Pentru debutul în ficțiune, cineastul Lance Oppenheim descinde în străfundurile putride ale unei epoci recente de mass-media. Pretinzând că dejoacă mecanismele showbiz-ului american, Primetime aleargă leșinat după șvungul emisiunilor descreierate pe care le investighează.
Chris Hansen, obiectul de studiu al lui Primetime, a fost gazda emisiunii americane To Catch a Predator, difuzată pe televizoare la ore de maximă audiență. Țâșnea, episod după episod, ca un Ernest care-și gustă cu voluptate efectul distrugător, din „culisele” unor case amenajate în prealabil, prinzând în flagrant delict bărbați pe cale să întrețină raporturi sexuale cu minori. Așa cum e jucat de Robert Pattinson, Hansen oscilează, în tumultul vieții private, între un derbedeu teribilist și versiunea sa nec plus ultra – Donald Trump. Primetime e un nou film despre arivism, individualism și alți monștri care au ajuns să treacă drept ethos american de neclintit. Ca să își mențină cota de audiență, Hansen e forțat să pluseze în căutarea peștelui cel mare, până ce dă peste o „balenă”: un procuror sus pus care, chiar când era gata-gata să fie săltat de poliție, își trage un glonț în cap. Emisiunea este stopată brutal odată cu această pocneală de fum și sânge, ilustrativă mai curând pentru mersul televiziunii – mediu soios și rânced – decât pentru cel al societății în general.
Între 2004 și 2007, cât a ținut To Catch a Predator, America ducea o cruciadă împotriva lui Saddam, telefoanele aveau clapetă și taste, iar viitorul cineast Lance Oppenheim era doar un puști (s-a născut în 1996). Sosind post festum, Oppenheim are avantajul unei anumite lucidități față de cobaii cărora le-a fost administrată pe propria piele acea terapie de șoc audiovizuală făcută din divertisment bombardier. Luat sub aripa sa de A24, Oppenheim și-a transformat acea luciditate, oarecum de așteptat, în post-ironie. Primetime face slalom între formate „murdare”, de la DV la vechi camere video cu tub – și, dacă mozaicul rezultat nu era suficient, la final totul e trecut pe 16mm, pentru a arăta deopotrivă mai artsy și mai fetișist. Proiectul a defilat cu eticheta de „film cult” încă dinainte de a ieși pe poarta fabricii – asta deși nu e nimic mai normie, în cinemaul de azi, decât giumbușlucăraia laborioasă marca A24. Încă de la apariție, studioul a descoperit ce profitabilă poate fi obsolescența tehnologică. Nostalgia, în cazul lor, nu e doar voluptate retro naivă: ea vine din start împachetată ca plăcere vinovată. Publicul țintă al lui Primetime, care încă mai crede că e radical să faci poze pe peliculă, e pe cale să descopere VHS-ul.
Inteligența incontestabilă a filmelor A24 este, în general, mai aproape de cea a unui wise guy decât a unui wise man: nu mi-e clar cum vor îmbătrâni ele, dar e cert că, astăzi, speculează o dorință unanimă de cinism transpusă în climatul media explodat pe care îl știm. Primetime umblă prin zona crepusculară a tabloidelor și a cancanului; din difuzorul telefonului se aud în repetate rânduri voci slinoase, puse pe șantaj; interfața retro a app-urilor de mesagerie timpurie coabitează cu diverse efecte de stil stridente, voit primitive. Marea idee a filmului este că anul 2007 aduce deja a eră geologică revolută; în curând va fi la fel de îndepărtat precum locomotiva cu abur. Ca orice nativ digital, Oppenheim privește aceste artefacte demodate cu un amestec de nostalgie și condescendență – dar nu m-am putut abține să nu resimt tot timpul că rostul lor în film e acela de a-i dovedi superioritatea în raport cu ele. O victorie prea ușoară.
Aidoma altor filme care discută metodele imorale prin care se fabrică audiență – de la faimosul Network (Sydney Lumet, 1975) la The Player (Robert Altman, 1992) –, Primetime se vrea o critică a celor înfățișate în același timp în care, inevitabil, se dovedește complicele lor. Reconstituirea lui Oppenheim o fi ea mai isteață decât nutrețul vizual al lui Hansen, dar, în calitate de Ersatz al său, e și mai flască, mai plicticoasă. Hansen a reușit să livreze un produs în care „bunele” (instaurarea unei ordini sociale) și „relele” (transformarea sa în tărăboi ieftin) se amalgamează ingenios, până la confuzie; Primetime depinde cu totul de el și e obligat să îi consfințească triumful. Îi lipsește, altfel spus, „necesitatea istorică” a emisiunii respective, pe care o regurgitează postmodern, de dragul unui ambalaj vizual striat („meta”) și a unei dexterități de copist. Da, Primetime poate egala, conștient, inepția din To Catch a Predator, pe care o anihilează livrându-ne un making of serios, care deconspiră show-ul originar – așa, și? Spectacol al unui spectacol, filmul lui Oppenheim e redus la pura gesticulație a unui biopic în eprubetă.
Până la un punct, totuși: căci dacă Primetime apare astăzi, e din nevoia de a se insera acum, când s-au mai calmat apele, în dezbaterea inepuizabilă despre cancel culture. Filmul ne arată un prototip degradat – un circ de TV profetic – al ritualurilor devenite legiune 10 ani mai târziu, cu umilirea în piața publică a „vinovatului” și cu logica de vigilante care se substituie, din senzaționalism, unei justiții formale. Oprindu-se asupra acestui caz emblematic, Primetime e deja un gest de arheologie media. În pornirile de „igienizare socială” ale lui Hansen sunt de găsit, la o adică, viitoarele principii sănătoase ale cancel culture. Iar în subtextul fascistoid al acestor porniri, pare să ne zică filmul, sunt de găsit derapajele, oportunismele, abuzurile ulterioare ale apostolilor unei morale ireproșabile. Primetime spune, așadar, ceva valabil, dar până să o spună aproape că ne pierde: are multe burți și, de la un punct încolo, se simte cu totul scăpat din mână – reușește să pară simultan foarte lung și totuși neatent la chestiile esențiale. Ar fi funcționat mai bine pe hârtie, eventual ca un eseu despre patologia mediilor populare și despre ravagiile psihice pe care le lasă acestea în toți cei implicați.
