Bolla, de Pajtim Statovci, este un roman tulburător despre ororiile confilctelor din Balcani, pasiunea ascunsă și posibilitățiile iertării. Povestea îl pune în centru pe albanezul Arsim, care, la douăzeci și patru de ani e proaspăt căsătorit și spiră să devină scriitor. Student la Universitatea din Priștina, el se străduiește să-și finalizeze studiile într-o atmosferă de amenințare crescândă, moment în care, într-o cafenea, îl întâlnește pe Miloš, un student la Medicină sârb. În decurs de o săptămână, două evenimente hotărâtoare îi deturnează existența lui Arsim: soția îl anunță că este însărcinată, iar el începe o viață secretă alături de iubitul său. Iminenta izbucnire a războiului, însă, îl constrânge să emigreze alături de tânăra sa familie, iar suferința despărțirii lor, grevată pe cea a adolescenței marcate de violență și homofobie, îl va împinge pe Miloš într-o vrie întunecată, ireversibilă, după cum o consemnează jurnalul său. Ani mai târziu, deportat înapoi în Kosovo după o perioadă petrecută în închisoare, singur și deznădăjduit, Arsim se confruntă cu o realitate devastată, care îl face să-și pună la îndoială întreg trecutul. Ce s-a întâmplat cu el, cu Miloš, cu ei doi? Este iertarea de sine cu adevărat posibilă?
Născut în Kosovo, în 1990, ca fiu al unor părinți de origine albaneză, Pajtim Statovci a crescut în orășelul Porvoo din Finlanda. A studiat literatura comparată la Universitatea din Helsinki și scenaristică la Universitatea de Artă, Design și Arhitectură Aalto. În 2014, pe când era încă student, a publicat Kissani Jugoslavia (Pisica mea Iugoslavia, Vellant, 2024). Primit cu mare entuziasm de public, dar apreciat în egală măsură și de critică pentru simbolismul și ingeniozitatea sa, romanul a fost recompensat, printre altele, cu premiul Helsingin Sanomat pentru cel mai bun debut și a fost propus pentru prestigiosul Dublin Literary Award în 2019. Acesta a fost adaptat pentru scenă, premiera montării având loc în 2018, la Teatrul Național din Helsinki. Versiunea în limba germană, Meine Katze Jugoslawien, a câștigat, în 2024, Internationaler Literaturpreis. Pentru următorul său roman, Tiranan sydän, a primit Premiul Toisinkoinen pentru literatură în 2016, traducerea în limba engleză (Crossing, 2019) aflându-se pe lista scurtă a nominalizărilor la National Book Awards. Bolla (2019), cel de-al treilea roman al său, a fost finalist la Kirkus Prize și a câștigat Premiul Finlandia, Pajtim Statovci devenind, la 29 de ani, cel mai tânăr romancier căruia i se acordă această prestigioasă distincție literară. În 2024 avea să îl câștige din nou, pentru romanul Lehmä synnyttää yöllä.
Ceasul care urmează mi se pare cel mai firesc pe care l-am trăit până atunci. Comandăm cafea, coborâm amândoi glasul, iar când observ că volumele lui sunt în engleză, trecem pe altă limbă. Deși improbabil, întâmplător chiar, e ceva ce vine de la sine, căci, vorbind în engleză, încetăm să mai fim noi înșine și să mai aparținem unui loc, devenim persoane diferite, pagini desprinse dintr-un roman.
Aflu că are douăzeci și cinci de ani, cu unul mai mult ca mine, că e student la Medicină la Universitatea din Priștina, că aproape sigur se va specializa în chirurgie, și că vine dintr-un orășel care se cheamă Kuršumlija, aflat dincolo de graniță, la treizeci de kilometri spre nord-est de orașul meu natal, Podujevo, care la rândul său se află la treizeci de kilometri spre nord-est de Priștina. Pe lângă limba maternă și engleză, vorbește fluent germana și o rupe pe albaneză.
Și eu îi povestesc despre mine lucrurile obișnuite pe care le spui când faci cunoștință cu cineva: câți ani am și de unde vin, că tata, profesor de engleză, mi-a transmis pasiunea pentru limbi și că la un moment dat sper să devin profesor de literatură sau corector la ziar, și în timp ce vorbesc îi percep privirea lipită de obrazul meu, felul în care îmi urmărește fiecare mișcare, cu spatele aplecat și cu capul într-o parte, ascultându-mă concentrat, ca și cum ar încerca să memoreze tot ce spun.
Îi povestesc că și eu sunt student, la literatură, istorie și engleză, sau, mă rog, cel puțin eram, și mi se pare jenant să o spun, dat fiind că universitatea la care m-am înscris acum mulți ani nu mai e aceeași cu cea la care învață el, și la care ne-am început studiile cam în aceeași perioadă.
După ce terminăm cafeaua stăm și ne uităm unul la celălalt o vreme, și totul pare veritabil și real, spre deosebire de ceea ce a devenit Priștina, cu străzile înțesate de soldați sârbi dotați cu puști de asalt, de tancuri și de șiruri de vehicule militare care par să fi aterizat din spațiu.
Îmi zâmbește, zâmbesc și eu, iar impresia pe care am putea-o lăsa în momentul acesta nu sperie pe niciunul dintre noi, pentru că era scris să ne întâlnim, îmi trece prin cap, probabil că și el se gândește la același lucru, ne-am nimerit amândoi în această cafenea în același moment dintr-un motiv anume.
La un moment dat cere chelnerului nota, plătește și cafeaua mea și-mi zice că trebuie să treacă pe la bibliotecă înainte de cursul următor.
– Vrei să vii cu mine? mă întreabă.
N-am nimic de făcut la bibliotecă, dar îi spun că bineînțeles că îl însoțesc, drept care parcurgem bucățica de drum împreună, apoi traversăm strada și ajungem la campus, pășim pe gazonul unde anii au corodat pavelele gri, mucede și tocite, urcăm treptele până la intrarea într-o clădire care pare înfășurată într-o plasă de pescuit și pătrundem într-o sală vastă, inundată de lumină ca în fălcile arzânde ale unui monstru străvechi. Pardoseala este un somptuos mozaic de marmură, iar de-a lungul pereților atârnă rozete de bronz care te țintuiesc cu privirea vigilentă, precum ochii zeilor.
Merge cu un pas înaintea mea și dintr-odată îl apuc de umăr, cu un gest de om nebun, de schizofrenic, acolo, în mijlocul holului, pur și simplu, un gest care nu mă caracterizează, inconștient, fix în mijlocul mulțimii de oameni care se revarsă afară din clădire, în toiul unei amiezi sufocante și umede, cum mă vezi și cum te văd îl înșfac, iar el se oprește pe loc și de-abia după aceea întoarce capul, se uită mai întâi la mâna mea pe umărul lui, cu degetele strânse pe curbura claviculei, și apoi la mine, iar pe durata acelei clipe eu sunt cu totul alt om, atât de viu, îmi spun, mai viu decât am fost vreodată.
El este sârb și eu sunt albanez, și pentru asta ar trebui să fim dușmani, dar acum, în timp ce ne atingem, între noi nu este nimic neobișnuit sau străin celuilalt, și eu am convingerea fermă că noi doi, noi nu suntem ca ceilalți, și senzația aceasta e atât de intensă, de luminoasă și limpede, ca și cum ar veni de sus, un mesaj adresat nouă, și nu contează câtă lume își dă ochii peste cap sau ne zice să nu stăm în drum, sau câți chicotesc trecând pe lângă noi, poate din cauză că nu suntem în stare să articulăm cuvinte, nici pentru ei, nici pentru noi înșine.
Iar când mă întreabă dacă aș vrea să ne revedem săptămâna următoare în jur de doisprezece în aceeași cafenea, îngăduindu-și un început de zâmbet pe care încearcă imediat să și-l reprime ca pe un râs inoportun, la care eu răspund zâmbind la rândul meu și spunându-i ne vedem peste o săptămână, în același bar, viața mi se despică în două, cea de dinaintea lui și cea de după el, iar tot ce am trăit până în acel moment devine un detaliu nesemnificativ, depășit ca o minciună nevinovată ticluită în grabă.
Este începutul lui aprilie, și îl doresc pe bărbatul acela cu atâta certitudine, că tot restul zilei îl regăsesc în rugăciunile prin care, fără sfială, i-l cer lui dumnezeu însuși.
