Într-un complex rezidențial de lux, doi adolescenți se ascund de adulți și se îmbată. Franco Andrade, singuratic, supraponderal și dependent de pornografie, fantazează obsesiv plănuind să-și seducă vecina – o femeie atractivă, căsătorită și mamă a doi copii –, în timp ce Polo visează să renunțe la slujba istovitoare de grădinar al complexului și să fugă de mama autoritară și din satul lor controlat de traficanții de droguri. Confruntați cu o lume nedreaptă, violentă și plină de umilințe, Franco și Polo pun la cale un plan macabru și fără sens. Parădais explorează fragilitatea explozivă a societății mexicane – cu tendințele rasiste, intolerante și hiperviolente – și felul în care deformează caracterul celor mai vulnerabili dintre membrii ei
Aici autorea, Fernanda Melchor, explorează fragilitatea umană în fața unei societăți hiperviolente, intolerante și pline de inechități. Franco și Polo, doi adolescenți prinși între obsesiile proprii și brutalitatea mediului în care trăiesc, plănuiesc o evadare – sau poate doar o izbucnire – într-un complex rezidențial mexican care oglindește întreaga cruzime a lumii. Romanul este o coborâre în iadul cotidian, scrisă cu furie și precizie, o voce nemiloasă care ne obligă să vedem ceea ce adesea ignorăm.
Fernanda Melchor (n. 1982, Veracruz, Mexic) a absolvit jurnalismul la Universidad Veracruzana și din 2013 s-a dedicat exclusiv scrisului. Sezonul uraganelor a propulsat-o în anul 2017 în rândul celor mai buni tineri scriitori mexicani, aducându-i nenumărate premii și nominalizări internaționale în anii ce au urmat: Internationaler Literaturpreis 2019, Anna Seghers-Preis 2019, nominalizare la International Dublin Literary Award 2021 și la National Book Award for Translated Literature. Următorul ei roman, Parădais, a fost nominalizat în 2022 la International Booker Prize și este în curs de ecranizare. În 2024 i s-a decernat premiul Ryszard Kapuściński pentru volumul de reportaje Aquí no es Miami.
Ediția în limba română apare sub semnătura scriitorului Marin Mălaicu-Hondrari este publicată la editura Trei în colecția Anansi. Citește un fragment aici.
Toată dimineața acelei duminici a fost cu nervii în piuneze. În pauza de masă a mers la prăvălie, a cumpărat o coca‑cola și a băut‑o sub anunțul care interzicea consumul de băuturi alcoolice în locul respectiv, în timp ce urmărea cu privirea numeroasele mașini care opreau în drum spre plajă, oamenii în costume de baie cumpărând dulciuri și băuturi reci; bărbați burtoși în bermude, femei cu pălărioare de pai ridicole pe care vântul amenința să le smulgă și copii smiorcăiți târâind în urma lor găletușe, lopățele, balene gonflabile. Era o zi perfectă pentru plajă; poate de asta nu s‑a mirat când l‑a găsit pe grăsan lungit într‑un șezlong lângă piscină, purtând același costum de baie pe care‑l avusese și prima dată când băuseră împreună la debarcader, la spartul petrecerii de ziua avortonului de Mickey Maroño, care și el se afla acolo în după‑amiaza aceea, bălăcindu‑se zgomotos în piscina pentru copii, împreună cu doi puști, sub privirile îngrijorate ale unei servitoare în uniformă. Polo s‑a apropiat cu naturalețe și a început să adune gunoiul care se adunase în zonă, apropiindu‑se tot mai mult de grăsan, care se prefăcea că doarme cu mâinile încrucișate sub cap și cu fața pe jumătate acoperită de ochelarii de soare. Până și la subsuori avea păr blond, mai exact de un șaten deschis; burta lui moale și unsuroasă de la crema pentru protecție solară, brăzdată de cute de grăsime, era o mare tentație pentru pumnii lui Polo. Și‑a îndepărtat privirea la timp pentru a vedea cum Mickey, surd la ordinele servitoarei, s‑a apropiat de marginea piscinei principale și a sărit în apă fără să stea pe gânduri. Sfrijita lui siluetă lunecoasă și agilă, ca puiul unui crocodil blond, s‑a scufundat până aproape de fund și a întârziat acolo destul de mult până să răsară la suprafață cu ochii verzi ieșindu‑i din cap, cu brațele agitate în aer și cu gura larg deschisă într‑un zâmbet știrb, spre ușurarea servitoarei care, cu palma neagră pe pieptul tremurător, era pe punctul de a se arunca în piscină pentru a‑l salva pe copilul neascultător. Mustrări timide, râsul răutăcios al puștiului, cerul alb, decolorat, aburit de arșița soarelui impasibil, apa limpede și albastră ca nicio altă apă pe care Polo o văzuse vreodată. Cât chef avea de a se bălăci în piscina aia, sub privirile îngrozite ale servitoarei și ale mucoșilor nesuferiți; cât chef de a fugi de căldură scufundându‑se, ca puștiul, până la fundul acelei ape cristaline, până ar atinge cu burta dalele mozaicului și nu fundul noroios, putred, al râului Jamapa, singura „piscină“ în care Polo înotase vreodată. O briză neașteptată a venit dinspre râu, aducând iz de nămol, iar grăsanul de lângă el a părut să se trezească din picoteală. Cine știe la ce s‑o fi gândit, cert este că acum zâmbea. Polo s‑a prefăcut că adună câteva chiștoace de lângă șezlongul lui. Pregătit? a zis grăsanul. Avea vocea dogită, dezagreabilă. Ce‑ai pățit? l‑a întrebat Polo, văzând pata rozalie, cu margini vineții, care depășea cadrul lentilei de la ochiul stâng al grăsanului. Zâmbetul de pe fața grăsanului a înghețat, apoi s‑a lățit, înainte de a‑și da ultima suflare. A venit tata să mă vadă, a zis, și bunicii i‑au spus ce prostii am făcut. Te‑a pedepsit? a vrut să știe Polo, dar grăsanul a ridicat din umeri și și‑a lăsat brațele să‑i cadă pe lângă corp; unul dintre degete, mijlociul de la dreapta, era pansat. Deci rămâne la nouă? l‑a întrebat pe Polo. Ești sigur că‑ți dau mașina? Grăsanul a vârât mâna în buzunar și a scos cheia de la Honda bunicilor lui. Polo s‑a îndepărtat cu sacul de gunoi în mână, cu inima gata să‑i sară din piept.
Ploaia s‑a pornit după șapte seara, o aversă răpăitoare care l‑a obligat să se refugieze în ghereta lui Rosalío. Paznicul tot pupa o sticlă de rachiu de anason fără etichetă. Polo s‑a dezbrăcat ca să‑și ia hainele de oraș. Trage o dușcă, băiete, l‑a îndemnat Rosalío. Nu e cam devreme să pleci deja? Urquiza a zis să speli terasa. Plouă, lasă tâmpeniile, l‑a repezit Polo, nu mai e nimeni la piscină. Rosalío l‑a privit cu mirare. De ce atâta grabă? Te roade să dai la buci? Râs tâmp, răsuflare cu iz grețos de la băutură. Polo i‑a smuls sticla și a luat o dușcă. Chestia aia era atât de oribilă încât gâtlejul i s‑a blocat instantaneu. Mama mă‑sii, a zis tușind. Cum poți să bei mizeria asta? Ooo, ce gingaș, l‑a luat Rosalío peste picior. Ploaia s‑a întețit. De la geamul gheretei, abia se zăreau casele din zona rezidențială; cea a grăsanului, de exemplu, era total ascunsă de o perdea cenușie. Rosalío a pipăit peretele până a dat de întrerupător. Mai ia o gură, băiete, până se mai răzbună cerul, i‑a propus, dar Polo a refuzat. Era mai bine ca babalâcul să bea singur toată dinamita aia, ca să fie matol peste noapte, să pice ca mort pe jegosul scaun de plastic. A mai stat vreo douăzeci de minute care i s‑au părut nesfârșite, cu o ureche la tâmpeniile lui Rosalío, cu cealaltă la răpăitul ploii, până când și‑a dat seama că se domolise suficient pentru a putea să o șteargă de acolo fără să pară un sărit de pe fix. A luat bicicleta, dar nu a urcat în șa, a dus‑o de ghidon și a luat‑o spre terenul viran, atent ca nu cumva să fie cineva pe stradă și să‑l vadă. A mers până la căsoaia părăsită și a ascuns bicicleta într‑un colț al vestibulului. Acum furtuna nu mai era decât o ploicică ce se scurgea cu stropi mari printre coroanele dese ale arborilor. A fumat câteva țigări stând în picioare, ca apa de pe trepte să nu‑i ude turul pantalonilor, dând ture în cerc și fredonând printre dinți o să te umplu toată toată, orice tâmpenie care‑i venea în minte, încetișor și puțin câte puțin, iar și iar, ca să nu audă șoaptele, cu sărutările mele, să nu vadă ochii fantomatici care cu siguranță îl urmăreau din beznă, până când ecranul telefonului său a arătat nouă fix. A traversat terenul și s‑a apropiat de strada pe care Franco îl aștepta deja în mașina bunicilor lui. Să nu faci varză tapițeria, că dacă lași urme, o să mă prindă, a fost primul lucru pe care i l‑a spus grăsanul dracului. Polo și‑a imaginat‑o pe bunica lui Franco, o băbătie cât o batoză, cu părul alb, creț, călare pe corpul durduliu și alb ca ceara al nepotului ei, goală pușcă, cu țâțele rozalii clămpănind ca niște mingi dezumflate, în timp de decrepitul de bunică‑su se uita la ei din apropiere, cu obrajii căzuți, frecându‑și scula fără niciun chef, și‑a imaginat toate astea și s‑a strâmbat de scârbă. Deși grăsanul conducea bine, sigur pe el, Polo se ținea de scaun și strângea mânerul portierei. Nu mai ploua deloc, dar fulgerele încă brăzdau, tot la câteva secunde, cerul burdușit de nori negri. Se lăsase întunericul, dar tâmpitul de grăsan încă purta ochelarii de soare. A fost cât pe ce să‑i zică să și‑i dea jos, avea chef să vadă vânătaia pe care i‑o făcuse tac‑su, cu siguranță pentru că grăsanul făcuse pe deșteptul, dar până la urmă și‑a zis că nu e momentul. Să facă ce‑l taie capul. Nu și‑a mai deschis gura până când au ajuns în dreptul raionului de feronerie de la Walmart, de unde aveau de cumpărat materiale pentru căluș și pentru legat. Porcul de grăsan aruncase patru role de bandă adezivă în căruciorul de cumpărături, unde aveau deja două perechi de pantaloni negri, M pentru Polo, XXL pentru grăsan, două hanorace cu glugă, tot negre, două pachete de ciorapi femeiești — cei mai negri pe care i‑au găsit, căci în acea perioadă a anului nu vindeau cagule, nici mănuși, așa cum speraseră ei să găsească —, două lanterne și baterii de rezervă. Polo era convins că banda adezivă nu era cea bună. Nu asta, tâmpitule, i‑a zis în șoaptă grăsanului. Cum nu? l‑a repezit acesta. Îți spun eu că nu‑i bună de nimic, trebuie să aibă firișoare, tâmpitule! Ce pula mea de firișoare, ești prost ca noaptea, ce vrei să zici?! Vă pot ajuta cu ceva, domnilor? s‑a auzit din spatele lor un glăscior fonfăit. Era o fată, adolescentă ca ei, purta o imensă vestă portocalie și ochelari groși cu rame din plastic negru. Vrem niște benzi adezive, din alea gri..., a mormăit Polo. Benzi gri? a repetat fata după el. Dinții ei îngălbeniți, traversați de sârmele de îndreptat dantura, îl scoteau din sărite. Da, bandă din aia care are un fel de firișoare, a reușit el să explice. Ah, căutați banda sechestratorului, a zis fata și s‑a aplecat pentru a căuta pe raftul de jos. Grăsanul a izbucnit într‑un chicotit isteric, și Polo s‑a văzut nevoit să‑i tragă un cot și să‑l calce cu tragere de inimă.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
