Printre resturile lui 2025 ajunse de-abia acum pe ecranele noastre se numără și Fuori, filmul cannez despre scriitoarea italiană Goliarda Sapienza regizat de Mario Martone. Departe de a o revela în toată splendoarea unor complexități de-o viață, rezultatul se împotmolește într-un portret generic despre prietenie între femei.
Goliarda Sapienza a fost o artistă cu atât mai nedreptățită pe timpul vieții (1924-1996) cu cât posteritatea a ținut mai abitir să facă din ea valoare națională. Opus magnum-ul său L’arte della gioia, o cărămidă de roman despre anii nebuni ai Italiei unde a trăit, pe care s-a chinuit în zadar să îl publice, avea să devină postum o adevărată senzație literară (atât de prelung i-a fost răsunetul, încât a fost tradus și în românește, în Anansi World Fiction, indispensabila colecție îngrijită de BAS). Fuori se petrece în 1980, când Sapienza (Valeria Golino, sosia un pic mai vârstnică a lui Eszter Tompa) se trezește plutind fără perspectivă după ce și-a autoprovocat un scurt sejur la închisoare. Femeia leagă o tovărășie cu Roberta (Matilda De Angelis), o tipă mult mai tânără, ex-amică de temniță, spiriduș zurliu și dezinhibat în ciuda unor probleme cu drogurile. Trecută prin tot soiul de experiențe (inclusiv ca actriță de plan secund în Senso [1954] al lui Visconti), izgonită din establishment-ul literar misogin al vremii, Goliarda găsește un nou adevăr în această relație improbabilă. Filmul întreține un oarecare non-spus privitor la natura sa, pe urmele (încă) puștoaicei apărute de nicăieri: în cuvintele lui Vlad Marina, „dinamica lor alunecoasă – prietene? îndrăgostite? mamă-fiică? scriitoare-subiect? – este, probabil, punctul forte al filmului în termeni de suspans-emoție-iconicitate.”
Dar cât să și țină vraja? Neînzestrat cu vreun meșteșug formal mai aparte (toate flashback-urile se elucidează în nota facilă a unui „te-ai prins?”), traseul acestei rebeliuni anti-burgheze dă repede semne de epuizare. Femeile astea vin din lumi opuse – Sapienza e o intelectuală scăpătată, care duce lipsă de zvâc existențial, în vreme ce Roberta pare să aibă o biografie neguroasă de proletară îmbârligată prin diverse scheme –, dar filmul se pierde când vine vorba să le particularizeze dincolo de bullet points grosieri. Secvența cea mai frumoasă e atunci când Roberta îi arată Goliardei, în bezna îndepărtată, un cartier de blocuri socialiste: acolo locuiește. „O să mă duci vreodată în vizită?”, întreabă scriitoarea. „Niciodată”, i se răspunde – iar în acest cuvânt ferm se intuiește un secret păstrat bine, combinat cu o rușine de clasă. În rest, Fuori e cât se poate de obvious: Martone înțelege relația celor două ca înșiruire de fetițeli – mașini „împrumutate” fără acordul proprietarului, brațe în aer pe bancheta din spate a decapotabilei unui daddy simpatic etc.
Sunt scenele-tip ale femeilor-între-ele, clișeul unei sororități fantasmate din exterior, complezente, sprijinit de muzica lui Robert Wyatt, inclusă foarte mecanic, cu orice ocazie.
Așa stând lucrurile, specificul acestor vieți în acele timpuri deloc accidentale – Anii de Plumb ai terorismului politic și ai activismului de stânga – se pierde în scenariul universal al tănticii ușor uzate pe care suflul tinerimii fără complexe o readuce la viață. Puțin a lipsit pentru ca Goliarda să încerce în film, amuzat-înspăimântată, un joint cu marijuana. În orice caz, povestea se strofoacă să găsească asemănări între cele două marginale: „De ce scrii?” „Ca să mi-o dau în cap. Ca tine cu heroina.” Nu-i de mirare că Fuori se rătăcește total în scena dușului clandestin între prietene, când le vedem relaxându-se cuminți în intimitatea trupurilor. Totul, mereu, e foarte corect politic – în sensul de artificial, cartonat, de parcă Martone ar pune ghilimele în jurul fiecărui cadru: ici, „emanciparea feminină”; colo, „delincvența unei femei care învață să se accepte” etc.
Dacă Mungiu terminase numai ce de vizionat Fuori atunci când a tunat și-a fulgerat: „Nu e nici o bravură să faci un film care apără valori stângist progresiste, e de-a dreptul provincial și oportunist”, tot nu are nicio scuză pentru enormitatea acestei judecăți în bloc, dar să zicem că îi înțeleg pe undeva amocul. Nu mi-e clar cât „câștigă” figura istorică a Goliardei Sapienza dintr-un film ca acesta, care îi aplatizează parcursul biografic în acord cu o sensibilitate actuală simplificatoare; mai degrabă tind să cred că, per total, îi face un deserviciu. Se simte că Fuori adulmecă trendurile zilei. Filmul are aerul că se întâmplă fix când caracterul abraziv al unei personalități precum Sapienza – anarhistă convinsă, spirit contestatar, în ruptură clară cu intelligentsia vremurilor sale – devine perfect consensual: un nou icon feminist, o nouă înainte mergătoare piedestalizată și îmblânzită în același timp. Are, altfel spus, un aer conformist. Reconstituirea istorică practicată de film e academică, genul cu mașini bine lustruite preluate de la parada Retromobil Club. Roma toată e un soare și-o bucurie trăiristă. De n-ar fi așa benign, filmul ar deveni exasperant prin dispozitivul său lipsit de ambiție intelectuală, care face din această eroină materie generică pentru festivaluri de categoria A, dornice să-și spele păcatele printr-o spoială ideologică performativă.
Doar un exemplu printre altele: în prima secvență o vedem pe Goliarda dând telefon la un restaurant – vrea să se angajeze, are 55 de ani, nu a mai lucrat niciodată în domeniu. Momentul anunță culoarea întregului film: el e făcut pentru a ne face să înțelegem din capul locului că Goliarda nu doar că pătimește pentru că e femeie, e trecută de-o vârstă, e creatoare într-o societate patriarhală, ci și că drama sa este exemplară, ea poartă pe umeri povara întregii specii. Or, dacă filmul a simțit că trebuie să explice mură-n gură chestia asta care „intra” oricum de la sine, folosind doar replici edificatoare care miros a hârtie, înseamnă că n-are pic de încredere în spectatorii săi. Goliarda, aici, e toate femeile la un loc, malaxate într-un scenariu pitch-uit iar și iar prin market-urile industriei. Este, deci, o lozincă aducătoare de lauri – nicidecum o forță hotărâtoare a istoriei.
