Povestea unei inimi, de Rachel Clarke, pornește de la cazul real al inimii Keirei, o fetiță grav rănită într-un accident de mașină, care i-a fost transplantată lui Max, un băiețel care suferea de cardiomiopatie dilatativă, așteptând de multe luni o inimă nouă. Cartea arată cum s-au unit destinele a două familii și cum s-a schimbat legea transplantului în Marea Britanie. Este despre fragilitate, pierdere, speranță și despre felul în care iubirea poate continua să existe dincolo de moarte.
Dr. Rachel Clarke este medic specializat în îngrijiri paliative în Marea Britanie și autoarea a patru volume de non-ficțiune, care au devenit bestsellere Sunday Times.
Înainte de a urma studii medicale, Rachel a fost jurnalist de televiziune. A produs și a regizat documentare de actualitate pe teme precum Al-Qaida, războiul din Irak și războiul civil din Republica Democrată Congo. Continuă să scrie în mod regulat pentru publicații precum The Guardian, Sunday Times, New Statesman și The Lancet și apare frecvent la televiziune și radio.
Inspirată de o vizită în Ucraina, în timpul conflictului de la sfârșitul anului 2022, Rachel a fondat organizația caritabilă Hospice Ukraine, înregistrată în Marea Britanie, care sprijină activitatea echipelor locale de îngrijiri paliative din Ucraina.
Pe măsură ce secolul al XX lea se apropia, operațiile pe inimă rămâneau un tabu. Deși chirurgia se realiza deja pe aproape orice altă parte a corpului uman, inclusiv pe creier, dacă îndrăzneai să tai inima, te expuneai la potențialul dispreț al colegilor tăi. Totuși, nimic nu stimulează inovația medicală mai mult decât disperarea. În ultimii ani ai secolului al XIX lea, au început să apară în literatura medicală cazuri de intervenții de urgență încercate pe inima umană. Una dintre aceste operații a avut loc în primele ore ale zilei de 4 septembrie 1896, la National Hospital din Oslo, Norvegia. Un tânăr de 24 de ani a fost găsit întins într-o baltă de sânge, după ce fusese înjunghiat în piept. Când chirurgul de gardă, Axel Cappelen, l-a examinat, a constatat că pacientul e inconștient, cu o respirație abia perceptibilă și cu un puls abia sesizabil. Practic, nu mai era nimic de pierdut. Cappelen l-a anesteziat cu cloroform și a procedat la rezecția celei de a treia și a patra coaste stângi pentru a vizualiza mai bine inima. A observat că sângele umple sacul pericardic din jurul inimii, împiedicând-o să bată, un fenomen cunoscut sub numele de tamponadă cardiacă. Odată ce Cappelen a curățat sângele, a reușit să zărească sursa acestuia: o rană în ventriculul stâng al inimii. Singura modalitate de a repara rana era să-și sincronizeze fiecare cusătură cu bătaia inimii. Un articol în Journal of the American Medical Association (JAMA) relatează ce s a întâmplat apoi:
Rana a fost cusută și o arteră legată, iar sângerarea s-a oprit. Relatarea operației menționează că suturarea a fost extrem de dificilă din cauza mișcărilor ritmice ale plămânului, care acoperea și obstrucționa câmpul operator, și din cauza contracțiilor inimii, care însă erau line și regulate. Suturarea a fost realizată prin introducerea acului la jumătatea unei contracții, apoi lăsarea lui, iar după a doua contracție, introducerea completă a acului.
Cappelen a devenit astfel unul dintre primii oameni din lume care au efectuat o operație pe cord deschis. Pacientul său a supraviețuit și a trăit încă două zile. Autopsia a arătat prezența puroiului în pericard, sugerând că pacientul nu murise din cauza sângerării, ci din cauza infecției. JAMA a reacționat optimist, observând că, contrar teoriei acceptate despre sensibilitatea fragilă a inimii:
Inima este un organ care uneori tolerează foarte bine copu¬rile străine… Printre corpurile străine găsite în acest organ, pe lângă gloanțe și ace, care sunt cele mai comune, se numără așchii de lemn, oase de pește etc. A fost descoperit chiar și cunoscutul ac de pălărie. Gloanțele au fost găsite încapsulate în inimă timp de mulți ani; în ventriculul drept timp de șase ani; în peretele ventriculului timp de 20 de ani; și nu mai puțin de 50 de ani în sacul pericardic. Trebuie menționat însă că aceste cazuri se referă la vechile gloanțe rotunde; puține gloanțe conice sunt depozitate în inimă, și cu atât mai puține sau chiar deloc dintre cele mai recente proiectile de calibru mic cu penetrare extremă.
Articolul din JAMA subliniază că rănile cardiace nu erau, de fapt, inevitabil fatale, exemplificând cu diverse cazuri de pacienți care supraviețuiseră fiind împușcați sau înjunghiați în inimă. Și conchide profetic: „În lumina faptelor de mai sus, pare justificat să spunem că «lăcașul vieții» nu va mai fi scutit de incursiunile chirurgilor.”
Astfel de incursiuni chirurgicale au continuat, într-adevăr, pe măsură ce chirurgii au învățat să-și depășească ezitările și să trateze inima ca pe orice altă parte a corpului, încă având parte de provocările tehnice unice ale mișcării perpetue, pe măsură ce tremura și se ridica sub luminile sălii de operație. Dar aceste prime operații pe cord în mișcare erau acțiuni disperate, experimentale, apărând cel mai frecvent în contextul rănilor de pe câmpul de luptă, când singura alternativă la intervenție era moartea sigură. Rapoartele de caz care descriu aceste intervenții rapide și riscante sunt o lectură tulburătoare: se vorbește despre „fântâni de sânge”, „lacuri de sânge”, chirurgi care operează într-o „spumă sângeroasă”, sângele țâșnind în arcuri mari în aer și îmbibând întreaga sală de operație, în timp ce chirurgii răscolesc în piepturi deschise, încercând să-și păstreze calmul, orbiți de vărsarea de sânge. În cartea sa despre istoria chirurgiei cardiace, The Matter of the Heart, Thomas Morris descrie memorabil operațiile pionierului Dwight Harken, un tânăr chirurg militar din Iowa care, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a scos gloanțe și fragmente de obuze din pieptul a 134 de soldați fără să înregistreze niciun deces. „Uneori, când tăia în inimă, jetul de sânge rezultat îi obstrucționa complet câmpul vizual și era nevoit să caute în orb fragmentul metalic ascuns într o mare învolburată de sânge roșu."
Până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, chirurgii știau că e posibil să ții, să manipulezi și să repari inima exact așa cum ai face cu orice altă parte a anatomiei umane. Dar pentru ca pacienții lor să supraviețuiască experienței, inima trebuia să și continue funcția pe tot parcursul operației, pompând cu trudă prin corp cinci litri de sânge în fiecare minut. În anii ’40, ideea că ai putea să separi inima de ancorele ei din piept, să o ridici din cuibul de coaste, să o ții în mâini și să o muți la un alt om întins pe masa de operație și deschis ca o carte și apoi să o suturezi într o nouă „casă”, era pur și simplu o poveste SF. Poate că, în 2017, Max Johnson nu înțelegea exact de ce vestea că ar putea avea nevoie de o inimă nouă era atât de înfricoșătoare, dar cine dintre noi nu ar fi simțit la fel? Poate cineva să contemple cu seninătate ideea propriului piept răscolit? Chiar și Christiaan Barnard, care în 1967 avea să devină faimos la nivel mondial ca primul chirurg care a transplantat o inimă umană, a recunoscut acel sentiment. Reportajul realizat de Time despre acest eveniment istoric surprinde ceva din groaza pe care Max a trebuit să o îndure, prin descrierea dilemelor etice cu care se confruntau acești chirurgi curajoși, dispuși să extragă inimile unor oameni vii pentru a-i menține, paradoxal, în viață:
Evident, [receptorul] este aproape de moarte, altfel nu ar fi luată în considerare o astfel de operație drastică. Totuși, propria lui inimă trebuie scoasă, ceea ce echivalează cu uciderea sa, în timp ce el mai are suficientă vitalitate pentru a suporta cea mai draconică dintre operații. Dacă transplantul eșuează, el va muri cu siguranță. Astfel, chirurgii vor fi, practic, cei care l-au ucis (așa cum s-ar putea întâmpla în orice operație majoră), indiferent cât de nobile ar fi motivele lor de a i prelungi viața și de a-i o face mai satisfăcătoare.
În autobiografia One Life, publicată în 1969, Barnard descrie și mai plastic cât de copleșitoare trebuie să fie o astfel de operație pentru pacienți, prinși în spațiul terifiant dintre moartea sigură fără transplant și moartea potențială cu unul: „Pentru un om pe moarte, decizia [de a accepta un transplant cardiac] nu este dificilă, pentru că știe că este la capătul călătoriei. Dacă un leu te urmărește până la malul unui râu plin de crocodili, vei sări în apă convins că ai o șansă să ajungi pe cealaltă parte. Dar nu ai lua niciodată în calcul o asemenea variantă, dacă nu ar exista leul.”
La nouă ani, singur în spital, Max era prins între lei și crocodili, încercând să și protejeze mama și tatăl, dând impresia că este curajos.
Fotografie preluată din arhiva Fortepan.
