„Ultimul viking” e cel mai amuzant film despre traumă, boală mintală și Beatles pe care o să-l vedeți tot anul. Poate ne trebuie ceva similar și-n cinema-ul românesc.
La proiecția în avanpremieră a filmului Ultimul viking de Anders Thomas Jensen, Monica Felea, unul din maiștrii uzinei de distribuție kino Bad Unicorn, care au adus Vikingul în România, a spus că e unul din cele mai amuzante filme pe care le-a văzut anul trecut pe circuitul festivalier. N-o să mă apuc să o contrazic acuma, mai ales că eu n-am fost pe circuit și am râs destul la Ultimul viking. Doar că n-aș zice că e un film amuzant. Dimpotrivă. Pe măsură ce trecea timpul, Ultimul viking devenea mai puțin „comedie neagră”, ci se transforma în genul de film pe care aș vrea să-l facem și noi. Dar nu-l facem pentru că nu suntem danezi.
În rotativa guvernamentală de expresii clișeu de care tot abuzez, una din favoritele mele e „nu neapărat x, dar ceva să placă la toată lumea”. Și chiar caut acel film care să placă la toată lumea, la care să mă pot uita cu plăcere și eu cu partenera mea, dar și maică-mea, căreia i-a plăcut Teambuilding, și taică-miu, care e snob cinematografic crescut cu Truffaut, și frati-miu, care se uită alternativ la Băieți de oraș și Enter the Void, și sor-mea, care se vrea booktokeriță și preferă o carte bună. Problema e că adesea când încerci să faci ceva care să placă la toată lumea reușești să faci ceva care să nu placă nimănui. De obicei, problema e sistemică – când țintești cel mai mic numitor comun ori îți iese un film de plastic și carton, ori ceva atât de coafat, refilmat și dirijat via comitet, încât nu zice nimic, pare făcut de un AI analog.
Dacă eram rău, ziceam aici: „adică Fjord”. Dar nu sunt rău și, „other than that”, Fjord e ok.
Ultimul viking nu suferă de aceste probleme, e un film cât se poate de… original. Un middlebrow cinstit. Reușește să se împartă atât de mult în registre încât să ofere câte ceva pentru toată lumea, dar alternativ, pe secvențe. Rezultatul: e foarte dificil să recomanzi acest film. Cum îl recomanzi? Comedie neagră? Jumate din film e despre cum protagoniștii au fost abuzați în tinerețe. Parabolă despre sănătate mintală? Poate, doar că gaze-ul e ușor exploatativ și bagatelizant. Crime movie? Nu are loc (aproape) nicio crimă. Poveste de familie? Poate că da, dar în sensul abstract în care poți descrie și The Texas Chainsaw Massacre ca o „poveste de familie”. Ultimul viking e, paradoxal, un film cu câte ceva care să placă la toată lumea, dar e construit atât de bizar, încât oferă ceva care să placă pe bune doar unui nucleu dur de „cinefili” (detest acest termen) deschiși la nou, dar neancorați în niște rigori și o viziune rigidă despre cum ar trebui să arate „un film bun”.
Mie mi-a plăcut.
Pentru că Ultimul viking e, mai presus de orice, un vibe. E o nouă interpretare a unui filon nordic negru-melancolic greu de explicat și reprodus, dar cu umor și o construcție de idei în spate, o viziune asupra problemelor mentale și sociale născută din welfare state-ul nordic, pe care o întâlnești în special în filmul scandinav contemporan de consum, dar nu numai. În cea mai seacă variantă o întâlnim la alde Aki Kaurismäki, în cea mai comercială la Jönsonliggan-ul lui Tomas Alfredson, în cea mai violentă în filmografia lui Tommy Wirkola și, de ce nu?, în filme ca Bătrânul de 100 de ani care a ieșit pe geam și-a dispărut (2013), Together (2000) sau Un bărbat pe nume Ove (2015). Filonul ăsta melancolic-social e adânc, se găsește și în literatură, de la depresia lui Wallander la optimismul trist al lui Backman la sinceritatea bolnavă a lui Knausgård. Eu speculez că totul li se trage de la legea Jante și megalomania lui Bergman, dar, mă rog, iar am divagat.
Anders Thomas Jensen, care semnează scenariul și regia Vikingului, e recidivist într-ale comediei negre absurd-melancolice. Doar că, pe măsură ce îmbătrânește, pare să devină mai melancolic și mai puțin absurd. Primele sale filme erau cu canibali, neonaziști, cancere biblice și mutanți. Prin comparație, Ultimul viking pare de-a dreptul blând. Și totuși apelează la mulți dintre his „regulars”, printre care eternul Mads Mikkelsen.
De când a jucat în Casino Royale sau poate de la primul Pusher al lui Winding-Refn, Mads Mikkelsen a devenit cel mai vizibil actor danez, fără drept de apel. Îmi pare rău, Nikolaj Coster-Waldau. Mads mustește de carismă, are față de ceea ce mințile prăjite de pe internet numesc „bărbați-rozătoare sexi” și e printre cei mai buni actori ai acestei generații. În ciuda faptului că a jucat în Hannibal, care, îmi mențin părerea, e un serial atât de stupid că e de neurmărit. Ei, în Ultimul viking, Jensen scoate din Mads poate cea mai bună interpretare a carierei sale. Cu siguranță cea mai bizară.
Mikkelsen îl joacă pe Manfred, un bărbat cu probleme mintale. Fratele său, Anker (Nikolaj Lie Kaas) e un borfaș care jefuiește o mașină blindată și-l forțează pe Manfred să-i ascundă partea de bani înainte să intre 15 ani la pușcărie. Pentru că statul carceral danez e fraier, Anker e eliberat pentru bună purtare și când se întoarce acasă descoperă că Manfred a dezvoltat personalitate multiplă și se crede John Lennon. Mai fură și câini, încearcă să se defenestreze dacă-i spune cineva pe nume, în loc de John, și – poate cel mai important – refuză să-i returneze banii. La sugestia unui psihiatru suspect, după o noapte de beție, Anker acceptă să încerce ca un fel de terapie exotică – să „reformeze” trupa Beatles cu alți bolnavi care se cred Ringo, respectiv Paul/George. Da, amândoi. Plus Himmler și Bjorn de la Abba. Filmul ăsta e foarte prăjit.
Anker vrea, bineînțeles, banii, așa că operațiunea de „reformare” va avea loc la casa lor părintească, unde (ce coincidență!) a îngropat Manfred/John banii. Acolo întâlnesc alte personaje pestrițe și așa mai departe.
Dacă filmul pare o comedie tâmpă, da, asta și e la început. Doar că, pe parcurs, apare un al doilea filon, cel al traumei formative pe care cei doi frați (și sora lor) au moștenit-o de la un tată abuziv. Apoi un al treilea filon, cel melancolic, al evoluției lui Anker pe măsură ce învață să se lase atras în lumea celor din jur: o nevastă nefericită, cu o părere prea bună despre sine, un psihiatru care pare mai țicnit decât pacienții și în special lumea interioară a fratelui său, pe care ajunge să-l vadă ca o ființă complexă, nu doar un om cu probleme care-i ascunde banii.
Tehnic, filmul nu o revelație, dar se vede că Jensen e în primul rând scenarist și script doctor, pentru că e scris impecabil. Fiecare evoluție a poveștii, fiecare beat e construit perfect. Pornim de la o comedie neagră și terminăm cu o dramedie de familie, învelită într-o poveste cadru care-și deversează și ea bagajul emoțional la final. Nu e un film perfect, e un film bizar, dar e unul care curge și care cred că își poate găsi nișa.
De asta ziceam la început că aș vrea să văd genul ăsta de film și la noi. Pe măsură ce filmul românesc de festival își face încet-încet, pe umerii lui Jude, Mungiu, hai Puiu și Muntean, intrarea în canonul world cinema cred că e, chiar pe o piață mică, meschină și dominată de mâncătorie, loc de mai bine.
Ce vreau, de fapt, să zic e că, pe cât suntem încă tributari noului val românesc, cred că ne trebuie și un nou vibe în cinemaul românesc. Ceva care să stoarcă idei în jos, înspre filmele comerciale și să ofere publicului larg și altceva decât reclame la Milka și Maxbet. Nu neapărat angoasă nordică, dar ceva care să ne reprezinte și altundeva decât în forurile kino. Și, de ce nu?, ceva care să placă la toată lumea.
