Vineri, pe 3 iulie, autorul și colaboratorul Scena9 Dragoș C. Costache lansează cel de-al treilea volum din seria „Popova și Popescu”, aka aventurile unui cuplu insolit de polițiști, într-o Românie interbelică în care istoria a luat alt curs decât cel ce ți s-a predat la școală. Cărțile din serie sunt lecturi perfecte de vacanță, deci dacă vrei să ciocnești un pahar cu autorul, vino vineri de la ora 19:00 la Rezidența9 din București. Până atunci, Costache ne-a făcut cadou o proză scurtă inedită, în care poți să afli mai multe despre lore-ul mizantropului comisar Popescu – ce urme a lăsat prezența sa pe front în Primul Război Mondial în viața lui?
Bonus: Dacă vrei să cunoști și trecutul partenerei sale de „curcăneală”, subcomisara Milia Popova, în Matca literară poți citi despre desantul ei la București ca tânără elevă de liceu, direct dintre grindurile Deltei Dunării.
Iulie 1918
Acest război e al sergenților și al soldaților. Trebuie să ai încredere în soldatul simplu. Doar el e stăpân aici. E la câțiva metri de inamic, în bătaia armelor, acolo unde viața și moartea sunt separate doar de câte o bucată de hârtie primită din când în când de la un general care nu a văzut, simțit sau auzit tranșeele vreodată.
Sgt. P. Cazin
Câmpul morții începea de la capătul tranșeei de tatonare, imediat după văgăuna postului de observație. Fusese o livadă, acum era o pădure mocirloasă de cioturi. În centrul ei se ridicase odată semeț Conacul Marghiloman ce devenise comandamentul militar românesc din zonă în mai, apoi comandamentul nemțesc în iunie, apoi o ruină, apoi praf și pulbere. Sergentul Adrian Popescu se târâse la asfințit până-n buza tranșeei și stătea cu nasul în sârma ghimpată și cu urechea în nămol. Asculta.
Sapeurii și santinelele din avanpostul de ascultare jurau că beciurile conacului rămăseseră intacte. Auzeau noaptea cântat pe nemțește de sub pământ – răcnit și înfundat, printre rafalele de mitralieră și horcăitul bolnavilor. Ofițerii refuzau să-i creadă, ziceau că-s nebuniile și nevrozele pifanilor, povești cu fantome de pe linia frontului. Popescu-i credea, de-aia era cu chelia și chefalia în bătaia puștilor nemțești. Până la urmă, erau doar o sută de metri de moarte până-n conac, cei o sută de metri pierduți în două luni de români, pe măsură ce nemții și toată șleahta de popoare din Imperiu înaintaseră spre sud, încercând să termine ce începuseră rușii. Se putea transmite vocea o sută de metri, chiar pe sub pământ. Păi, dacă se punea Popescu pe răcnit îl auzeau până-n centru Buzăului. Până acasă în gheitoniile Bucureștiului. Bașca beciurile alea… Popescu dăduse o raită, organizase o misiune expediționară printre damigenele de vin din beciurile conacului pe vremea când conacul era încă-n picioare, în mâinile românilor. Dacă trăgeai o beșină în beciul boierului Marghiloman se auzea ca la bombardament. Cum să nu auzi orăcăielile muzicale ale nemților cu limba lor pudrată cu sârmă și sticlă pisată, udată bine cu ce mai supraviețuise din vinul boieresc?
Îl enerva pe Popescu distanța asta de cărturar cu ifose pe care o afectau ofițerii. Se uitau la fricile soldaților de parcă era încă începutul războiului, când ei stăteau pe cal să comande și cinau în conace, iar soldații mâncau în bivuac și se căcau în pădure. Acuma, de bine de rău, dormeau cu toții ca șobolanii în văgăunile tranșeelor, mâncau și se căcau împreună în noile căști Adrian primite de la misiunea militară franțuză. Of, cât pătimise și Popescu de pe urma căștii ăleia, care purta același nume ca el. Adriane-Adriane, în chefalie am găvane, urlaseră tranșeele o săptămână întreagă, până ajunseseră căștile la toți. Fusese săptămâna retragerii, cea dintre când fusese împușcat în cap generalul Prezan la Balta Albă și când se stabilizase noua linie a frontului aici, în frumoasa livadă de cireși și pruni a lui Marghiloman.
Popescu se trase în spate de-a bușilea, cu grijă mare. Era în bătaia lunetiștilor inamici și nu-și dorea să sfârșească ca Prezan. Sau, cine știe, poate era mai bine așa. Orice soldat ajungea să se gândească cum i-ar conveni mai bine să încheie socotelile și o moarte rapidă de glonț rece era printre cele mai bune soluții, dacă-l întrebai pe Popescu. Era preferabil să nu mori, bineînțeles, dar văzuse prea mulți camarazi arși de gaze, mutilați de schije sau topiți de nenorocitul de Flammenwerfer nemțesc. Sau bolile. Tifos, holercă, mai nou cică umbla o boală nouă printre soldați, un fel de oftică. Sanitarii păreau speriați de ea, ofițerii strâmbau din nas, doctorii dispăruseră de mult în spatele frontului, în afara pericolului bombelor imperiale.
Popescu se piti după pavăza de răchită a avanpostului. Mai aruncă o privire rapidă peste buza tranșeei în direcția conacului dărâmat. O sută de metri. Atâta avansaseră nemții în șase luni, după ce zdrențăroșii de români reușiseră să-i oprească pe Linia Buzăului. O sută de metri de moarte brutală, de sârmă ghimpată, cratere, cadavre și voie bună.
Și acum ședeau și unii și alții pe cur. Doar că nemții în cramă cu vinul și românii în bătaia soarelui și a puștii. Avantaj Imperialii!
Ce dracu’ să facă altceva decât să aștepte? Românii erau întinși ca pelteaua pe trei fronturi. În sud, pe Dunăre, erau doi ostași la o sută de metri de râu. Dar măcar acolo nu era problemă, că nici bulgăroii nu mai aveau chef de harță. Se înecaseră cu miile în Dunăre în timpul ofensivei din iarnă, când țarul mic plănuise să treacă Dunărea și să cucerească Giurgiul și Bucureștii. Mâncaseră bine din ei peștii și pescărușii toată primăvara. Acum bulgarii ședeau domol și își lingeau rănile, mai mult se înjurau ai noștri cu ai lor peste râu. Oricum aveau și ei probleme mai mari. În Dobrogea, bulgarii vărsaseră un corp de armată să ia Constanța și colonialii francezi ținuseră de fiecare petec de deal sau vale, zici că se băteau la ei în Africa sau Indochina, nu-n curul râios al Europei. În sud, grecii și pușcașii mercenari ai Țarigradului tot mușcau din teritoriul bulgăresc ca din banița – sau cel puțin asta scriau triumfalist ziarele românești.
Ce altceva să scrie? Măcar să scrie vești bune de pe alte fronturi, că situația românilor era cel puțin la fel de disperată ca a bulgarilor. Trecătorile din Carpați rezistau, cum dracu’ să nu reziste, la câte tone de explozibili și sârmă ghimpată înghesuiseră sapeurii pe văi? Să avansezi prin munți era moarte sigură, dar și să ții crestele era imposibil. Acolo era remiză. Dar aici, la Buzău, era greu. De când cuceriseră imperialii Moldova tot concentraseră trupe și tehnică de luptă pentru ofensivă, cum îi plăcea Polonezului să zică. De-aia aveau avantaj imperialii. Așteptau și concentrau. Pentru ofensivă.
Tot îi amenințau ofițerii cu ofensiva aia, dar sergentul Popescu se temea de ofițeri mai mult decât de ofensivă. De un an de zile, de când îi tot prigoneau armatele kaiserului și ale țarului mare prin Moldova, se tot vorbea de ofensive. Deocamdată, Popescu văzuse doar retrageri. Fusese norocos. Muriseră mii la Mărăști ca să poată Popescu să filosofeze acuma. La fel la Mărășești. La Oituz Popescu nu servise, era detașat la Onești pentru preluarea recruților când venise tăvălugul nemților peste munți, prin Pasul Bicaz. La Balta Albă un singur glonț rusesc în chefalia corectă și armata română fugise mâncând pământul, cu Popescu în fruntea retragerii. E, acuma la Mărăcineni i se îngropase. Linia Buzăului era ultima linie de apărare a sudului, dacă pica Buzăul picau Prahova, Brăila, Bucureștiul, țara. Regimentul 80 era înfipt la Mărăcineni ca o căpușă, pleca de acolo doar în sicriu. Mai că-ți venea să plângi.
Însă Popescu jurase să nu mai plângă vreodată, nici pentru femei, nici pentru patrie. Avea, însă, niște motive să râdă. Doar ce le spusese Pantazi în iarnă că e greu, că e grav, că o să lupte și ei și inamicul până la ultima picătură de sânge, că rușii hotărâseră că de fapt ei n-ar prea vrea să mai lupte pentru țar. Se răsculaseră ca francezii, făcuseră revoluție în plin război, doar că, spre deosebire de francezi, le și ieșise. Țarul era arestat – unii ziceau că-i ghilotinat – și acu’ rușii se băteau între ei pe ciolan. Se deconcetraseră trupele și nemții rămăseseră cu două brigăzi țariste și buza umflată. Mai să nu-ți ardă să ieși din beciul cald, plin de vin vechi, ca să te omori cu Popescu pentru încă o sută de metri de cioturi. În ritmul ăsta, prindeau liniștit Crăciunul în tranșee.
Popescu se întoarse și el într-un final din tranșeea de observație înspre casă. Se ridică pe ciuci și ocoli lațul de alarmă și capcanele puse pentru inamic. Apoi, ieșit în tranșeea de tragere, fluieră scurt și un tânăr scoase capul dintr-un bordei lateral.
— Andreescu, ‘tu-ți gura mă-tii, ce ți-am zis eu să nu mai scoți capul ca plăvănul?
Andreescu, un băiat slab, prost grămadă, dar fără frică, rânji și dinții îi sclipiră ca felinarele în penumbra tranșeei la înserat.
— Nu, dom’ sergent, că vă recunosc fluieratul!
— Recunoști pe mă-ta. Crezi că Fritz nu știe să fluiere?
— Nu așa frumos ca matale, kirios sergent!
— Ài Sichtiri, du-te la punctul de observație, vezi când cântă iară nemții și raportează repertoriul, ca să-l trec în raport pentru comandament.
Andreescu părea confuz.
— A cerut dom’ locotenent raport?
— A cerut direct generalul! Cică trebuie să-i raporteze la rege ce cântă inimicul!
Andreescu îl privi șocat, apoi salută și o luă târâș prin șanțul de sapă pe care sergentul tocmai îl părăsise. Simpatic copil, dar prost cu crăci. Popescu îi luă locul în bordeiul de pază și scoase pachetul de țigări. Încercă să aprindă una, dar nu reuși să scapere chibriturile, umezite de ploaia zilelor trecute. Înjură, sări traversa și parcurse mai departe drumul spre casă.
Grupa a doua de pușcași ocupase câteva magazii subterane săpate probabil cu luni în urmă, când tranșeele astea fuseseră gândite ca linia a treia sau a patra, depozite de muniție și mâncare, în loc de primele linii de tragere. Fiind gândite ca depozite de muniție și odăi pentru ofițeri, camerele fuseseră bine săpate, adânc și cu pereții ranforsați. Cu o săptămână în urmă explodase un obuz direct deasupra lor și abia de se surpase una din săpăturile din spate, care devenise latrină. Popescu se aplecă și intră pe sub pânza grea, cătrănită, de la intrare. Înăuntru era incredibil de cald. Santinela era Vadim, o huidumă care avea un tic nervos cu ochii, clipea de fiecare dată când te privea. Momentan nu clipea pentru că dormea, dezbrăcat de uniformă, dar cu pușca în brațe.
— Căprar Vadim, ‘tu-ți gurița mumă-tii, nu te-am lăsat la conducere? Eu îți zic să stai de ochi și tu tragi un pui de somn.
Bărbatul mătăhălos se trezi la țignalul lui Popescu și dădu să se ridice. Sergentul îl opri.
— Haida, lasă, stai pe jos, că dai cu capul de tavan și ne dărâmi casa-n cap.
Vadim căscă leneș și răspunse.
— A venit dom’ locotenent și ne-a zis să ne odihnim. L-am trimis pe Andreescu la…
— La… La… Lasă. Închide gura că ne gazezi,Vadime. Scoală-l pe Italian, trimite-l planton în locul lui Andreescu. Pe-ăla l-am trimis eu la avanpost, că-i scurt de minte, dar lung de ureche. Unde-i Polonezul?
Caporalul Vadim îi făcu semn spre o cameră mai din spate, de unde se mijea lumina unui opaiț. Popescu traversă printre grămezi de echipament și soldați adormiți. Ridică pe drum o conservă pe jumătate mâncată de carne presată și un colț de mămăligă rece de pe masa improvizată din lădițe răsturnate. Le puse pe amândouă în cască și se frecă la rana din spatele urechii. Vestea bună când mergeai bărbat bătrân la război e că nu mai aveai cum să faci păduchi dacă nu prea mai aveai păr. Vestea proastă era că te rodea cașcheta Adrian la chelie. Intră în camera din dos și-l privi pe lunganul de locotenent cocoșat peste niște hârtii. Rânji și-i zise:
— Permiteți-mi să raportez, dom’ cocotenent. Nemții nu mai cântă, este liniște pe front, concentrarea de trupe continuă!
Locotenentul Grablewski era mai tânăr ca Popescu, mai deștept ca Popescu și cu rezerve nețărmuite de răbdare. Era roșcovan, cu mustață și barbișon îngrijite, cum întâlneai mai degrabă prin picturile cu ofițeri de pe vremuri decât prin tranșeele acestui mare război. Purta ochelari și freca întotdeauna între degete ori un toc de scris, ori un șir de mătănii. Popescu îl văzuse cu aceste două instrumente în mână – ambele nelalocul lor în tranșee – mai des decât cu arma.
— Sergent Popescu, n-am răbdare de cântecele tale astăzi. Te așteptam.
— Emena? Ete na!
Popescu se apucă să mănânce din conserva de carne presată. Un intendent din misiunea franceză cu care băuse în Buzău la ultima permisie îi povestise că, pe frontul de vest, franțuzii ziceau la conservele astea de carne de vită „singe”, adică maimuță. Crezuse că-l scârbește, dar Popescu mustăcise că dacă ai văzut cum cresc în căcat porcii românești mănânci și găoaza la maimuță din conservele astea trimise ajutoare. Grablewski îl privi fix, așteptă să termine conserva și să molfăie și o gură de mămăligă, apoi îi spuse:
— Trebuie să merg până la Iordachi la semnale. Au venit ordine noi.
Lui Popescu îi rămase mămăliga-n gât. Tuși, și Polonezul îi oferi o cană cu apă. Popescu refuză, se forță demn să înghită mâncarea, apoi se apropie de ofițer.
— Ce ordine? Avem ordine: apărarea frontului. Avem arme noi, cașchete, conserve de coadă de cangur. Avem și întăriri, înțeleg.
Grablewski încuvință. Două mii de soldați din Australia și Noua Zeelandă se strecuraseră printre plaurii Deltei în vedete rapide Republicane. Debarcaseră în Dobrogea și cinci sute erau acum la Buzău, li se zicea „misiunea doi”.
— Înțeleg că se pregătește o ofensivă pe tot frontul.
— Ce ofensivă, Poloneze? Îmi tot zici de ofensivă de când eram în Moldova și țarul pe tron…
— Ofensiva noastră.
— Poftim?
— A Armatei Române. Pe tot frontul.
Lui Popescu îi era mai frică de ofițeri decât de ofensivă și pe bună dreptate.
— Bă, voi ați înnebunit cu toții, Grablewski?
— Sergent Popescu…
Îl enerva din tot sufletul când îi zicea sergent pe tonul ăla de parcă nu trăiau sau mureau împreună, de parcă Polonezul era principe și Popescu gonac, nu doi viermi în aceeași galerie.
— Mă scuzați, dom’ locotenent Grablewski, pentru impertinență. Permiteți-mi să întreb respectuos dacă v-ați pierdut colectiv facultațiunile…
— Popescu, încetează, serios!
Popescu se opri. Cei doi bărbați se priviră lung. Grablewski oftă și se ridică de la masă.
— Vom ști mai multe cu toții după ce iau ordinele de la Iordachi. Se face ședință regimentală cu planurile telegrafiate. Tu până atunci pregătește grupa. Echipament de noapte, tot ce lucește cătrănit, baionete fixate, măști, grenade. Ai înțeles?
— Da, dom’ șef, cum să nu.
Grablewski își fixă chipiul și trecu pe lângă Popescu.
— Mă bazez pe tine, sergent Popescu.
— Și noi o să vă așteptăm cu sufletul la gură. Asta dacă nu nimerește, doamne ferește, vreun obuz răzleț ședința regimentală…
Grablewski pufni.
— Hai, lasă, că n-ai tu norocul ăsta.
Popescu rămase singur în odaia adâncă, cu mămăliga pe jumătate mâncată. Îi trecuse foamea.
Urcă la loc în camera mare unde deja se treziseră toți din grupa a doua de pușcași. Caporalul Vadim se îmbrăcase între timp și-l privea prin penumbra sufocantă, de lângă intrare. Avea niște ochi mici, lucioși și calculați, de măcelar – fosta sa ocupație –, iar ticul nervos îl făcea să pară că trimite mesaje de telegraf. Lângă el apăruse Aenăchiței, un băiat bondoc, dar altfel iubit de soartă. Aenăchiței era mascota norocoasă a grupei – câștiga la cărți, la zaruri, avea și noroc la femei, deși era mic și îndesat. Mai important e că avea noroc în război. De trei ori se treziseră cu o șarjă nemțească pe partea lor a liniei și de trei ori nu murise nimeni. Odată șarjaseră ei și singurul rănit fusese Vadim, zgâriat în cot de sârma lor ghimpată. Atunci fusese decorat și promovat Vadim la căprar, baftă pe care tot lui Aenăchiței i-o atribuia – și, tot așa, legenda crescuse. Aenăchiței fusese de fiecare dată primul pe parapeți. Aenăchiței pușcase un neamț cu ochii închiși. Se zvonea și că îi căzuse un obuz la trei pași în față și nu explodase, dar nu văzuse nici unul dintre ei asta, pentru Popescu rămânea un zvon ca toate celelalte. Însă zvonurile erau cea mai de preț marfă în război. De cealaltă parte a intrării stătea Marco, Italianul, care nu plecase în post cum ceruse Popescu. Pesemne dacă-l mustra, nemernicul ar fi zis iar că no capito, deși știa să înjure mai bine ca sergentul. Era un bărbat păros și cocoșat care lucrase într-un birt bucureștean și de care se zvonea că fusese anarhist. Despre Săndilău se știa, nu se zvonea că fusese șuț de mahala pe la bariera Vergului. Îl prinseseră sticleții și a avut de ales între carceră și front. Alesese ca prostul frontul, crezând că poate să fugă. Acum se tot plângea de dureri fantomă, miorlăia de frică când cădeau bombele, „Au, au, au, mămucăăă”, dar mai ales fura. Nu puteau să dovedească, dar erau cu toții siguri că le fura din rații, fura de la intendență, fura de pe la morți. Asta nu era tot timpul rău. Când șarjaseră să împingă nemții mai la deal, Săndilău se întorsese în tranșee viu, vesel și cu cizme noi de ofițer neamț, bașca cu un pistol pe care îl schimbase în mâncare caldă de la popota ofițerilor pentru toată grupa. De-aia nu-l gâtuise nimeni în somn, e bun și-un hoț în război. Coroian, zis Faraonul, era tot țigan bucureștean, dar se purta cu demnitatea unui membru al familiei regale. Intrase voluntar la 1916, luptase pe frontul din Carpați, câștigase două medalii, fusese rănit de trei ori și era tăcut ca un sfinx, mai puțin noaptea când se trezea urlând în somn, bântuit de terorile trecutului. El ar fi trebuit să fie sergentul grupei, nu Popescu, dar pentru că era țigan abia ajunsese fruntaș, și aia cu scârba evidentă a căpitanului de companie care avea păreri ferme despre puritatea raselor. Gică Găoace era și el militar experimentat, dar principalul său talent soldățesc era să se extragă, mai ceva ca Popescu. Era celălalt caporal al grupei și porecla îi venea de la expresia lui favorită – „nu mai bine stăm noi la găoace”? Andreescu era în postul de observație, așa că mezinul grupei rămăsese Dumitriu. Popescu bănuia că Dumitriu era ceva viță nobilă, fugit de acasă ca să moară pentru patrie. Era clar tinerel, Popescu ar fi băgat mâna-n foc că mințise la recrutare, și, pe lângă că nu-l chema Dumitriu, nici n-avea mai mult de 16 ani. Dar era bine făcut și bine școlit și asta conta mai mult la recrutare decât să-ți dibuie secretele. Sigur lăsase el vreo fată grea prin saloanele bucureștene și venise să-și spele păcatele în slujba patriei.
Ultimul și cel mai bătrân din grupă era Iosif, zis Rabinul, fruntaș și el. Popescu insistase mult pe lângă Polonez până-l făcuse pe bătrânul evreu fruntaș. I se păruse amuzant să aibă între zece ostași pe Faraonul și pe deasupra un evreu, servind ca fruntași, bașca pe Polonez ofițer de grupă. Știa că-l irita pe căpitanul Chiriac să se știe cu alogeni în companie, așa că făcea tot posibilul să îi scoată în drum. Când li se cerea curier pe Rabin îl trimitea. După muniție pe Coroian, și tot așa, de erau alogenii pe la comandament mai des ca ofițerii. Popescu mai avea și alt motiv pentru care îl dorise promovat. Iosif Iancovici era cam de vârsta sergentului, băcăuan prin naștere, bucureștean prin chemare și drumurile li se intersectaseră celor doi prin gheitoniile capitalei. Pe Iancovici părinții încercaseră să-l facă rabin, de unde porecla, dar tânărul Iosif se încurcase cu ștarkerii din mahalale și ajunsese unul din oamenii de încredere ai lui Mandelbaum. Mandelbaum știa, însă, să-și aleagă nemernicii și cu nemernicul ăsta în particular se cunoscuse Popescu în timpul pogromului din 1912. Amândoi făcuseră fapte grele atunci și nu că-i unea vreo camaraderie filosemită, dar Popescu știa că Rabinul se descurcă bine cu arma-n mână. Când intrase Popescu la inspecție, Rabinul era tocmai în fundul odăii, curățându-și noua pușcă Lebel, trimisă de francezi ca ajutoare de război pentru năpăstuiții militari români. Prezența sergentului și forfota camarazilor nu-l încurcau, însă, bărbatul doar ridică leneș privirea, apoi scuipă în cârpă și continuă să lustruiască arma.
Popescu oftă și luă poziție în centrul camerei. Asta le lipsea acum, arme lustruite. Își luă mina de subofițer, rânji prelung spre ostași și își scărpină rana din spatele urechii.
— Fraților, scrieți-vă femeilor și rugați-vă dumnezeilor, că cică ne saltă ăștia peste pârleaz. Noaptea asta.
— Cum adică, dom’ sergent? întrebă Aenăchiței.
— Uite, cum auzi. Dom’ cocotenent acuș plecă la comandament să ia lumină. Cică împingem pe toată linia frontului, să dăm nemții peste munți.
— Au, au, au, mămucăăă…
— Care munți, dom’ sergent, că dacă săltăm din tranșee nu trecem de prima sârmă. Nu mai bine…
— E, hai, lasă defetismul la profesioniști, Gică. O să fie ocupați să tragă-n grupa unu, că e mai la vedere, și ne acoperă grupa a treia cu mitralierele Chauchat. N-au stat boii degeaba două săptămâni să bea la Buzău, cică au învățat cum să tragă drept. Tu ai grijă mai bine de ăștia mici, să-și boiască hainele astea albastre cu nămol.
— Ca să nu se vadă că suntem căcați pe noi…
— Ài Sichtiri, Vadime. Ești căprar, poartă-te ca atare. Cașchete fiecare, mozolite și alea.
— Adriane, Adrianeee…
— Baionetele montate, cel puțin două grenade de om, deschideți cutia aia de bombe franțuzești și distribuiți tot ce e-n ea. Dacă mai aveți Dudești sau țigănești de-ale noastre le luați și pe alea, dar aveți grijă la fitile, că e încă ud afară de la ploaia de ieri. Și careva să-l aducă înapoi pe Andreescu din avanpost, să nu plecăm fără el, că se supără.
Popescu făcu o pauză să-și tragă sufletul. Se lăsase o liniște mormântală peste tot bordeiul ăla nenorocit.
— Hai, curaj. Că nu e nici prima dată când vă trimit tâmpiții la moarte, n-o să fie nici ultima.
— Eu nu cred că ne saltă peste buză, dom’ sergent, scânci Săndilău.
— Ete draci, soldat. Păi după atâta necaz și muncă ieșim de-ai dracu’. N-auzi că vin australienii! Au venit ăștia din capul ăistălalt al lumii, în uniforme curate și bocanci noi și tu vrei să stai în tranșee? Ne vorbește ăștia până-n India dup-aia…
— Să vorbească, dă-i dracu’!
— Acuma, nici eu nu cred că e armia română destul de proastă cât să scoată deodată toți soldații din poziții defensive. Dar, și de nu vine ordinul, eu vă scot pe voi la o plimbare până la conac de-al dracu’, v-am zis! Face bine la inimă mișcarea.
— Face rău la suflet…
— Care-mi scrie și mie o scrisoare pentru mămicuța? Care știe?
— Kir’ sergent, ați văzut cum arată fâșia aia de livadă?
— De-acolo vin, Găoace. Cioturi, sârmă, gropi și cadavre.
— Și cu noi încă zece.
— N-auziți, mă, că ieșim toți? Ce zece, zeci de mii de rumâni neînfricați, cu baionetele fixate și pulele sculate. Se cacă neamțul, nu se oprește din fugă până la Viena.
Reuși să-i facă pe doi-trei să chicotească.
— Eu zic așa. Voi vedeți să fiți băuți, căcați, mâncați, în ordinea asta. Vedeți să aveți muniție și explozibili, mască și cuțit la brâu, iară în suflet cântec, și lăsăm ofițerii să se ocupe de strategie, că nu-s buni de nimic altceva. Și, când ieșim, stați dracului jos. E o ridicătură de pământ între noi și linia lor, unde era zidul curții conacului. Dacă ne târâm ca viermii, nici n-au cum să ne țintească.
Popescu mințea și știau cu toții că minte. Dâmbul ăla fusese lovit de atâtea obuze că devenise o vale, în curând o veritabilă viroagă. În cel mai bun caz, era un obstacol pentru ei, în cel mai probabil, viitoarea lor groapă comună. Polonezul se trezi fix atunci să revină.
— Drepți! zise Popescu cu jumătate de gură. Soldații se chinuiră să se ridice.
Polonezul oftă și își dădu jos ochelarii. Lui Popescu i se făcu inima cât un purice. Era clar că-i adevărat. Urma asaltul. Ofensiva. Locotenentul nu-i mai lăsă să fiarbă, le dădu direct veștile proaste pe care le așteptau.
— E adevărat ce se aude. Peste două ore șarjăm pe tot frontul. Generalul Pantazi a decis că ăsta e momentul cel mai bun și tind să fiu de acord. Avem muniție, avem obuze, avem întăriri și dinspre vest și dinspre est și vremea de partea noastră. Cinci sute de australieni o să lupte pe sectorul nostru de front și încă vreo două sute de legionari francezi mai la vale, spre fostul pod. Misiunea noastră e să luăm înapoi sectoarele de tranșee pierdute la începutul verii, să le întrerupem linia. Asta înseamnă conacul și tranșeele din spate. Dacă-i batem aici, la Mărăcineni străpungem în sus pe valea Buzăului, le tăiem aprovizionarea și pică sectorul. Ascultați de Sergentul Popescu, de caporalii voștri de linie și o să fie bine.
Polonezul le zâmbi trist, apoi se retrase în camera din dos. Popescu i-o luă pe urme.
— Kirios cocotenent…
— Ce e, sergent Popescu?
Popescu se apropie și lăsă vocea mai jos.
— Permiteți-mi să nu fiu de acord cu ideile de geniu militar ale generalului Pantazi.
— N-ai fi singurul.
— Unde dracu’ să ieșim din șanț, Poloneze, că e linie dreaptă până la conac. Nimic între noi și nemți, doar sârmă, cioate și noroi. O să ne împuște ca pe gâște. Mai suntem și supraextinși, un pluton la kilometru, fără rezerve, obosiți după un an de bătăi.
— Au venit ieri întăriri pentru batalion. Și mai sunt colonialii…
— Niște copii și unii și alții. Ăștia din urmă nici tranșeele nu o să fie în stare să le găsească, nici nu șpreching românește.
— Speaking.
— Tot dracul ăla e. E un plan prost, n-avem cu cine să împingem pe toată linia frontului.
— N-au nici ei, Popescule. Sunt la fel de obosiți, la fel de deznădăjduiți. Au rămas fără ruși, sunt supraextinși, cu linii de aprovizionare lungi și grele. Au tehnică, dar n-au vlagă, și de la semnale umblă vorba că i-a lovit rău boala asta nouă.
— Doamne-ajută, păi s-așteptăm să-i îngroape pe toți boala. Că dacă săltăm pârleazul ei pot să tragă și cu febră în noi că mitralierele nu-s bolnave.
Polonezul nu răspunse, Popescu continuă.
— E o idee proastă, Grablewski, și știi asta.
— Nu contează, sergent Popescu. Nu ești aici să faci calcul tactic, eu nu-s aici să contest strategia consiliului de război. Generalul Pantazi are încrederea Regelui și a Comandamentului Nord, a Statului Major. Are un plan.
— Un plan avea și Prezan, înainte să-i zboare creierii în mlaștină. Și uite unde suntem acum.
Polonezul ridică din umeri și își scoase, obosit, ochelarii din nou.
— Eu cred că tot nu înțelegi, Adriane. Șarjăm la noapte. Asta e mâna pe care ne-a dat-o Domnul, pentru că suntem aici să luptăm, nu să comentăm. Pentru că suntem militari și luptăm până la ultimul cartuș. Ce poți tu să faci e să te îngrijești de ăștia câțiva neghiobi cât de bine poți și mâine dimineața vom serba cu vinul lui Marghiloman.
***
Câmpul morții începea de la capătul tranșeei de tatonare, dar noaptea transformase peisajul din grotesc în sinistru. Popescu era în prima linie, cot la cot cu norocosul Aenăchiței. Uniformele lor bleu-gris, cum zicea franțuzul, erau pline de noroi. Aplicaseră fiecare cu grijă noroi și cremă de ghete pe fiecare pată de culoare, fiecare bumb lucios până toată grupa era de un căcăniu perfect uniform. În spatele lor, după pavăza de răchită, stăteau aliniați doi câte doi oștenii patriei, cu caporalii imediat după ei și Polonezul ultimul. Beneficiile rangului.
Era planul lui Popescu să înceapă asaltul din tranșeea-sapă, de la postul de ascultare. Fusese compromisul acceptat de Grablewski și norocul lor că la ultima rotație pe linia frontului nimeriseră aici. Așteptau cu botul în mocirlă, dar plecau cu zece metri mai în față, fără să sară peste buza tranșeei, locul unde erau toate puștile ațintite. Ăia zece metri puteau fi diferența dintre viață și moarte. Și mai important era că puteau și să se târâie de la crater de artilerie la crater de artilerie, ca un șir de furnici ce-și căutau mușuroiul. Ăsta era tot norocul de care avuseseră parte. În rest, nu aveau mai nimic după care să se ascundă. Era musai să-și facă singuri norocul.
Popescu încercase. Tranșeea de observație, grenadele franțuzești ținute pentru zile grele, boiala pe față și pe haine, ba îi învățase Faraonul pe tineri și să-și înfășoare grenadele în cârpă, ca să nu zornăie. Ca să scape era musai să se miște cu toții ca niște mâțe negre în noapte, să fie petele de întuneric într-o mare de foc și moarte. N-ar fi fost prima dată când luptau la baionetă cu soarta. Majoritatea soldaților țineau cu disperare de câte o superstiție, jurau pe norocul lui Aenăchiței, pe care îl mânjiseră nu doar cu noroi și cremă de ghete, dar și cu oleacă de căcăt, ca să le poarte și mai mult noroc. Popescu nu credea în noroc, norocul era să dai cu banul și să-ți pice cap. Popescu credea în șansă, șansă însemna să fii pregătit, era când veneai tu cu banul cu două capete de-acasă.
— Au, au, au… se auzea gâtuit din spate.
— Gura! șuieră Popescu. Dar apoi începură să se audă fluierele și tot frontul coborî în infern.
Popescu porni de-a bușilea pe sub sârma tăiată în timp ce pe deasupra vuiau rafale de mitralieră și urlete de moarte. La luptă pentru România! se auzea din depărtare. Era vocea nemernicului de căpitan, dar nu o auzi pentru multă vreme. Undeva în apropiere, o lovitură de obuz, probabil o mortieră, îi făcu urechile să țiuie, dar Popescu nu stătea, să stai însemna să mori și moartea venea glonț de glonț pe deasupra parapetului nemțesc. Respira noroi și miros de pulbere arsă, hainele îi fluturau la fiecare lovitură, iar pușca… Nenorocita de baionetă se tot agăța în tot ce se putea, dar n-aveai ce să faci, ordinul era să fixezi baionetele și tu soldat plăvan trebuia să execuți ordinele date de iluștrii tăi comandanți.
După câteva zeci de secunde, fiecare lungă cât o eternitate, dădu de primul obstacol – un șir de sârmă ghimpată lovit de un obuz, destul cât să facă o ruptură prin el. Doar că gardul rupt oferea și o linie de tragere și un glonț îi șuieră la câțiva centimetri deasupra căștii. Popescu se aruncă înăuntru, dispăru peste buza proaspătului crater fierbinte. Pe drum se agăță de sârmă și cât lupta cu ea, se întoarse cu fața spre cerul negru.
La fix ca să vadă capul lui Aenăchiței, norocosul, explodând într-o ploaie de schije, sânge și os. Ridicase capul. Nu trebuia să ridici niciodată capul.
Ca și cum o binecuvântare se stinsese odată cu viața lui Aenăchiței, iadul începu să curgă în jurul lor. Onctuos, în rafale și în schije, în limbi de foc de Flammenwerfer, lungi de treizeci de metri, ce se adăpau din viețile lor. Lui Popescu îi bătea inima în piept ca unui tambur major, o simțea, dar nu era bătaia lui, ritmul părea cel al bombardamentelor.
— Înainte, nu vă opriți! urlă către nimeni anume, în timp ce ștergea rămășițele tânărului soldat de pe uniformă.
Se târî ca un gândac afară din craterul călâi și se rostogoli într-un șanț, poate o tranșee odată, cine dracu’ mai știa, plin de urme de moarte, proaspete și antice. Oare muriseră daci acolo lângă Buzău? Romani? Ce specie de strămoși să fi fost? Popescu se târa printre rămășițe, identificând pe drum așchii de armă nou-nouță, căști Adrian, sânge, mațe, vieți aruncate degeaba la gunoi, amestecându-și umorile laolaltă într-un balet al morții orchestrat de nemți. Erau și nemții acolo. Pe măsură ce înainta prin fosta tranșee – oare? –, rămășițele se preschimbau din sânge proaspăt de român în putregai străvechi nemțesc, corpuri umflate de soldați ce șarjaseră liniile românești, printre care mișunau șobolani speriați. La fel ca ei, la fel de înfricoșați, la fel de inutili în lumea asta. Un glonț îi atinse casca Adrian și Popescu se rostogoli de pe lateralul șanțului, până în zona umedă de umori și sânge de la fund. Acolo îl văzu pe Rabin. Sigur era Rabinul, după barbă și zulufi, deși era greu să-ți dai seama pentru că mai rămăsese jumătate din el, întors pe toate părțile ca o păpușă de cârpă.
— Au, au, au, mămucăăă…
— Săndilău? Săndilău stai jos! urlă sergentul Popescu, încercând să acopere șuierul bombelor. Păreau că se apropie, moartea părea că înaintează încet, la pas, ca o pisică ce dădea târcoale unui șobolan beteag. Scrâșni din dinți și se târî iar până în buza șanțului. Făcu ce nu se face. Ridică fruntea peste marginea fostei tranșee.
Moartea nu veni. Se mișca încet, cu grijă, spre deosebire de ei. Sergentul Popescu se lăsă înapoi jos și brusc, într-un moment de khaos și mișcare, se trase peste buza șanțului și se rostogoli pe lateral, cu pușca în mână, până la următoarea groapă de obuz. Era fix înainte de linia a doua de garduri cu sârmă ghimpată. Ateriză pe ceva dur. O cască nemțească îl pocni fix în spinare.. Își pierdu suflarea preț de câteva clipe.
— Mămucăăăă…
Vocea lui Săndilău se auzea înnebunitor de aproape. Popescu se împinse cu patul puștii afar[ din băltoaca din fundul găurii de obuz până în margine. Suflă greu și repetă greșeala de mai devreme. Se uită peste buza craterului.
Câmpul de bătălie, țara morții, petecul ăsta care nu aparținea nimănui și aparținea tuturor, de toate națiile, atâta timp cât acceptaseră că vor trece în altă lume, se întindea în față. Era lumină aproape ca ziua. Popescu se uită cu groază în sus și văzu sursa luminii. Un balon, un dirijabil imens ce își baleia privirea electrică peste câmpul de bătălie. Ce nu era luminat de farurile dirijabilului nemțesc era iluminat de rachetele semnal românești, ochi de fosfor ce alungau noaptea și le ofereau țintașilor de ambele părți linie dreaptă.
— Mămucăăăăăă…
Pe tot câmpul de bătălie viermuiau soldați. Cu zecile în urma sa, adesea în picioare, dar nu pentru multă vreme. Pe măsură ce înaintau, siluetele se cocoșau, se târau, se transformau în specii de râme apoi, în specimene de nămol. În vestigii. Mulți cădeau, foarte puțini se mai ridicau vreodată. Dar existau excepții. Popescu văzu, la nici trei metri de el, o formă ridicându-se. Un băiat tânăr, curajos. Avea o grenadă improvizată, o „țigănească” de-a lor – dinamită legată de un borcan cu cuie. O aprinse, făcu doi pași și o aruncă în față, înspre gardul de sârmă. Nu mai apucă să se lase la pământ, o limbă de foc se abătu asupra sa, nenorocitul Flammenwerfer al imperialilor topi și ultima uncie de curaj din Andreescu.
— Nu! urlă Popescu în van.
Limba șerpuia încet în direcția sa, sergentul se uita cu groază cum flăcările morții se apropiau cu o lentoare incredibilă. Își aminti brusc de 1912, de petroleurii lui Mandelbaum, de bombele lor improvizate…
O explozie undeva în față și limba de foc se transformă într-o ciupercă orbitoare. Aruncătorul de flăcări amuți. Să-și fi atins grenada improvizată a lui Andreescu ținta? Să fi nimerit artileria română fortificația? Nici nu mai conta. Nimic nu mai conta decât supraviețuirea sau o moarte curată, de glonț rece. Popescu se trase, epuizat deja, spre linia de sârmă ghimpată. Un obuz explodă în apropiere, făcând pământul să tremure și gardul de sârmă să zornăie ca zurgălăii de Crăciun. Popescu gâfâia, nici nu-și mai simțea inima bătându-i în piept. Urlă ca pentru sine și auzi de foarte aproape, sfârșit:
— Au… au… au…
Ridică privirea îngrozit. Săndilău era la nici doi pași în față, ce mai rămăsese din el. Șuțul grupei, omul care se întorsese la ultima șarjă din câmpul morții cu bocanci nemțești, fusese aruncat de o explozie fix în mănunchiul de sârmă. Era înfășurat în sârmă, ca vata de zahăr ce se vindea în parcul Filip vara, trupul său o mie de răni din care i se scurgea încet viața, strop cu strop.
— Au… au… au…
Cu lacrimi în ochi, Popescu ridică pușca și înfipse baioneta în trupul mutilat al lui Săndilău. O dată, de două ori, de trei ori. Îl scăpă de o moarte îngrozitoare cu una rapidă. Apoi, ca un fel de a-l cinsti, își strecură mâna prin mănunchiul de sârmă ce zornăia la fiecare obuz și îi fură muniția de la cingătoare. Trebuia să scape de aici. Dacă rămânea să râme ca porcul prin noroi, în spatele barierei de sârmă, urma să sfârșească la fel ca Aenăchiței sau ca Săndilău. Poate chiar ca Andreescu. Andreescu. Își aminti că băiatul reușise să rupă o gaură în sârma ghimpată, zece metri mai la dreapta. Așa că porni. Se înghioldi, la început cu ochii închiși, apoi cu ei strânși și împăienjeniți de lacrimi. Se târa pentru viață, se târa pentru Patrie, se târa pentru toți cei căzuți în nenorocirea asta de asalt ridicol, idiot, se târa pentru rege și pentru planul Pantazi.
Ajunse la spărtura din gard, care nu era nici pe departe atât de mare cât spera. Dar era destul. Sergentul Adrian Popescu se înfipse ca viermele care era prin gaura aceea din gard. Sârma i se agăța de haine, un cui i se infipse în palmă dar îl ignoră de parcă era o împunsătură de țânțar. Se trase prin mănunchiul rupt de ghimpi metalici și simți că se agață, de data asta rău. Ceva i se prinsese de cap, de gaura din casca Adrian unde îl ștersese un trasor de mitralieră mai devreme. Înaintă, sperând că se desprinde, dar spinii ruginiți erau bine înfipți și simți cum toată masa de sârmă se înclină spre el gata să-l cuprindă. Scutură capul, dar tot mănunchiul de sârmă se apropie mai mult de el, trăgându-i de uniformă. Nu. Asta nu. Nu urma să sfârșească la fel ca Săndilău. Popescu își desfăcu brida căștii și o lăsă să cadă, alt lucru care nu se făcea în război. Sârma reacționă instant, smucind casca în sus ca un animal hulpav ce-și prinsese prada. Ca o ultimă nevoie de sacrificiu, o gheară a fiarei de sârmă îi rașchetă chelia, lăsând o tăietură subțire dar dureroasă. Înjură și se întoarse cu fața în sus, înaintând pe omoplați. Își trase cu mâna liberă masca de gaze de la brâu, își îndesă gluga peste figură. Ghearele de sârmă trăgeau de ea dar pielea și cauciucul măștii erau mai rezistente decât chelia sa. Așa reuși să scape, târâindu-se cu fața în sus și pușca pe piept, pe sub desișul de spini metalici. Și ajunse la capăt.
Se întoarse iar pe burtă și se rostogoli în față, lângă un ciot de pom, de care se proptiseră niște rămășițe ale zidăriei conacului. Acolo, afară din linia directă de tragere, își lepădă masca sufocantă și trase aerul acru al câmpului de bătălie în piept. Nu simțise niciodată un aer mai greu, mai unsuros, mai bolnav. Nici duhorile abatorului de la periferia Bucureștilor nu ți se lipeau de cerul gurii așa. Și totuși aveau ceva în comun, același miros de mort, de ars, de putrefacție curățată chimic. Doar că aici carnea arsă era de om și venea dublată de duhoarea pulberilor arse, a gazelor și combustibilului de Flammenwerfer.
Două minute își trase sufletul Popescu. Cele mai lungi două minute din viața sa. Două minute în care se uită înapoi spre tranșeele românești, privi impasibil cum alte valuri de soldați români, dar și australieni și francezi, săreau pârleazul ca să fie măturați de bombe, flăcări și gloanțe. Cel puțin așa își imagina, pentru că în realitate nu vedea decât un teatru macabru de păpuși, umbre care se ridicau, se agitau și într-un final cădeau liniștite la pământ, deveneau parte din câmpul morții din Mărăcineni.
Ceva se aprinse în el, o furie pe care nu o mai simțise de mult, o înfierare la adresa nedreptăților lumii cu care era atât de obișnuit. Carne de tun. Erau cu toții carne de tun în planul Pantazi, cârnați prea perpeliți pe grătarul războiului. Mureau unul câte unul și pentru ce? Pentru o sută de metri. Pentru conacul Marghiloman.
O explozie imensă, undeva deasupra. Artileria română nimerise zeppelinul nemțesc care acum ardea, iluminând cerul ca ziua. Trebuia să fii bolnav să te urci în așa ceva. Mureau și ei și nemții, și pe cer și pe pământ. Degeaba.
Încercă să profite de lumină și să tragă spre inamic.
Se ridică peste nivelul zidăriei distruse și trase primul foc al acestui nenorocit de asalt. Dar era prea multă lumină. Orbit de văpaia dirijabilului, nu vedea în ce trage, doar țintise linia conacului pe care o observase atâtea zile înainte. Apoi, cu mâna la ochi, aruncă prima grenadă și se culcă în spatele ciotului de pom. Auzi explozia în întuneric, urmată de câteva urlete. Pregăti cea de-a doua Franțuzească și își făcu curaj. Deja știau nemernicii unde e, probabil. Dar nu conta. Undeva era un glonte cu numele său pe el. Îl aștepta cuminte pe țeavă de la începutul războiului. Se ridică, aruncă a doua grenadă și încremeni.
Marco, italianul bonom, anarhistul lor păros venea înspre el, târându-și un picior rănit. Privirea lui Popescu era însă fixată pe gâtul bărbatului, nu pe picioare. Se ținea de gât strâns cu ambele mâini dar sângele tot îi țâșnea printre degete. O schijă încă înfiptă în grumazul soldatului. Trei țoli mai sus și măcar nu s-ar mai fi chinuit. Popescu se întoarse furios spre tranșeea nemțească și duse pușca la ochi.
Lumea explodă în jurul său.
Timpul se transformă într-o pastă groasă, care curgea de o parte și de cealaltă a existenței sale. Undeva în centru, zguduit și surd, era un cadavru viu. Totul era lumină. Totul era mișcare încremenită.
Când Popescu reuși să vadă din nou, era acea mișcare încremenită. Nu își putea controla membrele dar, cumva, era în mișcare. Stătea pe spate și cineva îl târa de brațe. Privi în sus și nu recunoscu la prima vedere silueta. Era arsă, tăcută, acoperită de gluga grea a măștii de gaze. De undeva din străfundurile minții ceva îi luci într-un final. Coroian! Nu putea fi decât Coroian, o formă mătăhăloasă, tăcută, în mijlocul unui vârtej de larmă și de membre. Îl trăgea spre adâncitura unde un obuz, aproape sigur unul românesc, pătrunsese spre beciurile lui Marghiloman. Care erau surpate. Erau un mare crater și nu de azi, de ieri. Poate chiar nu cântaseră nemții atâtea zile, poate aveau dreptate ofițerii și își imaginau pifanii pivnițe calde pline cu vin. Popescu încercă să se miște. Îi tremurau toate membrele de parcă îl luaseră frigurile. Coroian însă avea mâna sigură. Îl împinse pe sergent în tranșeea lor improvizată.
Și primi un glonț în cap imediat după drept răsplată. Masca de gaze îi explodă și soldatul fruntaș se prăbuși într-o grămadă de carne moartă.
Popescu deschise gura să urle, dar corzile vocale refuzau să coopereze. Se trase încet, timid, mai în spate în groapă și mâna îi atinse ceva cald. Întoarse privirea.
Polonezul îi zâmbea trist. Își pierduse ochelarii și casca, dar altfel arăta viu, maiestuos. Doar câteva pete de funingine îi marcau epoleții. Un adevărat ofițer. Popescu, însă, arăta jalnic. Uniforma îi era sfârtecată, își pierduse tot echipamentul, arma, cumva și cureaua de la nădragi. Dacă atacau acum nemții, Popescu nu putea nici să-i înjure de mamă, da’ să lupte. Înă nemții erau retrași din prima linie. Atacul fusese un succes, cel puțin pe linia lor de front.
— Uite, sergent Popescu. Am ajuns în beciul lui Marghiloman.
Popescu nu putu să-i răspundă, corpul său refuza în continuare să coopereze cu mintea. Se trase un pic mai sus, sprijinit de rămășițele unei bolte. Polonezul se ridică în picioare, privi peste marginea pivniței surpate, spre liniile de tranșee nemțești.
— E liniște, sergent Popescu. Au oprit ai noștri barajul. Ai noștri erau să te omoare, să ne omoare pe toți, katalavaineis? Cortina de foc a artileriei noastre a trenat și au tras peste ai noștri. Așa l-am pierdut pe Găoace, știi asta?
Popescu încercă să zică ceva, dar reuși doar câteva șuierături. Își dădu însă seama că Polonezul urla din toți rărunchii. Poate spera să-l audă vreun artilerist sau vreun soldat pitulat în postul de observație, ascultând după cântecele nemților beți din beciurile lui Marghiloman. Poate doar îi pocniseră urechile cum îi pocniseră și lui. Popescu îl auzea oricum ca prin apă, ca vocea distantă a unui prieten pierdut.
— Patru mai suntem. Tu, eu, Vadim și Dumitriu. Mai era Coroian, dar uite-l.
Grablewski se pierdu pe gânduri, privind un punct fix, între două ziduri dărâmate. Popescu îi urmă privirea. Acolo, între cele două ziduri proptite unul de celălalt, era o damigeană intactă. Începu să râdă în icnete.
— Ai văzut-o și tu? Nu ți-am promis că serbăm cu vinul lui Marghiloman?
Ceva duh se pogorâse peste ei, un calm, o pace. Pacea camarazilor de război, a celor care acceptaseră că o să moară.
— Coc…
— Zi mai tare, Popescule, că-s greu de o ureche.
— …cocotenent…
— E, bravos, kirios. Tot cu humorul.
— E… nevoie.
Grablewski se întoarse spre Popescu. Polonezul părea furios, cu o față schimonosită, cu ură în ochi. Dar nu zise nimic. Rămaseră amândoi în tăcere, privindu-se unul pe altul ca frații de cruce.
Apoi se auzi ceva de deasupra. Popescu întinse brațul instinctiv și, cu o mână tremurândă, găsi arma lui Coroian. O ridică, ținti buza tranșeei și trase un foc. Glonțul ricoșă dintr-o cărămidă și arma se blocă. O pușcă Lebel nou-nouță. Blocată la primul foc.
— Opa!
Vadim apăru peste buza gropii, cu cascheta lăsată pe spate. In urma lui, temător, venea Dumitriu.
— Ușurel, dom’ sergent, n-auziți fluieratul? Am dat țignal!
Popescu lăsă pușca jos și-l privi pe Vadim cum se chinuie să se lase în râpa lor fără să-și rupă gâtul. Sergentul se ridică și înaintă nesigur spre damigeana ascunsă. Toată lumea părea să se învârtă cu el. Cei doi soldați îl observau confuzi, în timp ce Polonezul privea din nou în gol.
— Ia uite… Kir’ sergent, da’ găsiți beutură și-n deșert, sunteți ceva…
Popescu nu răspunse, se sprijini de zid și târî afară damigeana boierului. Se așeză lângă ea, sub pavăza zidului surpat și trase de dop. Se deschise imediat. Era goală.
Rânji și privi spre Polonez, apoi întoarse damigeana cu fundul în sus. Nu apucă însă să zică vreo vorbă de duh. Un șuierat, apoi privirea panicată a lui Vadim, apoi o explozie, apoi urlete și întuneric. Imperialii își reîncepuseră bombardamentul.
Prima bombă lovise undeva în lateralul gropii lor improvizate, dar cu destulă forță încât să pulverizeze zidul opus, damigeana și pe Dumitriu. Polonezul se ghemuise într-un colț, Vadim se prăbușise urlând, iar Popescu căzuse pe spate în găoacea dintre cele două ziduri. Cioburile damigenei i se înfipseseră cumva atât în cur, cât și în piept, dar nici nu le mai simțea. Tot ce simțea erau bubuiturile. Le simțea până în suflet, le simțea în loc de inimă, îi acaparau întreaga fire, înlocuind-o cu durere și frică. Încă o lovitură, apoi încă una și încă una, schije și explozii și luciri fosforescente ce îi crestau ochii prin pleoapele închise. O cortină a distrugerii cădea cu fiecare obuz.
Urlă în tăcere. Urlă și nu îl auzi nimeni. Nici el nu se mai auzea.
Când deschise ochii din nou, cortina avansase, iar Vadim era mort, secerat de unda exploziilor. Căzuse pe fundul gropii, la prima vedere neatins. Parcă dormea, parcă era moaște. Polonezul nu arăta la fel de împăcat. Zidăria beciului, ultima rămășiță a conacului vechi de secole, îl ferise de cea mai mare parte a barajului. Tot zidăria beciului se prăbușise însă peste picioarele sale. Grablewski privea cu neîncredere la ce rămăsese din piciorul său drept. Sau poate cel stâng? Popescu nu mai era în stare să facă diferența. Franjuri de carne și un ciot de os, atât mai avea sub genunchi locotenentul.
Popescu se trase mai aproape, scâncind când cioburile damigenei îi mușcară din carne. Se trase lângă Polonez și îi puse mâna pe umăr. Tremura. Tremurau amândoi. Îi dădu jos cureaua de la pantaloni, o curea scumpă, de domn, nu mizeriile din piele de câine care se dădeau de la intendență. I-o legă în jurul pulpei, ca să nu moară de sângerare. Apoi se lăsă pe spate. Popescu se căută de țigări în buzunarul de la piept, dar rămăsese fără cămașa de pe el. Pufni sfârșit. Ceva mirosea acru.
— Ascultă, Popescu…
Vocea Polonezului era terminată, de om la capătul puterilor.
— Da, să trăiți! grohăi sergentul.
— Popescu, a trecut bateria rulantă peste noi.
— Da, să trăiți… A cam trecut.
— Ascultă. Miroase a gaz.
Popescu îngheță. Mirosul înecăcios, înțepător, era acum mai puternic. Gaze. Teroarea oricărui soldat. Focul ardea. Glonțul era rapid. Gazele te topeau de pe dinăuntru, te lăsau sufocându-te în propriile zemuri. Duse disperat mâna la brâu, dar masca sa de gaze era pierdută de mult. La fel ale celorlalți. Polonezul continuă.
— Ascultă. Eu nu mă pot mișca. Ia masca mea de gaze, ia gluga. Barajul rulant o să spulbere tot, o să-ți deschidă drumul spre tranșeele noastre. Măcar tu să scapi, să duci vorbă acasă. Un singur lucru te rog, Popescu. Ia revolverul meu. Împușcă-mă. Nu vreau să mor de gaze.
Sergentului Adrian Popescu nu-i mai ardea de glumă. Era un șobolan, era un supraviețuitor. Era primul să fugă și ultimul să stea. Și se gândise adesea la cum își dorea să moară. Prefera glonțul. Cu toții preferau glonțul, sau un obuz norocos, direct în chefalie. Și odată cu preferințele veneau și fricile. Tuturor soldaților le era frică de gaz și de flăcări. Însă mai mult ca orice își doreau să trăiască, să supraviețuiască cu orice preț. Cu aproape orice preț. Așa ceva nu putea face.
— Nu.
— Ba da. Nu fi prost. Eu sunt mort deja. Tu ești viu. Lasă-mă să mor cu demnitate, du-te și trăiește.
Îi întinse cu o mână tremurândă pistolul. Un Saint Etienne franțuzesc, armă de ofițer. Popescu nu era ofițer, abandonase drumul acela. Dar fusese sticlete. Revolverul era prietenul său, singura sa dragoste. Luă arma. Se simțea bine în mâinile sale. Îl deschise. Mai avea un singur glonț netras. Ultimul cartuș. Dar așa ceva nu putea face.
— Nu.
— Te rog, Popescu, nu mă face să cerșesc.
— Nu.
— Cristoșii mă-tii, malaka! E un ordin!
— Nu!
Cortina de gaze se abătu peste ascunzișul lor. Era o pâclă deasă, ticăloasă, sufocantă, care îți sugea viața din plămâni. Te lăsa într-o baltă de sânge și umori, rugându-te să mori. Și moartea venea. Din spatele gazelor înaintau soldații imperiali, înarmați cu aruncătoare de flăcări și puști automate, cu baionetele montate. Începuse contraatacul.
Sergentul Adrian Popescu se gândise adesea la cum ar vrea să moară, dar se gândise și cum nu ar vrea neam să moară. De gaze îi era groază, într-adevăr, dar mai groază îi era de dezonoare. Era o idee veche, perimată în această epocă a măcelului automatizat. Dar plecase la război – nu odată, ci de două ori – din prostie. Din onoare și alte idei cretine ce țineau de alte vremuri. Și să fie al dracu’ dacă după ce se târâse prin iad urma să-și trăiască restul vieții dezonorat.
Bombardamentul se oprise. Cortina de gaze avansa încet peste tărâmul nimănui, domeniul morții. În urma ei venea contraofensiva germană. Din interiorul ei veneau horcăiturile care marcau morți dureroase și violente.
Înaintea ei, însă, din pâcla deasă venea un om. Un monstru, un homuncul cu patru mâini și trompă. Puținii soldați care mai țineau linia românească ridicară armele, dar ceva îi opri să tragă. Era un om? Poate era unul de-al lor. Uniformă nu avea, doar glugă și mască de gaze și… un alt om pe umeri? Apoi observară sub petele de sânge și căcat și nămol pantalonii de uniformă. Gri-albastru. Iar pe umerii celui cărat – cu fața umflată și topită, din care se scurgea vlaga, care se tânguia și bolborosea că vrea să moară – epoleții de căpitan.
Sergentul Popescu sări în tranșeea românească, așeză trupul zvârcolitor al Polonezului la picioarele camarazilor și își smulse gluga și masca de gaze de pe față. Cu ochii tumefiați și o față mai desfigurată decât cea a locotenentului Grablewski, Popescu urlă după un medic.
Fotografie principală via Arhiva Azopan. Soldați ai Imperiului Austro-Ungar, undeva pe frontul italian, 1918. Autor necunoscut
