Lumea noastră - „Locuința nu ar trebui să fie un obiect de speculă.” O conversație cu & despre Vaivera Arquitectura

Schimbare / Expoziție

„Locuința nu ar trebui să fie un obiect de speculă.” O conversație cu & despre Vaivera Arquitectura

De Nicoleta Moise

Publicat pe 20 noiembrie 2026

Ivan Mata și Fina Urpí sunt arhitecții din spatele biroului Vaivera Arquitectura, un studio dedicat locuirii cooperative în Catalonia, care își propune să frâneze specula imobiliară. Demersul lor vine ca un răspuns la criza locuirii din Spania, pe fondul unei tensiuni sociale tot mai greu de ignorat, unde prețurile chiriilor au explodat. Un exemplu este cazul lui Maricarmen Abascal, o femeie de 87 de ani din Madrid, evacuată din apartamentul în care locuise timp de 71 de ani, după ce noul proprietar al clădirii i-a triplat chiria. Povestea ei a devenit un simbol al crizei imobiliare, care a scos sute de mii de oameni în stradă pe parcursul mai multor zile, între septembrie și noiembrie 2026, în marile orașe spaniole. 

Duo-ul catalan a venit la București la începutul lunii noiembrie, cu ocazia conferinței și expoziției „Catalonia: Locuirea în colaborare”, parte din cea de-a 13-a ediție a UrbanEye Film Festival, dedicată locuirii. Expoziția a fost co-curatoriată de Vaivera Arquitectura împreună cu Cătălina Frâncu și Ștefan Ghenciulescu și găzduită de ARCUB. Cei patru au fost, de asemenea, co-editorii dosarului cu același nume din ultimul număr tipărit al revistei de arhitectură Zeppelin.

M-am întâlnit cu Ivan și Fina într-o dimineață de miercuri, la o cafenea de lângă Hotel Cișmigiu. Era prima lor vizită în România. Am vorbit despre cum a luat naștere biroul lor de arhitectură și despre La Bastida – Pati del Gall, ansamblul lor de locuire cooperativă din Vilafranca, în apropiere de Barcelona, unde Fina urmează să se mute. Am discutat și despre aspectele mai puțin vizibile care fac posibil un astfel de demers: de la accesul la teren, finanțarea, la modul în care oamenii se auto-organizează și decid împreună cum ar trebui să arate locuințele lor și cum arhitectura poate consolida relațiile dintre vecini prin spații comune mai generoase. Și, poate cel mai important, despre cum poate fi replicat acest model, astfel încât să construim nu doar locuințe accesibile, ci și comunități în care să fim mai puțin izolați unii de ceilalți.

Într-o lume în care ne organizăm viața în jurul proprietății individuale, cât de radical este gestul de a împărți cu ceilalți?

*Interviul a fost tradus din engleză și spaniolă în română și editat pentru claritate. 


S9: Cum a început relația voastră cu arhitectura? A existat un moment anume în care ați știut că este drumul pe care vreți să-l urmați?

Fina Urpí: În familia mea nu a existat o tradiție legată de arhitectură. Când eram mică, o întrebam pe mama ce face, de fapt, un arhitect. Îmi explica faptul că arhitecții proiectează case, locurile în care oamenii trăiesc, iar ideea asta mi-a stârnit interesul. Îmi amintesc că m-am gândit: o să studiez arhitectura, apoi o să văd unde mă duce acest drum și ce vreau să fac mai departe.

Ivan Mata: Nici eu nu provin dintr-o familie cu preocupări legate de arhitectură. Nu a fost o decizie conștientă sau ceva ce îmi propusesem în mod special să realizez, ci mai degrabă o intuiție. Nu cred că le-am spus vreodată explicit celor din jur că vreau să devin arhitect, dar, când a venit momentul să aleg o facultate, aproximativ 90% dintre opțiunile mele aveau legătură cu arhitectura.

Cred că atunci când ajungi la facultatea de arhitectură fără să fi avut contact cu lumea asta, nu știi cu adevărat ce înseamnă arhitectura. O descoperi treptat și realizezi că nu este chiar ceea ce îți imaginai. În schimb, îți deschide un mod cu totul diferit de a privi și de a interpreta lumea. Cred că acesta este lucrul care ne-a făcut să continuăm pe acest drum.

Ivan Mata și Fina Urpí (Vaivera Arquitectura), în spațiul comun al locuinței cooperative La Bastida-Pati del Gall, Vilafranca, Spania

Cum ați decis să vă deschideți propriul birou de arhitectură?

Ivan: Am început să lucrez încă din anul al doilea de facultate. Ulterior, m-am mutat la Paris, unde am continuat să lucrez în arhitectură, mai întâi printr-un stagiu Erasmus, iar apoi colaborând cu birouri internaționale. În cei 16 ani petrecuți la Paris, eu și Fina am colaborat ocazional. Apoi am început să lucrăm cu cooperativa La Borda pentru proiectul lor de locuire colectivă, un proces care a durat șapte sau opt ani. Iar când proiectul a ajuns, în sfârșit, într-un stadiu în care putea fi realizat, am simțit că era momentul potrivit să ne înființăm un birou de arhitectură.

Fina: Amândoi am plecat la Paris prin programul Erasmus, dar, după ce m-am întors la Barcelona, m-am alăturat unui birou care avea sediul și acolo. Spre deosebire de Ivan, mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții între Vilafranca și Barcelona. Criza economică tocmai începuse, iar faptul că devenisem mamă făcea dificilă mutarea în altă parte, mai ales împreună cu copiii. De atunci, am lucrat la diverse proiecte în Vilafranca, Barcelona și în întreaga Catalonie. Aici mă simt cel mai bine din punct de vedere profesional și tot aici am continuat să lucrez cu Ivan.

Aveți un studio fizic în care lucrați împreună?

Ivan: E o întrebare bună, pentru că, de fapt, la început am lucrat de la distanță. Abia acum aproximativ un an și jumătate, când m-am întors la Barcelona, am reușit să deschidem un birou în centrul orașului. Împărțim spațiul cu un prieten de-al nostru, un arhitect dintr-o altă generație, ceea ce creează un mediu de lucru foarte interesant. Suntem înconjurați de machete și documente de arhitectură, elemente tot mai rar întâlnite în birourile de profil, într-o perioadă în care machetele fizice au fost în mare parte înlocuite de reprezentări digitale.

Cum vă împărțiți munca și în ce fel vă completați reciproc?

Fina: Ivan este foarte organizat, dar și foarte creativ. Cred că atunci când lucrezi singur tinzi să te concentrezi asupra anumitor aspecte ale unui proiect, în timp ce lucrul alături de altcineva deschide mai multe posibilități. Personal, unele dintre cele mai bune proiecte ale mele sunt cele pe care le-am realizat împreună cu Ivan.

Ivan: Fina are un talent deosebit de a readuce lucrurile cu picioarele pe pământ. Își dă seama când ceva devine prea mult și ne ajută să găsim echilibrul potrivit. În plus, aduce cu ea o experiență considerabilă în domeniul construcțiilor. Amândoi avem o experiență vastă, dar a ei este foarte bine ancorată în contextul local. Înțelege cum funcționează lucrurile în regiune și cum pot fi gestionate provocările specifice de aici.

Atunci când lucrezi alături de alții, trebuie să înveți să faci loc unor perspective diferite, să faci un pas în spate și să-i lași și celuilalt spațiu. Am impresia că felul în care colaborați în cadrul biroului urmează o filozofie apropiată celei care stă la baza locuirii în colaborare.

Ivan: Colaborarea noastră nu a arătat așa de la bun început. Când te muți în străinătate, nu îți imaginezi neapărat că vei lipsi atât de mult timp. La început, vrei să profiți la maximum de experiență. În cazul meu, mă întorceam la Barcelona poate o dată sau de două ori pe an. Dar, pe măsură ce timpul trece, devii tot mai conștient de lucrurile de care îți este dor. Te gândești la nepoți, la faptul că mama ta îmbătrânește și, în cele din urmă, începi să te întorci mai des. Același lucru s-a întâmplat și în colaborarea mea cu Fina. Lucrul de la distanță devenea tot mai solicitant, mai ales când venea vorba despre coordonarea oamenilor implicați în proiectele noastre, chiar dacă eram încă o echipă relativ mică. La un moment dat, a devenit evident că era nevoie de o schimbare.

Biroul vostru se numește Vaivera Arquitectura, un nume care își are rădăcinile în cuvântul catalan „vaivé”, care descrie o mișcare continuă de du-te-vino. Ce înseamnă această idee pentru voi și cum se traduce ea în munca voastră?

Ivan: Pentru noi era important să nu personalizăm prea mult practica. În fond, un birou de arhitectură este definit de proiectele sale și de munca pe care o produce. Așa că, în loc să ne punem numele pe ușă, ne-am dorit ceva care să exprime un anumit spirit și să lase loc practicii să devină, în timp, ceea ce va ajunge să fie.

Pentru noi, numele descrie și o mișcare care nu se oprește niciodată cu adevărat. Propriile noastre vieți au presupus deplasări repetate între Paris, Vilafranca și Barcelona, iar proiectele urmează adesea un tipar asemănător. Există mereu sentimentul că mergi undeva și apoi te întorci, că te deplasezi între locuri, idei și moduri diferite de a lucra.

Am vrut, de asemenea, să dăm cuvântului „vaivé” o formă feminină, iar așa am ajuns la „vaivera”. Am simțit că adaugă o dimensiune în plus numelui. Pentru noi este important să lucrăm în direcția egalității de gen în cadrul biroului. Cred că este esențial ca practica noastră să încerce să reflecte, în felul ei, tipul de societate pe care ne-am dori să o vedem.

Expoziția „Catalonia: Locuirea în colaborare”, parte din cea de-a 13-a ediție a UrbanEye Film Festival, ARCUB. Foto: Miluță Flueraș

Locuirea cooperativă cu cesiunea dreptului de folosință este un model alternativ de acces la locuință, dezvoltat în Catalonia din 2004, bazat pe proprietatea colectivă și pe dreptul individual de folosință. În loc să cumperi sau să închiriezi o locuință de pe piața liberă, îți unești forțele cu alți viitori locatari și puneți pe picioare o clădire în care veți locui.

Modelul catalan (cesión de uso) nu este singular: o formă de locuire cooperativă asemănătoare a apărut în anii ‘60 -’70 în Danemarca (andelsbolig) sau în Uruguay (cooperativele FUCVAM). 

Pentru a deveni membru al cooperativei, achiți o contribuție inițială, rambursabilă, care permite demararea lucrărilor de construcție, precum și o contribuție lunară, nerambursabilă, destinată acoperirii costurilor de administrare și întreținere.

Imobilul rămâne în proprietatea cooperativei, iar tu beneficiezi de un drept de folosință pe termen lung, de regulă între 75 și 99 de ani atunci când clădirea a fost construită pe teren public, cu posibilitatea prelungirii. 

Nu poți vinde locuința și nici specula pe seama creșterii valorii acesteia, pentru că nu deții proprietatea individuală asupra imobilului, ci doar dreptul de folosință. Îți poți totuși transfera calitatea de membru altcuiva, în condițiile stabilite de cooperativă. 

Altfel spus, ești titularul dreptului de a locui, nu proprietarul locuinței.

Ce știați despre România înainte de a fi invitați să co-curatoriați expoziția „Catalonia: Locuirea în colaborare”, alături de Cătălina Frâncu și Ștefan Ghenciulescu, redactorii revistei de arhitectură Zeppelin?

Ivan: E prima oară când venim în România. Mi-am dorit întotdeauna să explorez această regiune, dar nu am avut ocazia până acum. 

Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am ajuns a fost să fotografiez priveliștea de la fereastra hotelului. M-a impresionat contrastul dintre două clădiri aflate foarte aproape una de cealaltă: o clădire clasică, bogată în ornamente, și o clădire din perioada comunistă, mult mai austeră, aproape lipsită de decorațiuni. Puteai citi diferitele perioade în arhitectura lor, dar puteai vedea și cum oamenii adaptaseră și modificaseră clădirile de-a lungul timpului.

Fina: Îmi amintesc că spuneam cât de frumos mi se pare orașul, chiar dacă, uneori, imediat în spatele unei clădiri, apare câte o construcție din perioada comunistă, neterminată și fără acoperiș. Dincolo de arhitectură, mi se pare un oraș primitor. Nu știu exact cum să explic, dar locul și oamenii au ceva cald și accesibil. 

Cum ați ajuns să colaborați cu revista Zeppelin?

Ivan: La un moment dat, am fost invitat să coordonez un atelier la Paris, în cadrul unui program european. Timp de o săptămână, cursurile au fost suspendate, iar lectori din diferite țări au venit să predea pe teme specifice. Ștefan Ghenciulescu, arhitect și redactor-șef al revistei Zeppelin, a fost, de asemenea, invitat să participe la acest atelier.

La vremea respectivă, lucram la proiecte de locuire cooperativă în Catalonia și Barcelona. Mi-am dorit ca studenții să reflecteze asupra felului în care o criză a locuirii poate conduce la soluții arhitecturale și sociale foarte diferite, în funcție de contextul local. 

Exercițiul presupunea ca fiecare student să aleagă un loc din lume și să își imagineze cum s-ar manifesta acolo o criză a locuirii. Provocările din sudul Europei, de exemplu, sunt foarte diferite de cele din Egipt. Ne-am dorit ca studenții să înțeleagă cum influențează aceste diferențe posibilele răspunsuri. Ștefan a fost interesat de subiect și ne-a invitat să contribuim la revistă și la expoziție.

„Această clădire nu este o afacere, pentru că locuința este un drept.” Cooperativa La Bastida-Pati del Gall, în timpul construcției. Foto: La Bastida

Colaborarea voastră a început într-un moment în care criza locuirii devenea o problemă tot mai urgentă în Spania.

Ivan: Mișcarea pentru locuirea cooperativă se dezvoltă de mulți ani, dar creșterea ei nu este întâmplătoare. Ea răspunde unei probleme reale legate de accesul la locuințe. Desigur, natura acestei probleme diferă de cea pe care am putea-o întâlni în România, motiv pentru care contextul local contează atât de mult.

Una dintre ambițiile locuirii cooperative este dezvoltarea unor modele care să poată fi multiplicate și replicate. Dar replicarea nu înseamnă pur și simplu copierea aceluiași proiect peste tot. Aceste modele trebuie adaptate fiecărui context în parte.

Soluția pe care o dezvoltăm în Catalonia s-ar putea să nu fie potrivită pentru România. Cu toate acestea, instrumente și principii similare i-ar putea ajuta pe oamenii de aici să își dezvolte propriile modalități de a răspunde provocărilor legate de locuire din București sau din alte orașe din România. Asta am vrut să exploreze și studenții în cadrul atelierului: cum poți prelua o idee dezvoltată într-un anumit context și cum o poți reinterpreta într-un altul.

Într-un fel, ceea ce contează este să înțelegem principiile de bază ale locuirii cooperative și modul în care funcționează acest model, pentru ca apoi să îl adaptăm contextului social și urban specific?

Fina: Exact. În Barcelona, prețurile locuințelor au crescut atât de mult, încât oamenii care au trăit toată viața în oraș sunt nevoiți să se mute la periferie. Orașul este tot mai mult orientat către turiști și interesele mediului de afaceri, ceea ce face din ce în ce mai dificil ca locuitorii să rămână în oraș.

Locuirea cooperativă pornește de la o întrebare foarte simplă: care este problema cu care ne confruntăm și ce fel de soluție ne dorim? În cazul nostru, oamenii vor să continue să trăiască în propriul oraș, să se organizeze, să discute despre nevoile lor și, în cele din urmă, să formeze o cooperativă. Aici este punctul de plecare.

Ivan: Ceea ce propunem prin locuirea cooperativă este un alt mod de a construi locuințe, în special în contexte în care este nevoie de locuințe în afara pieței speculative. În Barcelona, piața imobiliară este tot mai mult dominată de logica profitului, iar câștigurile așteptate din specula imobiliară sunt enorme. Noi credem că locuința nu ar trebui să facă obiectul unei speculații. 

Ne puteți da câteva exemple de proiecte timpurii de locuire cooperativă din Barcelona?

Fina: Unul dintre ele este La Borda (2012–2018), proiectat de Lacol Arquitectura, care a devenit un exemplu binecunoscut de locuire cooperativă. Celălalt este Princesa 49 (2014–2018), un proiect care presupune renovarea unei clădiri existente din centrul orașului, dezvoltat de Sostre Cívic (cooperativă care oferă consultanță și sprijin tehnic, financiar și juridic pentru dezvoltarea proiectelor de locuire cooperativă). Ambele au apărut în urma unui proces similar: oamenii s-au unit și s-au organizat în jurul unui obiectiv comun.

Odată ce oamenii au format o cooperativă, pot începe să își imagineze un alt mod de a trăi împreună. Pot decide ce spații vor să împartă, cum vor să le folosească și ce fel de comunitate vor să creeze. Arhitectura rezultă din acest proces.

Așadar, este un răspuns la o nevoie colectivă, dar unul care este, în același timp, foarte specific unui anumit cartier, unei comunități și unui context local. Totul pornește de la o problemă mai amplă a locuirii, însă soluțiile trebuie să se dezvolte pornind de la nevoile reale ale oamenilor care trăiesc în acel loc.

Ivan: În Catalonia există deja o rețea socială puternică, care le permite oamenilor să se organizeze. Aceste forme de organizare colectivă datează de la începutul secolului al XIX-lea și au supraviețuit diferitelor perioade de dictatură. Este ceva profund înrădăcinat în cultura locală.

Dacă privim beneficiile acestor modele, am putea descoperi că ele nu trebuie neapărat asociate cu imaginea sau înțelegerea particulară pe care o aveți aici, în România, despre locuirea colectivă. Poate că primul pas este să depășim vocabularul pe care îl folosim pentru a descrie aceste lucruri. România ar putea avea nevoie să își dezvolte propriul glosar, propriii termeni, pentru a înțelege cum ar putea fi integrate aceste idei într-un context diferit și cum li s-ar putea oferi șansa de a deveni o alternativă.

Vaivera Arquitectura, La Bastida-Pati del Gall, Vilafranca, Spania. Foto: Vaivera Arquitectura

Fina: Locuirea colectivă înseamnă și să ai puterea de a decide împreună cum vrei să fie proiectată clădirea, ce materiale vrei să folosești și ce spații vrei să împarți. Sunt multe decizii de luat, iar acestea sunt adoptate democratic. Fiecare are un vot și o voce în discuție. Decidem împreună ce ne dorim.

Ivan: Locuire cooperativă, locuire colectivă, co-living – indiferent de terminologia pe care o alegem – toate pot lua forme diferite și pot exista la scări diferite. Important este să înțelegem că putem începe cu un grup restrâns de oameni care vor să trăiască împreună, chiar dacă ceea ce fac ei nu urmează exact modelul pe care îl propunem noi.

Fina: În cele din urmă, este vorba despre a avea un loc stabil în care să trăiești, un loc pe care ți-l poți permite. Pentru care poți, efectiv, să plătești. La asta se reduce totul.

Și cred că mai există un aspect important: venim dintr-o societate în care individualismul a ajuns într-un punct în care mulți oameni se simt din ce în ce mai izolați. La cooperativa La Borda, de exemplu, locuiesc împreună oameni din generații diferite. Unii dintre rezidenții mai în vârstă ne-au spus că nu își doresc neapărat ceva complicat. Vor doar să simtă că au pe cineva alături, să își cunoască vecinii, să își aibă prietenii aproape – să știe că María este acolo, că Toni este acolo.

Pentru mine, este vorba și despre reconstruirea relațiilor dintre oameni. Eu am crescut într-un sat mic, unde, când eram copil, ieșeai în stradă, întâlneai pe cineva și rămâneai la o poveste. Oamenii împărtășeau aceste momente cotidiene aproape fără să se gândească la asta. Treptat, modul ăsta de viață a dispărut, iar acum cred că oamenii încearcă să recupereze relațiile cu vecinii lor. Vor să simtă din nou că fac parte dintr-o comunitate.

Cred că locuirea în cooperativă reflectă și o anumită viziune asupra felului în care alegem să trăim. Nu toată lumea își dorește să urmeze modelul tradițional al familiei nucleare, heteronormative. Pentru unii, prieteniile și familia pe care și-o construiesc, dincolo de legăturile biologice, sunt la fel de importante. Iar asta ridică o altă întrebare: ce fel de comunitate ne dorim să avem în jurul nostru pe măsură ce îmbătrânim?

Ivan: De fapt, acesta este unul dintre lucrurile pe care locuirea cooperativă încearcă să le abordeze: îndepărtarea de ideea că gospodăria standard trebuie să se bazeze pe o unitate familială tradițională. Lucru care se reflectă și în felul în care proiectăm locuințele. Încercăm să facem din bucătărie un spațiu mai deschis și mai comun, în loc să o tratăm ca pe o încăpere în care se așteaptă ca o singură persoană să își petreacă timpul, separată de celelalte activități ale gospodăriei – indiferent de forma pe care o ia aceasta sau de structura familiei.

Încercăm, de asemenea, să proiectăm camere de dimensiuni egale sau cel puțin echivalente, astfel încât să nu existe neapărat un dormitor principal și unul secundar. În felul acesta, oamenii au mai multă libertate să decidă cum vor să folosească spațiile. Dacă ai o cameră de 18 metri pătrați și alta de doar nouă, este posibil să irosești spațiu în camera mai mare, în timp ce în cea mică să nu ai suficient loc pentru alte activități în afară de dormit. Prin dimensionarea mai echilibrată a camerelor, oferi mai multă flexibilitate și posibilitatea unor moduri diferite de a trăi împreună.

Povestiți-mi despre proiectul vostru La Bastida-Pati del Gall, din Vilafranca, care se apropie acum de finalizare, la opt ani de la demararea procesului. Ce îl face special și care sunt principalele sale particularități?

Ivan: La Bastida are una dintre cele mai mari proporții de spații comune dintre proiectele Sostre Cívic. Am alocat în mod deliberat o suprafață considerabilă spațiilor comune, încercând, în același timp, să păstrăm apartamentele individuale cât mai compacte și eficiente.

Am observat că oamenii își doresc adesea un apartament mai mare pentru că vor să aibă spațiu și pentru oaspeți. Asta înseamnă însă să întreții un spațiu suplimentar care rămâne nefolosit în cea mai mare parte a timpului. Așa că ne-am pus întrebarea: ce-ar fi dacă cele 24 de gospodării din clădire ar putea împărți o garsonieră de aproximativ 20 de metri pătrați, pe care să o poată rezerva ori de câte ori au nevoie de un loc pentru oaspeți? 

O altă abordare, destul de răspândită în acest tip de locuire, este transformarea spațiilor de circulație în locuri în care oamenii se pot întâlni și interacționa, în loc să trateze coridoarele și spațiile de acces comune ca pe niște zone strict funcționale.

Unul dintre cele mai importante spații comune este încăperea multifuncțională. O componentă esențială a locuirii cooperative este faptul că rezidenții se întâlnesc periodic, poate o dată pe lună, pentru a discuta despre cum merg lucrurile și pentru a lua decizii împreună. De asemenea, membrii se organizează în diferite comitete, fiecare responsabil de un anumit aspect al clădirii, cum ar fi administrarea și întreținerea spațiilor comune, îngrijirea grădinii și altele. Fiecare contribuie într-un fel la buna funcționare a comunității.

Vaivera Arquitectura, La Bastida-Pati del Gall, Vilafranca, Spania. Foto: Vaivera Arquitectura

Fina: Nu am putut face balcoane individuale, pentru că ne-am dorit să folosim acel volum pentru a mări spațiul de locuit din interiorul apartamentelor. În schimb, am proiectat un atrium bioclimatic în jurul zonelor de circulație. Este un spațiu amplu care funcționează aproape ca o stradă la interior, suspendată. Locatarii de la primul etaj împart acest spațiu comun generos, în timp ce la etajele superioare există coridoare. Dar chiar și acolo am lărgit zonele de acces, astfel încât fiecare apartament să aibă un fel de balcon deschis către atrium. Este un spațiu cu un climat interior controlat, în care oamenii pot petrece timp și pot interacționa.

Ideea este ca, atunci când vezi pe cineva intrând în apartament, să te poți opri și să întrebi: „Ce mai faci? Ce ai făcut astăzi? Ce gătești?”. Micile interacțiuni cotidiene sunt importante pentru că le permit oamenilor să aibă grijă unii de alții și contribuie la prevenirea izolării, în special în cazul rezidenților mai în vârstă. Într-un fel, încercăm să sporim oportunitățile de interacțiune socială, să creăm mai multe ocazii pentru ca oamenii să se întâlnească în mod firesc, în viața lor de zi cu zi.

Vedere de pe acoperișul și terasa comună a cooperativei La Bastida-Pati del Gall Vilafranca, Spania. Foto: La Bastida

Oamenii se cunoșteau între ei înainte de începerea proiectului sau comunitatea s-a format pe parcursul procesului de dezvoltare a clădirii?

Fina: Am început cu patru unități de locuire, nu cu patru familii, pentru că nu am vrut să definim oamenii exclusiv prin prisma ideii tradiționale de familie. De exemplu, unitatea mea este formată din mine și cei doi copii ai mei. O alta este alcătuită dintr-un cuplu cu trei copii, iar o alta, dintr-o singură persoană. Mai sunt și doi prieteni care au decis să se alăture și să locuiască împreună.

Nu clădirea a fost punctul de plecare, ci invers. Am spus: „Vrem să locuim împreună. Dar unde am putea face asta?” Aveam nevoie să găsim un teren. În cazul nostru, a trebuit să le explicăm autorităților locale ce înseamnă, de fapt, locuirea cooperativă, pentru că era încă un concept relativ nou și nu foarte cunoscut.

Terenul pe care se află acum clădirea aparținea municipalității, care avea obligația de a asigura locuințe sociale. Municipalitatea a pus terenul la dispoziția cooperativei, în timp ce cooperativa și-a asumat responsabilitatea finanțării construcției clădirii. Din acel moment, am început să ne întâlnim regulat, de obicei o dată pe lună sau mai des, ori de câte ori procesul o cerea. Am dezvoltat treptat proiectul împreună, luând decizii și organizându-ne ca grup.

Ivan: Cooperativele de locuire propun noi moduri de a trăi. Organizații precum INCASÒL, implicate în dezvoltarea locuințelor sociale în Catalonia, încep să integreze în proiectele lor concepte precum spațiile comune și grupările de unități rezidențiale. Dar asta nu înseamnă că o întreagă clădire trebuie organizată în jurul unui singur model. Unii oameni ar putea prefera să locuiască într-un grup mai strâns conectat, împărțind mai multe aspecte ale vieții cotidiene, în timp ce alții ar putea dori să păstreze un grad mai mare de intimitate și să împartă doar câteva spații comune.

Trebuie să înțelegem că fiecare are o abordare diferită a locuirii colective. Oamenii au idei diferite despre ceea ce vor să împartă, despre cât de mult din viața lor sunt dispuși să facă vizibil celorlalți și despre cât de implicați vor să fie în comunitate. Important este să facem loc acestor moduri diferite de a trăi.

Care sunt cele mai mari obstacole în dezvoltarea locuirii cooperative?

Ivan: După ce ai reunit un grup de oameni, prima mare provocare este găsirea unui teren. În cazul La Borda, acest lucru a venit chiar înainte de obținerea finanțării. Dacă vrei să faci locuirea accesibilă, trebuie să reduci cât mai mult posibil costurile de construcție. Accesul la terenuri aflate în proprietate publică, prin intermediul unui drept de folosință pe termen lung – uneori pentru 75 sau chiar 100 de ani – face o diferență semnificativă.

Aici joacă un rol important organizații precum Sostre Cívic și La Dinamo. Ele oferă sprijin juridic, financiar și administrativ grupurilor care vor să își înființeze propriile cooperative. Le permit oamenilor să se organizeze și să dezvolte proiecte fără să fie nevoiți să gestioneze singuri întreaga complexitate a procesului.

Care este situația locuințelor acum în Barcelona?

Ivan: Barcelona are de 10–12 ani restricții privind acordarea licențelor pentru închirierea turistică a apartamentelor individuale. În timpul mandatului Adei Colau ca primar, a existat un angajament politic puternic pentru identificarea unor modalități de a combate creșterea prețurilor locuințelor. 

Atunci când investitori încearcă să cumpere clădiri întregi, adesea cu intenția de a le transforma în unități de cazare turistică, consiliul local își poate exercita uneori dreptul de preempțiune pentru a achiziționa proprietatea în interes public și a o transforma în locuințe cooperative. Este o altă modalitate de a crește fondul de locuințe accesibile al orașului.

Cu toate astea, clădirile pot fi în continuare cumpărate pentru turism, ceea ce a creat un alt tip de presiune asupra pieței imobiliare. Investitorii care cumpără clădiri îi pot, de asemenea, determina pe chiriașii de lungă durată să plece, iar acest lucru a dus la apariția mai multor mișcări sociale care se opun evacuărilor.

Locuirea cooperativă oferă o alternativă tocmai pentru că scoate locuințele de pe piața speculativă. Cu cât există mai multe cooperative, cu atât crește potențialul lor de a funcționa ca o contrapondere la piața imobiliară, oferindu-le oamenilor posibilitatea de a avea locuințe stabile, la costuri relativ accesibile.

Cred că acesta este și motivul pentru care am început să vorbim despre un fel de „primăvară” a locuirii cooperative în Catalonia. Exista deja o rețea solidă de organizații sociale, o tradiție a organizării colective și, foarte important, un context politic care a permis dezvoltarea acestor inițiative. 

Peste 20 sau 30 de ani, ce schimbare v-ați dori să fi produs proiectele voastre în felul în care oamenii trăiesc împreună, în cadrul comunităților lor și dincolo de acestea?

Fina: Cred că principalul obiectiv al proiectului La Bastida este să facă acest model replicabil. În același timp, trebuie să continuăm să învățăm din aceste proiecte, să observăm cum trăiesc oamenii în ele și cum le putem îmbunătăți. Există întotdeauna loc de mai bine. Accesul la locuințe a devenit atât de dificil, încât cred că mulți oameni sunt interesați de acest model pur și simplu pentru că le oferă posibilitatea de a avea o locuință stabilă și accesibilă.

Ivan: Pentru mine, totul se reduce la capacitatea de a replica acest model. În Barcelona, mai puțin de 5% din fondul locativ este reprezentat de locuințe sociale, în timp ce la Viena procentul ajunge la aproximativ 40%. Acesta este unul dintre motivele pentru care Viena are o capacitate mai mare de a influența și stabiliza prețurile locuințelor.

În Spania s-au construit locuințe sociale timp de mulți ani, însă acestea au fost vândute, în loc să fie păstrate în proprietatea publică. Apoi, locatarii și-au vândut apartamentele pe piața liberă, iar acestea au ajuns, în cele din urmă, în circuitul speculativ imobiliar. Prin urmare, este esențial să creăm locuințe care nu pot fi revândute pur și simplu în scopul obținerii unui profit. Locuirea cooperativă funcționează după acest principiu: rezidenții au dreptul de a locui acolo, dar nu pot face speculație, nu pot vinde locuința (n.a.: ești proprietarul unui drept, cel de a locui).  

Există însă și un alt aspect important, despre care nu am vorbit până acum: atunci când oamenii se organizează pentru a-și dezvolta propriile locuințe, pot alege și alte priorități. Deciziile lor nu mai sunt ghidate exclusiv de eficiența economică. Se pot concentra, de exemplu, asupra performanței de mediu și pot construi diferit, urmărind reducerea amprentei de carbon a construcției.

În fotografia de deschidere sunt Ivan Mata și Fina Urpí în deschidere la UrbanEye Film Festival #13. Fotografia a fost realizată de Miluță Flueraș 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK