Azi începe la Cinema Muzeul Țăranului Român Bucharest Feminist Film Festival, care propune un program variat de filme, ca punct de pornire pentru gândit și discutat despre drepturi și luptele din spatele lor, dar mai ales despre ce înseamnă să trăim împreună. Tema care străbate selecția de anul ăsta are de-a face cu comunitatea, cu multiplele ei forme, de la prietenia intimă, la societate. Am ales patru scurtmetraje cu care să te îndemnăm să mergi zilele-astea la cinema.
Samidoun: The Steadfast Women of Palestine (r. Mariam Shahin, 2025)
Reema își dorea, la fel ca alte fete de vârsta ei, să ajungă la facultate, să studieze și să poată să trăiască. Locuia în Tel Zaatar, un cartier din tabăra de refugiați Jabalia. Într-o zi de decembrie a mers în vizită la bunica ei cu părinții și fratele, iar când s-au întors acasă pentru puțin timp după haine și diferite lucruri, armata israeliană a bombardat casa unde locuiau. Ea și fratele ei și-au pierdut ambele picioare. Au mers la spitalul Al Awda, însă au fost trimiși înapoi acasă după o zi de către armata ocupației. Urmau să invadeze spitalul, așa că și directorul le-a recomandat să plece. În general, persoanele cărora le-a fost amputat piciorul au nevoie de îngrijiri medicale cel puțin două săptămâni și de medicamente – antibiotice și calmante. Reema nu a avut parte de așa ceva.
Povestea ei este una din cele opt pe care Mariam Shahin, regizoare a filmului, le-a documentat. În cele 30 de minute iei parte la mărturiile unor femei din diferite medii – avocate, jurnaliste, doctore, profesoare, toate împreună reușind să arate ce forme ia violența de gen comisă de către Israel în Gaza. Poveștile lor funcționează și ca un soi de moștenire, care să arate cum au găsit aceste femei forță, demnitate și speranță, în mijlocul unui genocid. (Andra Mureșan)
Photographs Not Taken (r. Hanneriina Moisseinen, 2025)
Prin desene în creion și fotografii de arhivă, Hanneriina Moisseinen ne duce cu ea în Finlanda secolului trecut. De ce să mergem? În primul rând, fiindcă o călătorie în timp e întotdeauna o ocazie bună să ne calibrăm perspectiva. Mai ales că aterizăm în preajma unor femei cu istorii grele: mame singure, într-o societate patriarhală, a cărei legislație pedepsea statutul de mamă singură, cu copii ilegitimi. Sunt ghide perfecte pentru a înțelege înrâuriri intime ale legilor și instituțiilor în viața femeilor și pentru a înțelege mai îndeaproape cât drum a străbătut mișcarea de emancipare. Apoi, pentru că una dintre protagoniste e o descoperire: o femeie fotografă care ajunge, complet improbabil, să capteze în imagini o frescă a societății în mijlocul căreia a trăit. Nu în ultimul rând, fiindcă e o călătorie sentimentală departe de explozia de AI slop în care înotăm. (Andra Matzal)
The Golden Age (r. Hannah Hamalian, 2021)
Remarcabil cât de multă, palpabilă și îndreptățită frustrare încape în acest scurtmetraj de doar 11 minute. În el se strâng personaje din poveștile animate ale copilăriei (Albă ca Zăpada, Pinocchio, Pluto, Tinkerbell, Bambi ș.cl.), de data asta sub umbrela uneia dintre poveștile principale pe care le-am învățat ca adultă: atâtea dintre lucrurile bune și importante de care ne-am bucurat de-a lungul timpului ascund munca ingrată, periculoasă, obositoare și complet invizibilă a unor femei. De data asta e vorba de „the Ink & Paint girls”, cele care pictau personajele animate, pe care apoi bărbații – firește – le aduceau la viață. Numele lor sunt spuse în film, într-un gest simbolic, dar necesar de reparație, în timp ce afli că nu apăreau niciodată pe genericele filmelor la care munceau. Sau în timp ce ți se spune, într-un fragment de jurnal de știri din „Epoca de aur” a animației hollywoodiene (a se citi Disney), cum „sute de fete drăguțe” muncesc „într-o clădire numai a lor”. Scurtmetrajul e din 2021, însă industria nu s-a schimbat teribil de mult, cel puțin nu la noi, nu din ce știu de la prietenele mele care lucrează în domeniu. Lu, this one goes out to you, sper să vezi filmul. (Ioana Pelehatăi)
Natallia (r. Anastasia Sytschew, 2025)
Natallia e tânără, e din Belarus și trăiește, muncește, dansează și înnebunește de grija familiei la Berlin, în Germania. Are un frate de 16 ani, e 2020, iar conaționalii ei rămași acasă au o speranță în alegerile prezidențiale: că Svitlana Tihanovskaia îi va scăpa, după 26 de ani, de Lukașenko. Aici urmează un spoiler doar pentru cine alege să trăiască sub pietre: alegerile sunt aranjate, Lukașenko iese învingător cu peste 80% din voturi, iar fratele Natalliei dispare în protestele (conduse de tineri și de femei) care iau țara pe sus. În cadrul de mai sus o puteți vedea pe Natallia, alături de o bătrână ucraineană, cu care împarte un scurt moment de candoare într-o stație de autobuz. Uneori se mai întreabă lumea în jurul meu unde-i opoziția din Rusia. Cel mai adesea aleg să nu zic nimic, așa cum nici Natallia nu mai zice nimic după ce colegul ei de muncă o întreabă cum e-n Rusia și ea îi zice că e din Belarus. (Ioana Pelehatăi)
