„Cu mult timp în urmă, într-un cătun numit Hamelin s-a întâmplat ceva foarte ciudat.” Așa începe „Fluierașul din Hamelin”, unul dintre basmele Fraților Grimm care are o surprinzătoare legătură cu România. Mai exact, cu minoritatea săsească și felul în care au ajuns ei pe meleagurile acestea. În luna iulie am fost la Cincu, în Brașov, să văd o expoziție care explorează mitologia sașilor, istoria lor recentă, dar și prezentul firav al comunității. Dar, până să ajungem la expoziție, lasă-mă să-ți spun, pe scurt, povestea „Fluierașului din Hamelin”. Ai încredere, totul se leagă.
În orașul german Hamelin, într-o zi, a apărut un străin misterios care le-a spus mai-marilor locului că-i poate scăpa de șobolani în schimbul a 1.000 de guldeni. Localnicii au acceptat, străinul a început să cânte la fluier și toți șobolanii l-au urmat afară din oraș. Însă localnicii nu l-au plătit pe muzician, așa că, după câteva zile, acesta s-a întors și a cântat din nou la fluier. De data asta, copiii din Hamelin au fost cei care l-au urmat pe străin, părăsind orașul fără să mai fie văzuți vreodată.
Ai spune că am încălecat pe proverbiala șa, dacă în unele variante ale poveștii acești copii nu ar fi ajuns într-un tărâm îndepărtat și împădurit, unde, spune legenda, și-ar fi făcut case și orașe. Adică dacă acești copii n-ar fi o alegorie a coloniștilor sași ajunși în Transilvania noastră.
Atrasă de această legendă, m-am dus să văd The Saxons of Transylvania, noua expoziție de la Urzelmuseum/Muzeul Lolelor din satul Cincu, realizată de fotografii spanioli Pascual Martínez și Vincent Sáez, care de peste zece ani documentează, într-o formă sau alta, România. Expoziția îmbină fotografiile lor realizate în acești ultimi ani cu imagini și obiecte din arhivele personale ale sașilor din Cincu, bucăți din istoria unei comunități.
„Un lucru care ne-a împins spre cultura săsească au fost acela că, atunci când am început să documentăm, am descoperit o mulțime de cărți, dar toate vorbeau despre aceleași lucruri: patrimoniul, bisericile fortificate”, îmi povestește Vincent, în timp ce stăm de vorbă la umbra bisericii fortificate din sat. La câțiva metri de noi se află muzeul, din care oameni tot intră și ies, ca să vadă expoziția. „Toate erau ca Wikipedia”, îl completează Pascual. „E ca și cum ai explica lucrurile doar în cifre. Noi am decis să lucrăm cu nume și cu sentimente.” Astfel au ajuns să spună povestea unor sași precum Alex Herberth, jumătate din duoul artistic KraftMade, care în prezent trăiește în Cincu, unde lucrează la restaurarea clădirii vechii școli de lângă biserica fortificată. „Ceea ce am învățat de la el ține de modul său de lucru: valoarea măiestriei, a răbdării și a lucrurilor create lent și cu grijă”. Într-o lume dominată tot mai mult de viteză și procese mecanice, felul lui Alex de a lucra le-a reamintit artiștilor spanioli importanța obiectelor și a gesturilor care poartă în ele timp, atenție și iubire și care pot dăinui tocmai pentru că au fost realizate manual și cu intenție.
„Sunt multe începuturi în povestea asta, dar probabil primul început pentru noi este 2014, când am ajuns prima dată în România”, îmi spun cei doi. Cu doisprezece ani în urmă, fotografii documentau Nature Citizens, un proiect care îmbină fotografia și antropologia cu poezia și botanica. A urmat apoi The tree of life is eternally green, care se uita la relația românilor cu natura. Așa au aflat de Marlene Herberth, o artistă de origine săsească (și cealaltă jumătate a duo-ului KraftMade), care se întorsese acasă, în Cincu, unde încerca să revitalize zona și să păstreze cultura vie. Ea le-a povestit despre familia ei și despre sași în general, iar cei doi au devenit tot mai interesați de subiect.
Pe fotografi i-a impresionat în mod deosebit cum le-a vorbit Marlene despre propriul ei conflict de identitate și despre cum, în timp, și-a regăsit apartenența prin intermediul originilor sale săsești, dar mai ales prin sentimentul de comunitate din Cincu. „Povestea ei ne-a făcut să reflectăm la faptul că identitatea nu este întotdeauna ceva fix sau moștenit, ci ceva ce poate fi redescoperit și reconstruit prin memorie, loc și oamenii din jurul nostru.” Acest lucru a căpătat o semnificație și mai profundă pentru ei recent, întrucât tocmai s-au mutat din sudul Spaniei la Navarra, în nord. „Faptul că ne aflăm într-un loc nou ne-a ajutat să înțelegem, la nivel personal, ce înseamnă să cauți un sentiment de apartenență, să te conectezi cu un peisaj și cu oamenii săi și să simți, treptat, că un loc poate deveni parte din cine ești. În acest sens, povestea lui Marlene a rămas cu noi și după încheierea proiectului.”
Cei doi fotografi spanioli au început să intervieveze sași despre viața lor în România, despre plecarea în străinătate și despre cum își văd cultura și viața din prezent. Rezultatul a fost albumul de artă The Saxons of Transylvania, dar și expoziția de la Cincu, care poate fi citită și ca o interpretare a istoriei mai ample a sașilor în Transilvania. Începutul acestei istorii este ilustrat astfel la Muzeul Lolelor: la parterul cufundat în întuneric al clădirii vezi proiecții cu diferite interpretări ale basmului Fluierașul din Hamelin – de la o animație cu ilustrații vechi, la un film mut din 1918, probabil prima ecranizare a poveștii.
Basmul și istoria
„A fost ciudat, pentru că noi știam de povestea «Fluierașul din Hamelin», dar nu știam de legătura cu sașii”, spun Pascual și Vincent.
Ca toate poveștile Fraților Grimm și aceasta a fost culeasă din satele germane ale secolului al XVIII-lea. Legenda, însă, este mult mai veche, iar Frații Grimm sunt doar cei mai celebri dintre scriitorii și artiștii care au preluat-o în operele lor. Primele menționări ale fluierașului ar data din secolul al XIV-lea, în biserica din orașul german Hamelin, unde un vitraliu ar fi fost realizat în memoria copiilor dispăruți. De asemenea, mai multe case din oraș poartă inscripții care trimit la fluieraș și la dispariția copiilor. Uite una cum sună una din Casa de Nunți din Hamelin, construită în secolul al XVI-lea: „În anul 1284 de la nașterea lui Hristos, au dispărut pe Koppen, sub pază, o sută treizeci de copii, născuți în Hamelin, ademeniți și pierduți de un fluierar”. Există chiar și o stradă numită Bungelosenstraße („strada fără tobe”) care, potrivit tradiției, ar fi ultimul loc în care au fost văzuți copiii.
Astăzi, basmele sunt studiate ca expresii ale arhetipurilor jungiene, adică modele universale de gândire și comportament situate în inconștientul colectiv, dar și moduri de a explica și transmite o înțelegere afectivă a unor evenimente și fenomene istorice reale. Dincolo de analogia cu migrația în Transilvania, „Fluierașul din Hamelin” are mai multe interpretări:
▪️Tot migrație, dar internă: Lingvistul german Jürgen Udolph consideră că povestea este despre migrația germanilor înspre regiuni din zona Berlinului, teorie susținută de nume comune în zona Hamelinului, care s-au regăsit apoi în zona de est din preajma actualei capitale.
▪️Cruciada Copiilor: În 1212, mai mulții copii din vestul Europei ar fi pornit să cucerească Ierusalimul, controlat pe-atunci de musulmani. În final, mulți copii fie au murit pe drum, fie au fost capturați și vânduți ca sclavi. Copiii ar fi fost convinși să pornească la drum de un băiat care a avut viziuni în care i s-a spus că cei mici vor reuși să învingă prin inocența lor. Poți să vezi paralele cu povestea „Fluierașului din Hamelin”. Merită menționat că așa-numita Cruciadă a Copiilor e un eveniment istoric contestat, despre care nu știm prea multe. Presupusele mărturii și surse existente sunt contradictorii.
▪️Copii pierduți în pandemia de ciumă bubonică: Prezența în poveste a șobolanilor, asociați cu ciuma, precum și ideea de dispariție totală, i-a făcut pe unii istorici să vadă povestea drept o alegorie la moartea copiilor provocată de boală.
▪️Mania dansului: Un alt fenomen medieval ce dă amețeli istoricilor. Între secolele XIV și XVII, în Europa au fost consemnate manifestări în care grupuri de oameni, bărbați, femei sau copii, dansau haotic. Aceste grupuri puteau fi formate și din mii de oameni, care ajungeau uneori la distanțe de kilometri față de casă, iar alteori dispăreau cu totul. Din nou, nu există consens istoric cu privire la explicația fenomenului, dar unele teorii fac referire la manii religioase, la o manieră de a face față stresului și sărăciei sau la psihoze în masă.
Legenda a devenit sursă de inspirație pentru mulți alți scriitori, printre care Goethe, poetul englez Robert Browning, al cărui poem aduce ceva mai mult umor întâmplării, poeta rusă Marina Țvetaeva, care a folosit legenda ca alegorie pentru răspândirea bolșevismul în anii ’20 sau romancierul englez China Miéville, care, la sfârșitul anilor ’90, a mutat acțiunea în Londra și l-a transformat pe fluieraș într-un muzician misterios, care se infiltrează în scena locală de cluburi.
Povestea oricum varia masiv și înainte să implicăm bolșevismul, clubbingul și autorii cu nume și prenume în mix. Uneori fluierașul îneca copiii, așa cum înecase și șobolanii, alteori îi aducea înapoi după ce liderii orașului își plăteau datoria (uneori cu dobândă), iar alteori – cea mai interesantă variantă pentru Pascual, Vincent, sași și români deopotrivă –, ei se stabileau pe alte meleaguri. Aceste alte meleaguri sunt adeseori semnificate drept Transilvania sau Europa de Est.
În secolul al XII-lea a început un val de emigrare a germanilor înspre Europa de Est, provocat de creșterea influenței germane în Transilvania și întreaga regiune, dar și de suprapopularea și resursele limitate din statele germane. Figura fluierașului este adeseori explicată ca un lokator – un fel de subcontractor medieval care avea grijă de un teren și, ocazional, se ocupa de recrutarea oamenilor care să trăiască pe acel teren.
Pentru proiectul lor artistic, Pascual și Vincent au decis să refacă drumul sașilor către Transilvania, urmărind o variantă a unui traseu parțial imaginat, parțial legat de indicii istorice, pe care aceștia ar fi putut să-l urmeze. S-au oprit în peșteri de-a lungul drumului, pentru că legenda spune că copiii din Hamelin au intrat în peșteri și au ieșit apoi în Transilvania.
Factual, știm că sașii au ajuns în Transilvania în secolul al XII-lea, fiind coloniști germani chemați de Regele Géza al II-lea al Ungariei pentru a dezvolta infrastructura din părțile locului. Au beneficiat de anumite drepturi speciale, detaliate în secolul al XIII-lea într-un act emis de regele maghiar Andrei al II-lea. Aceste drepturi presupuneau o oarecare autonomie a sașilor, care puteau, de exemplu, să-și organizeze propriile instanțe de judecată. Pornind de la unitatea legislativă și privilegiile acordate de lege, comunitățile săsești și-au păstrat, în timp, unitatea etnică, lingvistică și culturală, rămânând distincte de cele ale românilor, maghiarilor, șvabilor, secuilor, evreilor sau romilor cu care împărțeau Transilvania (chiar dacă, desigur, culturile s-au influențat reciproc).
„Pentru noi, a fost o experiență să fim primii sași”, își descriu Pascual și Vincent călătoria. Spun că au vrut, pe cât posibil, să descopere Transilvania așa cum ar fi făcut-o coloniștii din secolul al XII-lea. Sunt conștienți că poate aceștia nici n-au călătorit vreodată prin peșteri, dar au văzut în asta o cale de a crea și reda o atmosferă magică, de descoperire. „Asta este ceea ce vrem să transmitem prin expoziții, o stare, o experiență.”
O expoziție într-o cutie de 50 de kilograme
Și expoziția transmite, într-adevăr, o stare. După ce stai în întunericul „peșterii” de la parter ieși pe o scară deasupra căreia poți vedea portretele sașilor din comunitatea din Cincu. Scara și tot holul sunt învăluite în lumină roșie, iar când te uiți pe fereastră vezi biserica fortificată din sat, construită în secolul al XIII-lea.
Pentru cei doi fotografi spanioli a fost foarte important ca expoziția să ajungă la Cincu. Încă din 2019, când a fost publicat albumul care o însoțește, au știut că va exista și o expoziție. După numeroase încercări bugetare, cei doi, alături de Marlene si Alex Herberth, curatorii Urzelmuseum/Muzeului Lolelor, au reușit să împacheteze expoziția într-o cutie de 50 de kilograme și au trimis-o în Transilvania, unde va și rămâne. „Am vrut să fie un mic dar pentru sat, pentru a arăta cât de recunoscători suntem pentru tot ce ne-a dat el”, spun fotografii. „Arhiva se întoarce acasă.”
Înainte de a ajunge aici, a fost expusă și în diferite localității din Spania și Grecia. Deși sașii sunt o cultură specifică și unică, pare că povestea lor, la fel ca arta lui Pascual și Vincent, are o anumită universalitate.
Mihaela Lungu, o aristă prezentă ca vizitatoare la expoziție, a resimțit-o nu ca pe o arhivare rece, corectă istoric, ci ca pe apropierea de o cultură despre care nu știa multe înainte. Născută și crescută în Moldova, Mihaela povestește că primele ei contacte cu sașii au fost bancurile pline de stereotipuri, de care s-a îndepărtat pe măsură ce a crescut. „Mă bucur că am venit la expoziție”, spune ea. „Am descoperit că, printr-o curatorierie foarte bine făcută, poți să faci omul să simtă și să rezoneze”.
Poate că elementul universal al expoziției este felul în care istoria mare se răsfrânge în cea personală. Uneori, provocările ei îi fac pe oameni să plece în căutarea a ceva mai bun, alteori să rămână pe loc și să se adapteze la schimbări. În cazul sașilor, asta a însemnat adaptarea la schimbări de regim, dar și la schimbarea modului în care erau văzuți și înțeleși de vecini. Expoziția reflectă aceste tranziții, trecând de la mitul fondator de basm la realitățile complicate ale secolului XX.
Arhiva personală și arhiva oficială
Odată ce urci scările la Muzeul Lolelor, începi să descoperi cum s-a transformat comunitatea sașilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în perioada comunistă și până-n prezent. Poți să vezi un radio Modern uriaș din anii ’60, la care o familie săsească obișnuia să asculte Europa Liberă, precum și scrisori prin care alți sași cereau permisiunea de a părăsi România pentru Germania.
În perioada comunistă, sașii au plecat din România în mai multe feluri: cel mai adesea au fost „vânduți” de statul român. „Vânzarea” era reglementată printr-o serie de acorduri și negocieri prin care Republica Federală Germană (RFG) se angajase să plătească statului român costurile vizelor pentru sași (dar pentru și șvabi sau alți cetățeni de origine germană). Plata se făcea fie în bani, fie în tehnologii (apartură, utilaje, etc.). Statul român a avut acorduri similare și cu Israelul, pentru cetățenii evrei. Uneori, minoritarilor le era permisă plecarea, de multe ori în urma unor presiuni internaționale, pentru reîntregirea familiilor. De asemenea, unii sași au trecut granița ilegal în acea perioadă.
În expoziție sunt prezente și amintirile din lagăr, pentru că, după venirea comuniștilor la putere, o parte din sași, considerați colaboratori ai naziștilor de către noul regim, au fost trimiși în lagăre de muncă forțată de pe teritoriul Uniunii Sovietice. Unii dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă. Multe obiecte sunt din arhiva personală a Marlenei Herbeth. Poți să vezi o cutie de război, cum o numește Marlene – un paralelipiped de tablă care adăpostea obiecte personale. O fotografie cu bunica artistei, în lagărul din Donbas în care se afla atunci, înfățișează o femeie tânără, cu o privire hotărâtă și inteligentă, îmbrăcată într-o salopetă de muncă. Ca și Marlene, nepoata ei de peste ani, are părul blond și o figură luminoasă, de parcă ar avea un soare special, cu un pic de granulație, care le luminează mereu.
Când a fost făcută fotografia, bunica lui Marlene avea 22 de ani și era forțată să muncească în mină la -30 de grade iarna, îmbrăcată în haine de lucru și cu ziare în picioare. Porția zilnică de mâncare era zeamă de varză, și doar în weekend, ca proteină, câteva boabe de fasole. Au fost ani greu de dus, care au marcat întreaga familie.
„Am crescut cu bunica povestind despre război și experiența din lagăr, era ceva obsesiv”, îmi spune Marlene. „Vorbea atât de mult despre ororile trăite, încât mult timp nu suportam nici măcar să mă uit la filme la TV cu război”. Acum, artista crede că, așa cum bunica ei își prelucra trauma trăită prin verbalizare, la fel Marlene prelucrează relația cu bunica și istoria ei prin transformarea multor lucruri moștenite de la ea în obiecte de artă, expuse în contexte precum expoziția de acum.
„Bunica nu ne-a arătat asta niciodată, dar am descoperit-o după ce a murit – această batistă, pe care e brodat de mână, foarte stângaci, Fritz sau Franz, care nu era bunicul”, îmi explică Marlene istoria unuia dintre exponate. După ce a investigat, artista a aflat că Fritz (sau Franz) era un doctor german, aflat și el în lagăr, cu care bunica ei probabil a avut o legătură. Fiind personal medical, Fritz/Franz a putut părăsi lagărul mai repede, și, din câte știe Marlene, cei doi nu s-au revăzut niciodată.
„Probabil ca ar fi fost greu de explicat unor copii o poveste de dragoste trăită în lagăr, cu un doctor german, în contextul întemeierii unei familii înapoi în România”, își explică Marlene tăcerea buncii. „E ceva ce pot înțelege, dar mă gândesc că e important de văzut și această latură – că în cele mai vitrege momente oamenii își găsesc pârghii de care să se agațe, astfel încât să supraviețuiască ororilor zilnice.”
Lângă batistă, prinsă pe perete, se află o haină, tot din familia Marlenei, pe care artista a brodat o strofă din imnul Cincului, cântat și la începutul vernisajului de un localnic. Piesa a fost scrisă în 1949 de preotul din localitate, iar strofa aleasă de Marlene spune așa: „Cincu, tu ești patria mea/ La tine mă gandesc mereu/ Ca un pomișor răsărit aici/ Mi-ai rămas în inimă/ Chiar dacă am colindat toată lumea/ Nu te pot uita niciodată.”
„Sasul trăiește mereu cu teamă în suflet”
Poate cea mai surprinzătoare imagine din expoziție este o fotografie făcută la o nuntă din anii ‘40. Mirele, mireasa și nuntașii zâmbesc fericiți, dar tot corpul mirelui a fost răzuit. Nu este singurul cadru în care vezi urme de manipulare, cel mai adesea prin răzuire, dar și prin decupări ce sugerează că mai era cineva în poză. Când au văzut prima dată asta în albumele personale ale unora dintre sașii pe care i-au intervivat, Pascual și Vincent au crezut că e vorba de cupluri care au divorțat sau oameni care și-au părăsit familia dintr-un motiv sau altul. Au înțeles apoi că familiile au manipulat fotografiile pentru a ascunde legăturile rudelor lor cu armata germană. Uniforma mirelului din fotografia expusă avea, cel mai probabil, însemne naziste. O arhivă nu e doar ceea ce conține, ci și ceea ce ascunde.
Secolul XX a însemnat o exacerbare a naționalismului peste tot în Europa, pe fundalul unor schimbări politice și sociale masive, în paralel cu răspândirea ideilor eugeniste care vedeau sănătatea unui popor drept ceva ce poate fi controlat prin excludere și eradicare. Asta s-a întâmplat și în comunitatea săsească. În 1922, de exemplu, Heinrich Siegmund, oficial din orașul Mediaș (citat în volumul De la Ungaria Mare la România Mare, de unde am preluat informația) scria cum sașii trebuie să „combată pericolul amestecului rasial prin evitarea căsătoriilor mixte”. Venirea la putere a naziștilor în Germania n-a făcut decât să înrăutățească lucrurile, pentru că sașii au început să fie supuși și propagandei intense care venea dinspre Berlin – naziștii vedeau toți germanii din afara granițelor ca parte din aceeași comunitate națională, care trebuie să fie fidelă acelorași valori naționaliste.
Alunecarea înspre nazism a unora dintre sași, explică Marlene, a fost alimentată și de dezamăgirea pe care o resimțeau față de statul român. În 1918, sașii, la fel ca celalte minorității din noile teritorii române, votaseră democratic să facă parte din România, cu promisiunea că urmau să-și păstreze pământurile și avuțiile. Asta, însă, nu s-a întâmplat. În plus, în acea perioadă, satul român ducea o politică de românizare a teritorilor nou obținute, ceea ce a accentuat frustrarea în rândul minorităților istorice. Limba română a devenit singura limbă oficială, iar în școlile de stat se preda doar în limba română. În anii ’30 s-au introdus și cote etnice în întreprinderi, adică o fabrică trebuia să aibă un anumit număr obligatoriu de cetățeni români. Teoretic, cotele includeau și minoritățile naționale, dar în practică, ajungeau să vizeze doar „românii de sânge”.
Opinia lui Siegmund împotriva căsătoriilor mixte era o împărtășită și de eugeniști români precum Sabin Mănuilă, care descurajau, la rândul lor, astfel de practici. Viziunea cercetătorilor ca Manuilă era că statul național românesc trebuie compus doar din etnici români, cel german doar din germani, cel maghiar doar din maghiari etc. Populațiile care se aflau în „țara greșită” trebuia să plece. „Atunci a început o și mai mare identificare a sașilor cu Germania”, continuă Marlene. „Până atunci, ei se vedeau sași, nu germani, iar limba maternă era dialectul săsesc, nu germana.” În familia ei, unul din frații bunicii a crezut în propaganda nazistă și a plecat în Germania să se alăture SS-ului. Apoi, confruntat cu realitatea războiului, a dezertat și s-a ascuns în Austria până la finalul conflagrației.
Marlene a încercat să exploreze acest trecut complicat și în alte forme. În 2022 a scris un articol pentru publicația You Stir the Pot. Recipes for Change, apărută la New York și însoțită de o expoziție acolo, despre rețeta unei prăjituri numite Hitler, pe care o găsise într-un caiet de rețete al familiei. „Bunica nu mi-a tradus-o cu bună știință (...). Face parte din aceeași rușine, de a fi avut de-a face cu propaganda de atunci, când, de fapt, era un caiet ca multe altele ale gospodinelor din Transilvania care au absolvit pe atunci inovativa școală de gestionare a casei care învăța tinerele fete cum să îngrijească de casă, lucru manual, gătit, etc. Sigur că, din curiozitate, am și făcut prăjitura pentru prietena care mi-a tradus atunci rețeta. Săsoaică fiind, i-a fost tare greu chiar și să mănânce din această prăjitură – atât de grea este povara și vina implicită pe care o duc în spate generațiile post-război.”
„Tot timpul la sași se găsește rușinea de a fi participat de partea Germaniei naziste în război”, spune Marlene. Rușinea îi face să ascundă și azi această istorie, la fel cum, imediat după război, o făceau ca să se protejeze de noul regim. Acest amestec de sentimente și acțiuni e comun în multe dintre țările care au luptat în al Doilea Război Mondial de partea Axei – și nu numai. În Spania, unde în anii ’30 a avut loc un război civil sângeros, multe familii încă nu vorbesc despre tabăra în care au luptat bunicii lor, îmi povestesc Pascal și Vincent. Iar în România încă poți găsi istorici sau profesori de istorie care minimizează implicarea statului român în Holocaust. Puține familii admit public că au avut legionari printre înaintași.
Pascual și Vincent mărturisesc că pactizarea cu Germania nazistă a fost un subiect greu de abordat cu sașii intervievați, pentru că încă este înconjurat de multă durere. Durere provocată de ce s-a întâmplat atunci, apoi de venirea comunismului, dar și de ceea ce a făcut și a pierdut comunitatea în acei ani. Unul dintre sașii cu care cei doi spanioli au vorbit despre anii războiului le-a zis: „Un sas trăiește mereu cu teama în suflet”. „Majoritatea sașilor cu care vorbesc nu știu nimic despre participarea părinților sau a rudelor la război. E pur și simplu încă un subiect tabu, care a lăsat răni adânci”, întărește și Marlene. Tocmai de-asta, faptul că oamenii au adus obiecte personale, inclusiv unele care complică istoria sașilor, este o victorie a expoziției și o dovadă de deschidere și încredere, în ea și în artiști. „Eu cred că e foarte important să discutăm despre cum o propagandă țintită poate distruge culturi și civilizații. Numai cunoscând relația asta cauză-efect ne putem salva astăzi de efectele propagandei actuale de dreapta, pentru ca vedem demersuri similare cu cele de-acum o sută de ani."
Un muzeu ca o comunitate
„Cine nu-și cunoaște rădăcinile nu va putea să zboare”, îmi spune Herman Wolff, când vorbim despre expoziție și istoria sașilor. Herman, un domn vesel, care se oprește din a-mi răspunde la întrebări ca să culeagă un trifoi cu patru foi, mândru de privirea lui la 67 ani, este președintele comunității cincanilor sași din Germania. Într-un fel, este întruparea existenței comunității în două locuri și culturi deodată. A plecat din Cincu în anii ’90, dar se întoarce des în zonă, iar în ultimii ani a devenit tot mai interesat de istorie.
Spune că expoziția și cartea l-au impresionat și l-au lăsat cu o mie de semne de întrebare – pozele de arhivă, mai ales, pentru că a văzut în ele chipuri deopotrivă familiare și străine. Pe cele necunoscute le-a fotografiat și le-a trimis pe WhatsApp mătușii lui, în vârstă de 92 de ani, precum și altor rude, ca să vadă dacă îi recunosc. Cât dintre cei cunoscuți, ei bine, printre nuntașii din fotografia de mai sus se află și vărul mamei lui, înainte de deportare, la vârsta de 36 ani, pentru reconstrucție după război în Rusia. Vărul a murit epuizat, după doi ani de muncă în condiții „foarte vitrege”, într-un lagăr de muncă, asemenea multor alți deportați. „E și poza asta o formă de răspuns”, zice Herman emoționat.
„Ca să se menții o comunitate este necesar să prinzi și copiii și tineretul”, îmi spune despre munca lui ca președinte al asociației cincanilor sași din Germania. Cunoaște asociații asemănătoare acolo, în care cel mai tânăr membru are 71 de ani, dar e optimist că încă pot să atragă tineri. Are încredere că comunitatea va supraviețui, și, când vine vorba de Cincu, pot să înțeleg de ce.
„Majoritatea adolescenței s-a bazat pe muzeu. Aici ne chemam prietenii, stăteam, mâncam – toate activitățile noastre le făceam la muzeu. Aici fiecare colț e al nostru”, îmi spune Lavinia, o tânără de 17 ani cu origini săsești, voluntară la muzeul din Cincu. Vorbesc cu ea și cu Teodora, prietena și colega ei de voluntariat, ambele îmbrăcate în drindeluri. Tinerele fac parte din grupul de voluntari pe care Marlene l-a construit în jurul muzeului, tocmai pentru că-și dorea ca instituția să fie un loc viu și conectat la sat. Voluntarii ajută la panotare, țin muzeul deschis și, pentru ocazii ca expoziția actuală, pregătesc mini-măști ale lolelor sau alte mici suveniruri pe care le vând vizitatorilor.
Lavinia și Teodora vor pleca la facultate în curând, lăsând satul, cel puțin pentru o vreme, în urmă. Ar vrea ca lumea să vină să vadă expoziția și muzeul, pentru că reflectă bogăția acestui loc. Când le întreb cum ar descrie această bogăție, Teodora îmi spune că pur și simplu îi vine cuvântul „soare” în minte. Lavinia o completează: „Avem o comunitate puternică, avem multă istorie, avem oameni ca Marlene, care încearcă să mențină cât mai mult această istorie”.
A privi spre viitor ca printr-o fereastră
În muzeu, expoziția se termină cu fotografii ale sașilor din ziua de azi. Sunt tineri care vor să se întoarcă în locurile din care au plecat părinții lor, de bunăvoie ori siliți de împrejurări, în căutarea unui viitor mai bun, bătrâni care încearcă să păstreze vie amintirea vremurilor în care sașii erau mai mulți în locurile astea. Albumul The Saxons of Transylvania așteaptă să fi răsfoit de vizitatori pe o măsuță. Pe pereți, printre portrete, se află bucăți mari de pânză, brodate cu mesaje precum: „Slavă lui Dumnezeu în înălțimi”. Pe jos este întinsă o structură din lemn, pe care oamenii pot prinde fotografii personale, și care apoi crește în rama unei uși, pe care este inscripționat mesajul: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac”. Prin ferestrele muzeului poți vedea cel mai transilvănean peisaj cu putință: case înalte, cu acoperișuri de țiglă, pe dealuri acoperite de pajiști și păduri, mărginite în depărtare de munți.
„Toate portretele sunt realizate în fața unor ferestre”, îmi explică fotografii. „I-am rugat să se gândească la viitorul sașilor”. Personal, Pascual și Vincent asociază acest viitor cu ceața de pe munții fotografiați pentru album. Ceva difuz, ce nu poate fi prins, ce nu rămâne pe loc.
În seara vernisajului am înțeles și eu asta. Am fost o adunătură pestriță – artiști din toată țara, atrași de expoziție și de prietenia cu Marlene, săteni, sași întorși acasă din Germania, calfe în costum care-și exersau abilitățile de a pocni din bici sau își povesteau aventurile, copii care se jucau de-a zombi printre picioarele noastre. Muzica era asigurată de același localnic care a cântat imnul la începutul zilei – dar de data asta interpretând șlagăre germane. M-am gândit atunci că, dacă, așa cum spun Pascual și Vincent, viitorul sașilor este ca o ceață, este un viitor în care vor merge înainte împreună, așa cum, zice legenda, au făcut-o acum sute de ani când l-au urmat pe fluieraș departe de Hamelin, înspre colinele Transilvaniei.
Expoziția poate fi vizitată până la finalul anului în Cincu. Toate fotografiile din articol (în afară de cea de la versinaj) au fost realizate de Pascual Martínez și Vincent Sáez.
