The Backrooms e horror-ul viitorului și al nostalgiei, un film care te sperie fără să înțelegi de ce, pentru că nu înțelegi de ce nostalgia inspiră acum groază.
Pe scurt, filmul lui Kane Parsons The Backrooms e un amalgam satisfăcător de horror arhitectonic, psihologic și analog horror, distilat din memetică de internet, filtrat prin mașinăria de producție A24 și interpretat satisfăcător de doi actori extrem de valoroși, care trag din greu în niște roluri ușor schematice. E un film perfect de popcorn, făcut de un zoomer de 20 de ani care arată ca Clavicular, și e, din punctul meu de vedere, nu neapărat printre cele mai bune, dar printre cele mai importante filme horror din ultimii ani, prin ceea ce reprezintă id-ul colmatat al unei generații, nostalgică după vremuri pe care ori nu le-a prins, ori și le amintește bizar. Intru în mai multe detalii mai jos, dar doar după o lungă diatribă despre 4chan, horror și Biedermeier.
Diatriba – sau ce învățăm din mobilă, meme & horror
Se zice că fiecare generație alege cum să-și ilustreze traumele. Mi se pare corect. Până la urmă, sferele artei sunt oglinzi distorsionante ale speranțelor și anxietăților fiecărei epoci. În perioade de efuziune culturală și politică se nasc curente artistice vii, intră în conflict unele cu altele, eșuează pe stâncile criticii sau sparg zăgazurile culturii, ducând la schimbări de paradigmă sau la ce copii ar numi un vibe shift. Dar nici în perioade de acalmie cultura nu stă pe loc. Rezultatele inspiră mai puțin dar impactul poate fi cel puțin la fel de puternic.
Un exemplu foarte bun mi se pare stilul Biedermeier. Biedermeier e un stil decorativ, cu precădere centrat pe mobilier, născut în Confederația Germană în anii dintre înfrângerea lui Napoleon și revoluțiile din 1848. Stilul utilitar satisfăcea gusturile unei burghezii ce tocmai descoperea că are bani și deci pretenții, dar care dorea să fie lăsată în pace și se retrăsese în sfera domestică. Bine, în realitate nu dorea să fie lăsată în pace, pur și simplu se predase. Revoluțiile liberale ale anilor 1830 fuseseră înăbușite în sânge de marile puteri și liberalii care scăpaseră ziseseră piua. Preferau un birou bun cu scaun solid lângă, o poezie cu rimă simplă și un tablou modest artei extravagante, dacă arta extravagantă venea cu idei romantice, revoluționare, urmate de tunurile reacțiunii. Burghezilor biedermeierizați nu le păsa că „Biedermeier” era, până la urmă, un termen satiric, își doreau doar să lase în urmă groaza și trauma anilor ‘30. Vorba memei, they just wanted to grill.
Problema la toate aceste teorii e că beneficiază din plin de o perspectivă istorică. E ușor să zici: Uite, Biedermeier s-a născut din acalmie și resemnare în secolul XIX; dar nu poți să zici asta la fel de ușor despre designul Mid Century Modern, moștenitor al Bauhausului (și al groazei și traumei altor ani ‘30) sau despre simplitatea designului scandinav. Pentru că suntem prea aproape de ambele și, chiar dacă ne par acum plictisitoare și bej, încă înseamnă multe lucruri diferite pentru fiecare, nu pot fi reduse la un stereotip.
Și totuși e mai ușor să distilăm stereotipuri și anxietăți din horror decât din mobilier. Angoasa nucleară și frica de conformism a anilor ’50 se vede în Godzilla, Them! sau Invasion of the Body Snatchers. Colapsul instituțiilor și frica de nonconformism a anilor ’60-’70 se vede în The Exorcist sau Rosemary’s Baby. Frica de hipersexualizare a născut genul slasherelor. Frica de boală s-o trage din gotic, dar s-a metamorfozat în body horror-ul anilor ’80, care apărea cam în același timp cu epidemia de SIDA. Torture porn-ul anilor 2000 vine după ce „sfârșitul istoriei” se transformase în 9/11, iar (încă) actualul trend de horror social, fixat pe metafore și angoase greu de descris, transformate în monștri sau demoni (Babadook, Hereditary etc.) vine în continuarea acestei degringolade, în care nu mai știm ce este societatea noastră, ce e adevărul și cum arată de fapt realitatea.
Există însă niște idei care transced epocile și mulți oameni au încercat să le pună în cuvinte. Ceea ce Julia Kristeva numește abjectul, frica nu de mort, drac sau fantomă, ci de ce reprezintă – ceva ce a fost odată uman și nu mai e. Das Unheimliche la Freud – acel sentiment ciudat și înfricoșător, când ceva e simultan familiar, dar străin în feluri pe care mintea nu le poate cuprinde. Frica de incomprehensibil, frica de nebunie, frica de prădători. Toate sunt teme în groază care au traversat epocile și au ajuns cumva simultan să facă casă bună cu angoasele generației skibidi rizz în filmul de debut al lui Kane Parsons, The Backrooms.
Creepypasta
Dacă e să fim onești, The Backrooms nu e filmul lui Parsons, ci filmul internetului. Originea conceptului e într-o imagine postată pe infamul forum 4chan, pe un canal cu și despre paranormal și creepypastas (scurte povestiri horror, majoritatea cu pretenții de verosimilitudine), ca exemplu de „imagini neliniștitoare, care pur și simplu transmit că ceva nu e în regulă”. Astăzi, termenul mai răspândit e de spații liminale. Ca în cazul multor alte lucruri de pe 4chan (nu toate rasiste), utilizatorii anonimi au construit o mitologie în jurul imaginii, teoretizând un imens spațiu extradimensional în care poți „cădea” printre crăpăturile realității. Un spațiu infinit prin care ai putea bântui o eternitate, dar laolaltă cu tot felul de ființe înfricoșătoare, care vor să se asigure că șederea ta în Backrooms e una scurtă și terifiantă.
Tema nu e nouă, mitul labirintului a plecat de la greci, a ajuns la Borges, apoi la Le Guin și azi bântuie prin el Susanna Clarke și Mark Danielewski. O să menționez și seria Cube sau Pan’s Labyrinth, chiar și Severance, că e, totuși, o recenzie de film. Noutatea, una exploatată din plin de Parsons e însă una estetică. The Backrooms arată ca un loc care-ți inspiră nu doar groază arhitectonică, ci și un fel de nostalgie 90istă (la americani), sublimată în spaimă. Camerele alea nesfârșite, cu tapet galben-icter și elemente de decor parcă jumătate uitate, încastrate în podele sau tavan, îți dau o stare de anxietate palpabilă. Dacă adaugi la asta elementele imersive de analog horror, un gen parcă creat pentru a ilustra creepypastas, ca prin serialul Channel Zero, dar care ne-a dat și mici capodopere ca I Saw The TV Glow – ai filmul perfect ca să înspăimânți un consumator de groază memetică de pe internet.
Kane Parsons, cunoscut și ca Kane Pixels, era un asemenea consumator, care a transformat creepypasta-ul Backrooms aplicându-i propria sa viziune, filmată și animată când avea 16 ani(!). Seria de scurtmetraje Backrooms a explodat în popularitate în 2022, iar lui Parsons i s-a dat ocazia să-și filmeze viziunea cu buget baban înainte să aibă voie să bea o bere în America.
Rezultatul e bun, ceea ce e și surprinzător, dar și de așteptat. E de așteptat pentru că e proiectul de vis (coșmar?) al lui Parsons și are în spate studioul de furajat cinematografic hipsteri A24, o mașinărie de PR și producție destul de mare cât să umple jumătate din Backrooms. E surprinzător, însă, pentru că Parsons nu doar că-i mai tânăr decât moda cu kendame, dar și ia niște decizii curajoase. Filmul pornește cum te-ai aștepta – found footage, imagine tremurată de cameră video nouăzeiistă, spații liminale care induc angoasă, un monstru nevăzut etc. Imediat după, însă, filmul revine la o stilistică mai clasică și ne trezim într-un cabinet de psihiatrie cu Chiwetel Ejiofor și Renate Reinsve.
A, ok, deci e film serios (atenție: ușoare spoilere)
Acuma, pe bune, cine vine la Backrooms așteptându-se la o mizerie gen Five Nights at Freddy’s o să fie surprins. Filmul ăsta nu doar că are o distribuție bună, alegeri de imagine interesante și sperieturi de tip bau!, dar are subtext și teme, elemente care adesea lipsesc din horrorul comercial (însă nu și din cel A24) și pe care nu te-ai aștepta să le le găsești în Backrooms, un produs horror care e 100% vibes. Are, sigur, și clișee, puncte slabe și momente unde oftezi și dai ochii peste cap, dar, hei, ce film nu are?
Povestea Backrooms e povestea lui Clark și a lui Mary și a anilor 90. Clark (Chiwetel Ejiofor) e un arhitect ratat, alcoolic, părăsit de nevastă și în pragul falimentului, care deține un magazin de mobilă intitulat Captain Clark’s Ottoman Empire, un joc de cuvinte fără sens, bazat pe faptul că în engleză la taburet/puf i se zice ottoman. Ce au a face otomanii cu pirații? Asta se întreabă la un moment dat și un personaj, dar în film suntem în anii ‘90 și jocurile de cuvinte au fost codificate să aibă sens abia după 11 septembrie 2001. Mary e terapeuta sa, o autoare de cărți self-help care are propriile traume din copilărie, dar care se chinuie să-l pescuiască pe Clark din amestecul toxic de furie și neputință care l-a adus la divorț și depresie. Doar că Clark, dat afară de nevastă, doarme la magazin și descoperă într-o noapte o crăpătură în realitate prin care poate ajunge în Backrooms. Fascinat și înfricoșat, Clark începe să exploreze realitatea paralelă, deși toată lumea crede că și-a pierdut mințile.
N-o să vă dau mai multe spoilere – vreau doar să punctez că e un anumit dezechilibru între jocul lui Ejiofor și cel al lui Reinsve. Dacă cel dintâi se aruncă în rol cu avânt stahanovist, actrița norvegiană nu pare că se simte prea bine în piele de vedetă hollywoodiană prinsă într-un film horror trashy. Deși se achită de rol, e destul de evident că nu are prezență de scream queen. O fi școala britanică vs cea norvegiană de film, o fi lipsa de experiență a lui Parsons în regizatul actorilor, nu știu. Spre final apare într-un rol de savant și Mark Duplass, despre care nu poți să zici că n-are experiență de horror icon și tot ceva interpretare de mumblecore îi iese. Poate asta e viziunea lui Parsons, una estompată, a trăirilor intense și exprimărilor reținute – dar cred că e totuși marca inexperienței.
Ce îi iese lui Parsons e atmosfera. Liminalitatea extradimensională, angoasa abjectului, unheimlich-ul, până și frica de nebunie și de dedublare, toate teme clasice, se reunesc în acest horror despre oameni fugăriți de un monstru-pirat prin tuneluri nesfârșite. Apropo, monstrul manifestat de Backrooms e jucat de arădeanul nostru de 2,3 m Robert Bobroczkyi, pe care l-ați mai văzut ca hibridul din Alien:Romulus, hai ai noștri, hai Simona! Sunt de apreciat și niște scurte reveniri la stilistica found footage, care dau filmului acel caracter de poveste scary de pe internet, chiar și după ce intră în povestea principală.
Pentru că Backrooms e, până la urmă, produsul internetului: un amestec de frici ale epocii – anxietate, singurătate, nebunie – cu teme universale ale filmului de groază și cu mâzgă online aplicată deasupra din plin. Alături de Obsession, dar și de filmele lui Jane Schoenbrun sau de surprinzător de bunul Exit 8, alt horror zămislit de internet și îmbunătățit cu tematici clasice, Backrooms pare că vrea să demonstreze odată pentru totdeauna că, da, the internet is leaking, dar că nu are unde să se scurgă altundeva decât în mințile și coșmarurile noastre.
Uite unde și când poți vedea Backrooms: Fără ieșire în cinemauri.
