Știai că râurile pot să aibă un statut juridic asemănător unei persoane? Fiecare râu care are un astfel de statut poate să aibă anumiți gardieni care să-i protejeze interesele și există exemple de astfel de situații în Canada, Columbia sau Noua Zeelandă.
Cartea lui Robert Macfarlane, Sunt râurile vii, în curs de publicare la Polirom, explorează tocmai astfel de situații provocând cititorii să se întrebe câte forme poate lua ideea de protecție a naturii. Macfarlane te poartă din pădurile Ecuadorului până în lagunele din India, peste tot a vorbit cu experți, activiști și persoane care locuiesc în apropierea râurilor.
Robert Macfaralane este autorul mai multor cărţi despre natură şi oameni devenite bestselleruri, între care The Wild Places, The Old Ways, Landmarks, Original Copy, The Gifts of Reading, Underland, The Lost Spells şi The Lost Words (ultimele două împreună cu Jackie Morris). Cărţile sale, distinse cu premii şi traduse în numeroase limbi, au fost adaptate pentru film, televiziune, radio, teatru şi muzică. În anul 2017, American Academy of Arts and Letters i‑a decernat premiul E.M. Forster Award for Literature. Este fellow la Emmanuel College, Cambridge. La Polirom au apărut volumele Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului (2021) şi Munţii din minte. Istoria unei fascinaţii (2022).
Citește în continuare un fragment din cartea sa Sunt râurile vii?.
În acea primă noapte în tabăra de sus, pădurea se luminează.
Licuricii dau tonul, cu diodele lor portocalii care semnalizează în zbor. Urmează viermii bioluminiscenţi din subarboret, cu lanternele lor galbene pâlpâind mai slab. Apoi ochii roşii ca jarul încins ai unor kinkaju, al căror corp nu se vede în întuneric, clipesc în copaci. Ne urmăresc cu privirea de pe ramurile lor.
Departe, la vest de locul unde ne aflăm, coasta Pacificului e biciuită de o furtună. Fulgere difuze albe albăstrii schiţează siluete abrupte. Tunetul abia se aude din cauza distanţei.
Departe, la sud de locul unde ne aflăm, Cotopaxi erupe. Camera sa magmatică clocoteşte şi dă pe dinafară. O coloană de cenuşă de doi kilometri se înalţă în atmosfera împietrită.
Din haldele de steril de la exploatarea minieră din Portovelo-Zamora, în sud vestul Ecuadorului, mercurul se scurge lent în râul Puyango Tumbes, otrăvindu-i cursul pe treizeci de kilometri în aval de centrele de procesare a minereului aurifer.
Pe pieţele de contracte futures pe aur, preţul la vedere pentru o uncie troy trece de 1.517 dolari.
Stăm unul lângă altul în jurul focului în poieniţă, încălziţi de flăcări, alinaţi de gândul că nu suntem singuri. Noaptea, aerul e rece la altitudinea asta. Aşa cum se zăreşte prin coronamentul pădurii, cerul negru albăstrui este senin, presărat cu stele. Mi se pare ciudată orientarea constelaţiilor ecuatoriale.
Simt că suntem foarte departe de orice drum şi că am intrat adânc în pădure.
Îmi dau seama că Giuliana plânge încet la adăpostul umbrelor. Pierderea subită a tatălui ei este încă o rană deschisă. Mă aflu încă în casa morţii...
Apoi zâmbeşte puţin printre lacrimi: „Plâng de durere, dar şi de bucurie şi de uşurare pentru cele întâmplate aici, în pădure, cu râul, cu voi toţi. Pentru ceea ce mi s-a dat înapoi, ceva ce credeam că am pierdut definitiv”.
O pasăre de noapte scoate triluri lichide.
Focul arde până nu mai rămâne din el decât conturul difuz al unor ochi care pulsează.
„¡Bosques sin Minería!: #JusticiaLosCedros” stă scris pe o pictură murală în Quito, capitala Ecuadorului: „Păduri fără exploatări miniere!”.
„¡La MINERÍA impulsa el Buen Vivir!” spune o reclamă de la marginea drumului pentru o companie care exploatează cupru: „Mineritul îţi aduce un trai bun!”.
„Hei!”, spune Giuliana deodată. „Stingeţi lanternele fron¬tale! Uitaţi vă în jur!” Stingem frontalele. Vederea pe întuneric mi se activează lent – şi observ că toate trunchiurile, buturugile şi ramurile căzute din jurul nostru radiază o lumină diferită decât tot ce am mai văzut până acum. E o strălucire galbenă argintie ce vine din interiorul lucrului pe care îl iluminează şi nu emană căldură. Iau de jos ceva care se simte ca lemnul, dar arată mai degrabă ca o apă care luceşte. „Lumina din chestia asta parcă pulsează”, spun eu.
„Păi, e vie”, spune Giuliana. „Lucirea e produsă de miceliu. Vine de la hifele de fungi care cresc pe kilometri întregi prin pădurea asta chiar acum, pe măsură ce lemnul moare. În condiţii prielnice, miceliul va produce ciuperci bioluminiscente.”
Mă apropii de o buturugă în putrefacţie de la marginea poienii; tot ciotul e cuprins de lumina apă, de parcă l-ar traversa un râu luminos. În unele locuri, lucirea e dantelată; în altele e neîntreruptă. Întind degetele, pe care nu le văd, ca să o ating, dar este imposibil – şi nici nu pot să o acopăr. Asist la ceva frumos şi ireal.
„Şi ce vedem în seara asta nu-i nimic!”, spune Giuliana. „Dacă te duci în pădure în noaptea potrivită şi în locul potrivit, poţi să observi cum i se aprind toate venele – se vede că există o conexiune între toate lucrurile!” Şi adaugă încet, ca pentru sine: „Nimeni nu există singur”.
La lumina unor spoturi din tavan dintr-o clădire de birouri din Melbourne, lăudată de proprietari drept un mediu de lucru surprinzător şi cu totul aparte, o mică echipă de jurişti munceşte în pauza de prânz ca să pregătească documentele pentru finalizarea achiziţionării unei licenţe pentru exploatări miniere de cupru şi aur în pădurile tropicale montane din nordul Ecuadorului.
În partea de est a Anzilor ecuadorieni, mirosul de migdale amare pluteşte prin pădurile din provincia Zamora Chinchipe.
Ciotul în putrefacţie fierbe, radiază. Cotopaxi clocoteşte şi dă pe dinafară. Licuricii zboară, clipesc. Râul Cedrilor caută marea.
„Dacă fungii ar putea vorbi, ne-ar explica exact ce ne arată, adică faptul că moartea unui organism înseamnă începutul pentru nenumărate altele, că viaţa nu are sfârşit, ci este un substrat care se transformă constant”, spune Giuliana.
A doua zi dimineaţă, când ne trezim în poiană, lumina miceliului este ascunsă de strălucirea mai puternică a soarelui. Ciotul arată ca oricare alt ciot, ramurile ca oricare alte ramuri.
Ceaţa umple văile dintre culmile îndepărtate. Undeva, mai jos de noi, doi tucani bărboşi îşi cântă duetul în contratimp cu strigăte guturale – „uu uu, uu uu, uu uu”.
Printre notele tucanilor bărboşi disting cântecul acut, tremurat al Râului Cedrilor din vale, născându-se la nesfârşit.
*
Am călătorit în munţii din nordul Ecuadorului ca să caut un râu, să întâlnesc o pădure şi să găsesc doi fungi – dar şi pentru că în 2008 această ţară mică şi cu o imaginaţie morală bogată a schimbat lumea.
La sfârşitul anului 2006, social democratul Rafael Correa a ajuns preşedintele Ecuadorului – alegerea lui a făcut parte din aşa numitul „val roz” din acea perioadă, când în toată America Latină învingători în alegerile electorale au fost stângiştii, de la Chávez în Venezuela la Lula în Brazilia şi Morales în Bolivia. Una dintre primele măsuri luate de Correa după învestire a fost să iniţieze procesul de alcătuire şi de aprobare a unei noi Constituţii a ţării. Ecuadorul a fost cuprins de un val de energie reformatoare, iar în noiembrie 2007 deja se instituise o nouă Adunare Naţională, căreia i s-a dat jumătate de an ca să vină cu o propunere de Constituţie nouă.
Ratificată prin referendum naţional pe 28 septembrie 2008, aceasta este un document uimitor de progresist din multe puncte de vedere. Recunoaşte consumul de droguri ca fiind în principal o problemă de sănătate publică, şi nu o activitate infracţională. În cincisprezece secţiuni, garantează multe drepturi şi protejarea populaţiilor indigene din Ecuador. De asemenea, recunoaşte apa drept bun public – „inalienabil, imprescriptibil, care nu poate fi confiscat şi esenţial pentru viaţă” –, interzice privatizarea apei şi declară „dreptul la apă”, întrucât „condiţia acesteia de element esenţial pentru viaţă o face un aspect necesar pentru existenţa tuturor fiinţelor”.
Partea cea mai radicală a Constituţiei Ecuadorului o constituie însă articolele 71 74, la care se face referire astăzi ca la articolele despre „drepturile naturii”.
Conform primului dintre ele, „Natura, sau Pacha Mama, unde se reproduce şi apare viaţa, are dreptul să fie pe deplin respectată pentru existenţa ei şi pentru menţinerea şi regenerarea ciclurilor vieţii, structurii, funcţiilor şi proceselor de evoluţie”. Celelalte trei articole recunosc dreptul naturii de a fi ajutată să se regenereze, relaţia dintre sănătatea naturii şi „traiul bun” (sumak kawsay) al oamenilor, precum şi obligaţia statului de a restricţiona activităţile care ar putea duce „la extincţia unor specii, la distrugerea unor ecosisteme şi la transformarea permanentă a ciclurilor naturale”.
Aceasta a fost o premieră mondială. Drepturile naturii – de a exista, de a fi ajutată să se regenereze, de a fi respectată – au fost consfinţite la cel mai înalt nivel, în rând cu principiile fundamentale după care se conduce o ţară. S-a recunoscut că „viaţa” naturii trebuie să fie protejată de stat. Esenţial este că formularea din Constituţie îi include pe oameni ca „parte inseparabilă” a „Naturii”, şi nu într-o categorie distinctă, superioară în mod implicit. Viziunea îndrăzneaţă a Ecuadorului a stimulat mişcarea modernă pentru drepturile naturii. Multe evoluţii ulterioare din acest domeniu – inclusiv recunoaşterea existenţei şi drepturilor râului Whanganui în 2017 – de aici au pornit.
Dar cum a fost posibil aşa ceva? În 2008, gândirea referitoare la drepturile naturii nu era nici măcar la hotarele filosofiei politice moderne. O parte semnificativă a răspunsului este legată de presiunile exercitate de comunităţile indigene din Ecuador în momentul creării noii Constituţii. „Sumak kawsay” este o expresie din kichwa, cea mai folosită limbă indigenă din Ecuador: aşa cum am spus mai sus, se traduce de obicei prin „trai bun” sau „viaţă în armonie”. Conform filosofului Carlos Larrea, esenţială pentru „binele” acestui „trai bun” este o percepţie a „tuturor entităților drept fiinţe [...] râul este o fiinţă [...] iar bunăstarea oamenilor poate fi înţeleasă şi menţinută numai în armonie cu toate spiritele naturii”. Întrucât Constituţia a fost concepută parţial pentru a susţine drepturile populaţiilor indigene, ea a urmărit concomitent să susţină şi viziunea lor conform căreia râurile, munţii şi pădurile sunt vii şi au drepturi.
În aprilie 2008, cu puţin timp înainte ca Adunarea Naţională să şi exprime voturile cu privire la includerea drepturilor naturii în proiectul de Constituţie, autorul uruguayan Eduardo Galeano a scris un eseu incisiv cu titlul „La naturaleza no es muda” („Natura nu este mută”), care începe aşa: „Lumea pictează naturi moarte, pădurile sunt pe moarte, polii Pământului se topesc, aerul devine irespirabil, iar apele, nepotabile – şi în acelaşi timp în Ecuador au loc dezbateri pe marginea unei Constituţii noi, care vine pentru prima dată în istorie cu posibilitatea de a recunoaşte drepturile naturii [...]. Natura are multe de spus şi de mult ar fi trebuit ca noi, copiii ei, să încetăm să ne prefacem că nu o auzim”.
Galeano spune că s-ar putea să ni se pară bizar gândul că o pădure sau un râu are drepturi. Cu toate acestea, iată cât de mult ne am obişnuit cu ideea că corporaţiile au drepturi comparabile cu cele ale oamenilor, „ca şi cum companiile ar putea să respire”. E ciudat că acceptăm această scorneală juridică, dar suntem surprinşi – chiar scandalizaţi – de ideea că un râu ar putea fi mai mult decât „o proprietate funciară”.
*
Pădurea tropicală montană în care intrăm nu ar trebui să existe.
Poteca pe care înaintăm în ceaţă ar trebui să fie un drum de acces lat de zece metri, făcut cu buldozerul pe creastă.
Copacii printre care mergem, cu epifitele atârnându-le pe trunchiuri, ar trebui să fie nişte cioturi sau făcuţi scrum.
Prin Los Cedros ar trebui să plutească mirosul de migdale amare.
În 2017, o mică organizaţie ecologistă nonprofit din Australia, Rainforest Information Centre, a descoperit că guvernul ecuadorian acordase o concesiune pentru minerit în pădurea Los Cedros.
Pe harta cadastrală a văii unde altădată se vedea numai verde neîntrerupt era acum un caroiaj roşu peste treimea inferioară a pădurii, reprezentând concesiunea. Caroiajul acoperea o porțiune ce includea zona de formare a trei dintre râurile din Los Cedros.
Şi asta încă nu era nimic. S-a dovedit că licenţa de exploatare fusese deja vândută unei firme de prospecţiuni din Canada, Cornerstone Capital Resources. De obicei, firmele de prospecţiuni caută locuri bogate în minereu, apoi urmăresc să obţină „licenţa socială” – adică consimţământul guvernului şi al comunităţii pentru a săpa mine – pentru locurile despre care consideră că au un potenţial semnificativ în acest sens. Ulterior vând mai departe expertiza şi licenţele unor mari companii de exploatări miniere, scoţând astfel un profit bun şi rămânând în acelaşi timp şi în acţionariatul afacerii.
Los Cedros, unul dintre locurile cu cea mai mare biodiversitate şi bogăţie a speciilor de pe Pământ, a făcut dintr-odată obiectul unor afaceri. Cornerstone urma să caute cupru şi aur în pădurea tropicală montană cu ajutorul ENAMI, compania de exploatări miniere a statului Ecuador.
Concesiunea pădurii Los Cedros a fost una dintre zecile de concesiuni pentru exploatări miniere şi foraje vândute în secret de guvernul ecuadorian de la începutul lui 2016 şi până la mijlocul lui 2017 unor companii de exploatări miniere internaţionale – în principal din Australia, Canada şi China. Zonele pentru care s-au făcut concesiunile includeau de la păduri tropicale montane la platouri şi terenuri ale indigenilor din Anzii amazonieni. Aceste vânzări rapide pe ascuns au fost organizate în ultimele luni ale preşedinţiei lui Rafael Correa, cel care iniţiase crearea noii Constituţii vizionare a Ecuadorului în 2008, dar nu fusese niciodată un veritabil susţinător nici al drepturilor populaţiilor indigene, nici al drepturilor naturii. Pe parcursul mandatului, agenda sa cu privire la exploatările miniere s-a mărit tot mai mult, iar el a început să obstrucţioneze mişcarea indigenilor din Ecuador – e celebră expresia pe care a folosit o ca să-şi exprime dispreţul faţă de cei ce se opuneau mineritului şi forărilor: „stânga infantilă”.
Principalul motiv pentru care Correa a acordat atâtea concesiuni în zone extrem de importante e simplu: lichidităţile. Ecuadorul era (şi încă este) controlat de către statele bogate din emisfera nordică faţă de care este îndatorat – trebuia să-şi achite datoriile suverane împovărătoare. Apoi, între 2014 şi 2015, preţul barilului de ţiţei, unul dintre principalele exporturi ale Ecuadorului, a scăzut cu aproape 50%. Economia a intrat în recesiune. Deşi Correa a încercat să şteargă din condei credite de miliarde de dolari numindu le „datoria odioasă” şi să facă un aranjament în care Ecuadorul urma să „lase petrolul în pământ”, iar ţările bogate să-l plătească pentru a nu face foraje, spre finalul celui de al treilea mandat prezidenţial al său situaţia finanţelor ţării era dezastruoasă.
Infuzia de lichidităţi de pe urma concesiunilor a fost o soluţie pe termen scurt. Correa ştia că cea mai mare parte a profitului generat de concesiuni, la fel ca profitul generat de alte industrii extractive din ţară, avea să părăsească Ecuadorul sub forma dividendelor acţionarilor internaţionali şi a patrimoniului corporaţiilor. Înainte să fie ales pentru primul său mandat, Correa afirmase: „Contractele pentru petrol sunt o capcană pentru ţară. Din fiecare cinci barili de petrol produs de multinaţionale, unul ni-l lasă nouă şi ele iau patru”.
Şi cine avea să suporte costurile pe care le presupunea deschiderea acestor regiuni fragile pentru minerit? Ei bine, nu multinaţionalele sau acţionarii lor, ci, după cum s-a exprimat un observator, „mii de specii aflate deja pe cale de dispariţie din pădurile cu cea mai mare biodiversitate din lume... populaţiile indigene şi oamenii care fac agricultură de subzistenţă în Anzi de sute de ani... râurile care vor duce metale grele toxice în bazinul Amazonului”.
În 2017, Cornerstone şi ENAMI au venit cu foreze, hărţi şi elicoptere pentru a începe prospecţiunile în Los Cedros. La momentul potrivit, urmau să aducă drujbele, utilajele de tăiere colectare, manipulatoarele de buşteni şi utilajele de fasonat, ca să defrişeze şi să facă loc pentru drumuri, construcţii auxiliare şi exploatarea în carieră. Apoi urmau să aducă echipele de pirotehnişti, excavatoarele, instalaţiile de lixiviere şi echipele de constructori de diguri. S-au dus acolo ca să omoare pădurea şi apele ei – şi părea că nimic nu-i poate opri.
Pe 10 noiembrie 2021 a avut însă loc un eveniment remarcabil. Ceva ce se putea întâmpla numai în Ecuador.
În ziua aceea, Curtea Constituţională din Quito a dat o hotărâre. A declanşat forţa politică a articolelor constituţionale care garantează drepturile naturii şi a decis că exploatările miniere ar încălca drepturile pădurii Los Cedros: atât dreptul creaturilor şi plantelor sale de a exista, cât şi dreptul pădurii şi ale râurilor sale ca sistem de „a şi menţine ciclurile, structura, funcţiile şi procesul de evoluţie”.
În timpul audierilor, locuitorii satelor din jurul pădurii Los Cedros făcuseră declaraţii despre impactul pe care l-ar fi avut mineritul. Multe dintre afirmaţiile lor gravitau în jurul râurilor. „Am luat apa pură, apa curată care vine din pădurea Los Cedros, apărăm natura, dreptul la viaţă, care înseamnă apă”, a spus un martor. „Am copilărit aici în urmă cu mai bine de cincizeci de ani”, a declarat altul; „pe vremea aceea găseai apă la fiecare pas; azi sunt numai râurile din văile mai largi, şi, dacă apele care se adună din rezerva din Los Cedros nu sunt apărate acum, mâine ce va fi?”.
Decizia a învăluit Los Cedros într-un câmp de forţă protector atât de puternic, încât companiile de exploatări miniere nu au avut încotro şi au evacuat zona în decursul câtorva săptămâni.
Sursă foto Pexels.
