și mai cred că uneori eu însămi începusem să mă gândesc la asta. Îmi amintesc că era o perioadă în care se ascundea. Trăiam într-o casă lângă care era un teren viran, cu multe tufișuri, mulți copaci în jur. Se ascundea acolo să vadă exact la ce oră mă întorc acasă, cu cine mă întorc și ce fac. Și cred că, pentru a face ca lucrurile să aibă sens cât de cât și să fie acceptabile, de înțeles, mă gândeam la literatură. M-am gândit la toate modalitățile, la toate figurile pe care le poate aduce literatura pentru a explica această violență. Da, cred că răspunsul e da. Și îmi amintesc că, după ce l-am părăsit, iar el încerca să mă facă să mă întorc, din nou mi-a vorbit despre literatură. Îmi spunea că putem face asta și asta, că are un proiect, că eu îl pot ajuta, că trebuie să facem asta: „Tu mă poți ajuta, poți să scrii din nou. Trebuie să scrii din nou”. Mai e ceva. Pentru mine, scrisul a fost un secret față de familia mea, în cultura în care am crescut. Literatura era ca un secret, nu puteam vorbi despre asta. Era ceva ce făceam pe ascuns, în camera mea. Așa că totul ajunsese să se amestece în acel secret. Cele două secrete, scrisul și relația mea cu el, s-au suprapus. Secretul relației și secretul literaturii. M-am născut într-o casă în care, practic, nu existau cărți. Singurele cărți pe care le aveam erau cărți pe care trebuia să le citesc pentru școală. Nu am avut niciodată o bibliotecă. Îmi amintesc cum nu aș fi fost în stare să le spun părinților mei că vreau să fiu scriitoare. Ar fi părut ceva atât de… anormal.
Dar după ce ei reușit să te distanțezi de situația asta abuzivă, ai găsit ajutor în literatura feministă, de exemplu, în cărți care să nu normalizeze sau să nu cauționeze violența, ci s-o demaște?
Nu, nu imediat. Nu știu dacă e bine sau rău, fiecare își găsește propriul drum pentru a ieși la lumină. Eu mi-am găsit drumul scriind din nou. Îmi amintesc prima noapte când m-am întors în casa alor mei. Am simțít din nou ce simțeam când eram adolescentă și scriam. Mă întrebam atunci dacă voi putea să public o carte, dacă voi putea să ating un vis de felul ăsta. E ceva posibil pentru mine? Cum se poate face asta? Îmi amintesc că în prima noapte nu am dormit. Dar cred că acele promisiuni mă așteptaseră, încă erau acolo și le-am îmbrățișat din nou. Ani la rând am luat acea parte din mine cu mine, acea parte frântă, secretă și într-un fel, am pus-o în buzunar. Mereu spun asta, nu e ceva ce am sufocat. Deloc. E ca și cum aș fi avut o plantă pe care nu am udat-o ani la rând. De fiecare dată când m-am mutat dintr-un loc în altul, am luat planta cu mine, dar nu am udat-o. Am început s-o ud după moartea lui Chahinez. Și când am udat-o, au început să-i dea frunzele din nou, să crească din nou. Cred că ăsta e felul în care m-am găsit pe mine însămi. Am început să citesc literatură feministă probabil acum zece ani.
Fuga de a scăpa de bărbat.Frica ultimelor clipe. Frica pe care femeile o au de bărbați. Frica de tatăl ei, frica de soțul ei, de fratele ei, de unchiul ei, de vărul ei, de bărbatul pe care îl întâlnește pe stradă. Să fie redusă la nimic, la tăcere, în ciuda educației ei, a studiilor ei, a cuvintelor ei și a ambiției de emancipare. Să devină o pradă. Să nu se odihnească în pace. Dreptatea, reparația, contururile fantomelor. Să înțeleagă exact cum au fost acele ultime clipe.
(Cu noaptea în inimă, traducere de Mădălina Ghiu, Editura TREI)
Citind cartea ta, mi-au venit în minte alte două cărți care vorbesc despre forme de abuz împotriva femeilor și care au apărut de curând în Franța: Consimțământul de Vanessa Springora și Tigru trist de Neige Sinno. Și mă întrebam cum a fost pentru tine să le citești, pentru că și acolo e vorba despre o privire către un trecut de abuz, control și manipulare, și acolo limbajul se mișcă în jurul unor evenimente traumatice.
Lucram la cartea asta când au apărut cele două. Cred că am fost fericită. Am fost foarte fericită pentru că, ani la rând, acest fel de povești au fost doar mărturii. Au fost scrise la persoana întâi, în ideea asta: „o să-ți spun povestea mea”. Dar ele nu urmăreau neapărat o structură, nu căutau să ajungă la un limbaj anume. Dar odată cu cărțile astea și mai ales cu cartea lui Neige, Tigrul trist, ceva se schimbă radical. Neige Sinno provoacă limbajul. Așa că pentru mine a fost o bucurie să citesc, să văd cum limbajul poate fi îndoit, rupt și cusut la loc. Pentru a cuprinde povestea. Și asta nu într-un mod terapeutic. Vezi? E o diferență uriașă. Mulți oameni mă întreabă: „te-a ajutat scrisul la cartea asta să te repari?” Iar răspunsul meu e: alte lucruri m-au reparat. Lucruri care au legătură cu viața mea de zi cu zi. Cu felul în care m-am ridicat din nou pe picioare, cu faptul că am ajuns să public, cu faptul că am cunoscut pe altcineva și că s-a întâmplat să am încredere în altcineva. Nu e un lucru ușor. Nu e un lucru ușor să ai un raport echitabil cu cineva care ți-e egal. Așa că lucrurile astea m-au reparat. Și faptul că am o fiică cu care port conversații care nu sunt ușoare, dar tot le purtăm, în mod autentic. Pentru mine, astea au fost căile prin care am reușit să mă repar, să mă fac la loc. Dar cartea asta e altceva. Am crezut tot timpul că e mai mare decât propria persoană, că nu mă privește doar pe mine.
Ne privește pe noi toate. În carte vorbești și despre modurile în care legea și aparatul juridic au eșuat în fața acestor femei, nu le-au fost de ajutor, nu le-au putut salva viețile. Poliția știa despre formele de violență prin care trecuseră și totuși n-a fost în stare să le apere. Și se întâmplă asta atât de des. E șocant că, în ciuda atâtor proteste și a atâtor dovezi, încă se întâmplă asta, femeile sunt în continuare abandonate de lege. De ce crezi că țipetele lor de ajutor sunt în continuare ignorate?
Cred că sunt foarte multe situații. De exemplu, dacă ne uităm la cazul lui Chahinez Daoud, acolo a fost o acumulare de disfuncționalități care au dus la moartea ei. Anul trecut, în Franța a mai murit o femeie tânără. Dacă ești victima unui abuz, primești un telefon special cu un singur buton. Apeși butonul și vine poliția. Ea avea acel tip de telefon. E cea mai sigură cale de protecție, avea acces la ea și a murit. Atacatorul ei tot a găsit o cale să ajungă la ea. Pe de altă parte, sentimental meu e și că avem de-a face cu o problemă de limbaj. Pentru că limbajul violenței, fizice sau mentale, e foarte diferit de limbajul administrativ. Când o femeie e bătută de soțul ei, are nevoie de foarte mult curaj ca să meargă la poliție. Și când ajunge acolo, trebuie să găsească exact cuvintele potrivite pentru ca situația ei să fie înregistrată într-o anumită categorie: anumite formulări, numiri de situații care să-i dea acces la alte facilități și forme de protecție. Dar în realitate, când treci printr-o situație violentă, sunt lucruri pe care nu le poți explica. În Franța spun: Je ne sais pas. Și multe victime spun asta: je ne sais pas. Dar je ne sais pas nu e îndeajuns de acceptabil. Așa că cred că trebuie să găsim o cale prin care acest limbaj modificat de violență, acest limbaj al sferei domestice, să-și poată găsi o cale înspre sfera administrativă. Știi, ca atunci când nu îți amintești exact ce s-a petrecut cu corpul tău, dar știi precis ce obiect a fost într-un anume loc. Da, eu cred că e ceva care are legătură și cu limbajul.
Măcar există speranță că limbajul poate fi învățat, dar se întâmplă să fie țipete disperate pe liniile de urgență și nimic nu se întâmplă.
La unul dintre evenimentele mele din Franța a venit un polițist. Ne-am plimbat un pic după aceea. Mi-a spus că pentru el e o situație foarte complexă: cum preiei mărturia unei femei și o transformi în limbaj juridic, administrativ? Și mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată. Mi-a povestit despre o femeie care venise să depună o plângere împotriva soțului ei care o bătuse. Iar soțul ei aștepta la recepție. M-am gândit atunci la controlul coercitiv în formele lui cele mai dure. Pentru că asta înseamnă control: felul în care un bărbat poate să spună Hai, mergi și depune plângere. Te duc eu la secția de poliție. O să te aștept. Nu poți să faci nimic. Nu poți să faci nimic. Du-te, sunt aici, te aștept. Nu mi-e frică. Eu sunt ăla care-ți dă toată libertatea din lume. Du-te și depune plângerea.
E îngrozitor, controlul în cele mai terifiante ipostaze. După cartea asta în care exact așa ceva ai documentat, ce altceva ai vrea să scrii?
Interesant. Simt că felul în care am scris cartea asta a fost foarte precis. Mi-ar plăcea să mă întorc la ficțiune, pentru că mereu am scris ficțiune. Cred că poți face literatură din foarte multe lucruri.
Ai primit toate aceste premii importante, s-a vorbit mult despre cartea ta. Crezi că tot acest cumul de premii și cronici și recunoaștere publică va ajuta la o și mai mare conștientizare a violenței împotriva femeilor? Că va exista un ecou și în afara lumii literare?
Da, așa sper. Are un efect, dar cred că nu e suficientă o carte. Și cred că fiecare dintre noi ar trebui să-și investească energia pentru asta din domeniul în care lucrează. Fie că ești jurnalist/ă, că lucrezi în serviciile sociale, că ești istoric sau gânditor sau filosof. Să ne facem fiecare treaba, partea noastră de muncă pentru schimbare, de acolo de unde suntem.






