Sud-coreeanul Na Hong-jin revine după zece ani cu Hope, un proiect de o monstruoasă ambiție. Filmul morph-ează în delir de la o secvență la alta – începe ca o comedie cu copoi tembeli și crește până la invazia extraterestră a planetei (cu Michael Fassbender și Alicia Vikander în poziții-cheie) –, impunându-se fără discuție ca trăsnaia cinematografică a anului.
Iată că, măcar de data asta, extratereștrii au avut inspirația să nu mai tragă peste noapte prin New York sau pe la Capitoliu, destinații uzate, ci tocmai la granița dintre cele două Corei – dacă nu chiar (fără glumă) în Munții Retezat și pe lângă Făgăraș, acolo unde Na Hong-jin a filmat jumătate din Hope. Omul preia din zbor această dambla tipic americană, bagă repede în viteză și o pune de un fabulos exercițiu-compendiu într-ale culturii populare, cu creaturi fanteziste, drifturi, urmăriri, suspans, alergătură neîncetată. Ca film al unui outsider dintr-o națiune mai puțin hârșită pe plan cinematografic, Hope n-are nimic de invidiat față de cei care se joacă astăzi cu acest imaginar „la sursă”, fiindcă e de o mie de ori mai bun ca ei: îi sunt de ajuns câteva cadre pentru a-și afirma forța de virtuoz a lucrăturii. Nu sunt sigur că Hope este cel mai bun film de acțiune al deceniului, dar, la ale sale două ore și patruzeci de minute, își permite să atingă oricum și alte ținte mai complexe: e un mega-remix de reprezentări înscrise în memoria colectivă – de la Alien la God of War, de la Need for Speed la Avatar –, e extaz cinetic pur, e Hollywood dacă Hollywood ar mai ști azi ce-i aia.
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când dau peste filmul vreunui „maestru” sud-coreean – Park Chan-wook, Bong Joon-ho, Lee Chang-dong etc. –, simt numaidecât că asist la o lecție de mizanscenă. Ăștia sunt oameni care își cunosc abc-ul meseriei mai bine decât oricine altcineva azi; atât de bine încât, de la „mic” la „mare” – de la sentimentele melodramei la hiper-coregrafiile blockbusterelor de milioane –, își permit să concureze moștenirea americană pe propriul său teren și să îi arate cum se face. Sunt autori în adevăratul sens al cuvântului (măcinați de obsesii personale sau de destinul istoric al propriei țări), dar se cuplează la o mare vervă de cinema popular înțeles în fibra sa profundă, ca teritoriu plin de reguli numai bune de dejucat. Din întâlnirea asta reies adesea niște obiecte descreierate, cinice, negre-n cerul gurii, dispuse să meargă mai departe decât norma admisă în genere, până într-o formă de radicalism. Cu Hope, Na calcă pe urmele lui Bong, creatorul acelui memorabil The Host (2006), care a redefinit scurt pe doi regulile filmului cu monștri. Na mizează aici pe același mix de familiaritate și „wtf?”: nimic din Hope nu e, în sine, nemaivăzut, dar totul se coagulează într-o reinventare di granda a genurilor. Rezultă o simfonie supravoltată, amestec de tehnică de vârf și inteligență artistică, care duce ideea de film „pentru oricine” la un alt nivel.

Deși lung, Hope e mono-maniac: mai tot filmul e o secvență de urmărire reluată iar și iar, cu variații minime – diverși monștri urmăresc diverși oameni prin diverse decoruri (un peisaj urban devastat, o pădure virginală, o șosea pustiită). Cineastului i se poate reproșa probabil pe bună dreptate că filmul său e repetitiv (duuuh!) sau că nu reușește să mențină aceeași intensitate pe tot parcursul. M-am gândit o vreme la lucrurile astea, apoi, când am văzut ce e în stare să facă Na dintr-o cursă cu mașina în fața și în urma unei creaturi de CGI – cea mai trepidantă alăturare de imagini și sunete din 2026 –, asemenea cârcoteli nu m-au mai interesat câtuși de puțin; aș mai fi putut sta liniștit încă două ore în sală, mesmerizat de găselnițele sale, asigurat de mâinile sale dibace. Nu mai știu de când n-am mai trăit asemenea vertij la cinema – vertij de cinema, născut dintr-o înțelegere a mizanscenei ca etajare concretă a lucrurilor, a corpurilor în timp și spațiu. (Când am ajuns acasă de la cinema m-am apucat, ca niciodată, să vizionez making of-uri de pe set-ul filmului.) În prima parte din Hope (aproape o oră), un polițist stângaci se ține după un monstru pe care nu-l vede – îi vede doar ravagiile colosale pe care le lasă pe traseu, ca într-o dioramă a dezastrului. E un început lent, aproape mecanic, care descrie această apropiere graduală, întârziată, frustrată, pe măsură ce creatura se anunță tot mai aprig prin oameni săltați în aer ca scobitorile, prin mașini rostogolite de-a dura. Filmul atinge aici o dimensiune aproape didactică, ca o prelegere despre puterea hors champ-ului și tensiunea instaurată între ce e vizibil și ce nu – la fel ca The Zone of Interest, dar într-o formă mainstream, Hope ne ațâță și ne învață simultan cum funcționează gramatica cinemaului.
Dotat cu un buget generos, filmul își permite să includă tot ce vinde îndeobște Hollywood-ul – nu să fie doar un înlocuitor artsy, „deconstruit” sau „revizionist” sau cine știe ce altă etichetă la modă, care mai mereu ascunde o lipsă de haz și de mijloace –, în același timp în care ne arată lucruri pe care americanii nu mai știu de mult să le facă. Întreg segmentul cu orașul e pur și simplu impresionant. Tevatura nu e doar despre monstrul-sperietoare: e despre urma lăsată prin aer – și pe fațada clădirilor – de un capac de canalizare, sau de o bicicletă care se încastrează într-o vitrină de magazin, aproape rașchetând protagonistul cu ghidonul. Na testează aici limitele bidimensionalității, cu filmul promițând să basculeze în alt regim, o tărășenie imersivă mai aproape de jocurile video sau de petardele „cinemaului în relief”, totul numai perspective subiective ale monștrilor și unghiuri fistichii. Dar nu e haos: din contră, e bucuria de a vedea un SF filmat iarăși în plan larg, cu cadre care durează, cu realitate plină de asperități care circulă prin imagine, cu riscuri fizice traduse de montaj – nu bramburite printr-un harcea-parcea de neînțeles, doar-doar va reuși să mascheze prin heirup sărăcia gândirii vizuale din spatele milioanelor de dolari care alimentează (recte: anihilează) astăzi cinemaul de public.
Hope a fost la Cannes în competiție, de unde a plecat, bineînțeles, cu mâna goală: nu e „serios”, n-are mohorală în fiece cadru sau teme mari semnalizate ca atare. Ar fi trebuit, dimpotrivă, să i se dea un Palme d’Or de urgență pentru că a salvat de unul singur o nouă ediție de tristețuri pretins „socio-politice”, în fapt vechi formule epuizate și reîncălzite, care pretind că gândesc prezentul nostru, când de fapt îl simplifică din inerție. Să ne înțelegem: există mai multă gândire politică în finalul apoteotic din Hope – (Spoiler) nava extraterestră care explodează într-o uriașă bilă de foc, simultan elegie a unei lumi care moare, iconografie a bombei nucleare, poezie catastrofală – decât în tot filmul Fjord. Adevărata îndrăzneală, azi, e tocmai aceea de a fi reinjectat adrenalină în arta filmului de autor, de a fi racordat iarăși divertismentul la rigoarea formei.
Dar nu e doar atât: după ce a prelucrat horror-ul cu fantome și zombi în devastatorul The Wailing (2016), Na reface aici cartografia arhetipală a cinemaului clasic (urban vs. rural) într-o turbo-nebunie care nu-și refuză niciun exces: de la slow motion-uri cu monstrul-mamă plângând – lacrimi zburătăcind ca în telenovele – de dorul odraslei pierdute și până la cliffhanger-e (dintre care cel, epustuflant, cu tipul făcându-se punte între mașina de poliție și un cal alb în timp ce e alergat de o dihanie mutantă), Hope dă o roată în jurul cinemaului de masă și ne arată că acesta e, întâi de toate, o îndeletnicire practică. Tot acest „mai mult și mai mult” practicat de film până la paroxism e rodul unor eforturi care țin de limbajul cinematografic, de cum se creează o emoție de la zero etc. Mecanica pură a acestei povești îi permite să decoleze într-o mărturie macro despre ciocnirea omului de tot ce înseamnă alteritate: CGI-ul, aici, nu fură din greutatea și gravitatea filmului, ci le amplifică într-o încrengătură de specii, texturi, posibilități formale. La un moment dat, un nene povestește despre întâlnirea cu extratereștrii în pădure, fix când îl apucase pântecăraia după o cină cu porc picant: aici, în această rememorare intens-trivială (à la Jean Eustache) se întrevede, concisă, amplitudinea artei lui Na, între derizoriu scabros și poeticul nelumesc, ambele figurate cu exigența unui povestaș universalist. Nu ratați descoperirea în sala de cinematograf a acestui mare, mare artist.
Hope rulează în cinematografe din 25 septembrie.





