Un interviu cu pianistul Cătălin Șerban despre Bucharest International Piano Festival, experiența recitalului solo și întâlnirea cu ceilalți prin muzica de cameră și trac.
În perioada 22–26 septembrie 2026, Ateneul Român găzduiește prima ediție a Bucharest International Piano Festival, un festival construit în jurul recitalului de pian. Timp de cinci seri, Sala Mare îi va aduce în fața publicului pe Mădălina Pașol, Cătălin Șerban, David Kadouch, Mihai Ritivoiu și Khatia Buniatishvili, în programe care traversează epoci și universuri muzicale diferite, de la Bach, Rameau și Chopin la Liszt, Schumann, Enescu, Debussy, Ravel sau Rahmaninov. „Această inițiativă a pornit de la nevoia pieței din România de [a avea] un festival de mare amploare pianistică. Așa ceva încă nu există pe piața noastră. Este un festival de pian solo care încununează acest instrument”, spune pianista Mădălina Pașol, inițiatoarea proiectului. Într-un peisaj concertistic în care pianul apare adesea în dialog cu orchestra, Bucharest International Piano Festival alege astfel să pună în centru intimitatea și, în același timp, provocarea recitalului solo.
În cea de-a doua seară a festivalului, pe 23 septembrie, la Ateneul Român revine pianistul Cătălin Șerban. Născut la București și format la Liceul de Muzică „George Enescu” (astăzi Colegiul Național de Muzică „George Enescu”), el și-a continuat studiile la Berlin și Lübeck și și-a construit în Germania o carieră care îmbină aparițiile ca solist cu muzica de cameră și activitatea pedagogică. În ultimii ani, acestora li s-au adăugat și proiecte curatoriale pe care artistul le organizează: este, de exemplu, fondatorul și directorul artistic al seriei de muzică de cameră Spielende Insel din Berlin, care aduce muzica în dialog cu artele vizuale.
Înregistrările sale conturează, la rândul lor, o preocupare pentru alăturarea unor compozitori și universuri muzicale între care pianistul descoperă afinități: Enescu, Scriabin și Schubert în Des cloches sonores (2018), Chopin și Scriabin în Resemblances (2022), apoi Fauré și Enescu în Mélodies infinies (Naxos, 2024). În 2026, această explorare continuă cu un nou album solo, Tableaux en miroirs, dedicat lui Maurice Ravel și Serghei Rahmaninov. Discul va fi prezentat în avanpremieră la București, cu ocazia recitalului din 23 septembrie, iar apropierea de universul lui Rahmaninov se regăsește și în programul serii de la Ateneu.
Pentru mine, însă, revenirea lui Cătălin Șerban la București are și o dimensiune personală. L-am cunoscut cu mulți ani în urmă, când aveam 16 sau 17 ani și eram elevă la același liceu „George Enescu”. Eram la ora de pian cu profesorul Constantin Nițu când Cătălin, aflat în vizită la București, a intrat în sala 65 pentru a-și revedea fostul mentor. Pentru adolescenta de atunci, el întruchipa imaginea pianistului care pășise deja în lumea muzicală „adevărată”: plecase în străinătate și își construia acolo o carieră. Profesorul nostru l-a invitat să se așeze la pian și să ne cânte, iar momentul mi-a rămas întipărit în memorie. Din ceața amintirilor îmi revine astăzi, parcă, cea de-a doua piesă din Drei Klavierstücke, D. 946 de Schubert.
Mulți ani mai târziu, pe 23 septembrie, Cătălin Șerban se va așeza la pian în Sala Mare a Ateneului Român, cu un program care continuă, într-un fel, preocupările regăsite și pe ultimul său album. Recitalul pornește de la Images, Livre I de Claude Debussy, continuă cu trei scene din Années de pèlerinage, Première Année: Suisse și Paraphrase de concert sur „Rigoletto” de Franz Liszt, pentru ca partea a doua să fie dedicată integral Studiilor-tablou op. 39 de Serghei Rahmaninov. Imaginea, peisajul și felul în care acestea se transformă în sunet creează unul dintre firele care leagă lucrările serii. Mi-ar plăcea ca publicul bucureștean să-l descopere atunci cu ceva din curiozitatea, uimirea și admirația cu care îl privea și îl asculta, în sala 65, o adolescentă de 16 ani.
Poate și de aceea, conversația de astăzi pornește de la muzică, dar ajunge firesc și dincolo de ea: la felul în care Cătălin Șerban își construiește programele, la anii de formare în România și parcursul său în Germania, la relația cu locul din care a plecat, la experiența recitalului solo și întâlnirea cu ceilalți prin muzica de cameră, la trac și, nu în ultimul rând, la acea „punte” cu publicul despre care vorbește în interviul de mai jos.
Cânți pe 23 septembrie la Ateneul Român, după mulți ani în care ți-ai construit viața și cariera la Berlin. Cum e pentru tine revenirea pe o scenă din România? Mai există o emoție aparte atunci când cânți aici?
Cătălin Șerban: Desigur, mai ales că revin după o lungă perioadă în care nu am mai concertat în București, care este orașul meu natal și cel în care m-am format. A reveni pe scena Ateneului Român este întotdeauna o bucurie și o sărbătoare, iar de această dată recitalul va face parte dintr-un minunat proiect inițiat de colega mea, pianista Mădălina Pașol: un festival dedicat în exclusivitate pianului, cu invitați de seamă ai pianisticii actuale.
Ai ales pentru recitalul de la București Claude Debussy, Franz Liszt și Serghei Rahmaninov – trei lumi muzicale diferite. Care a fost punctul de plecare al programului? Există un fir care leagă toate aceste lucrări pentru tine?
Când construiesc programul unui recital, caut întotdeauna conexiuni, dar și contraste. De obicei, pornesc de la o piesă care mă fascinează la momentul respectiv și încerc să găsesc apoi lucrările care ar putea-o acompania atmosferic. În cazul recitalului care urmează, am pornit de la Studiile-tablou op. 39 de Rahmaninov, ciclu căruia m-am dedicat în ultima perioadă. Apoi am mers pe ideea legăturii, a sinergiei dintre vizual și sunet și pe felul în care compozitori din stiluri diferite tratează această tematică în cadrul stilisticii proprii sau al normelor curentului căruia îi aparțin. Ceea ce mi se mai pare interesant este ideea de dramaturgie a unui program, care trebuie structurat în așa fel încât să captiveze publicul.
Avem Images la Debussy, peisajele listziene din Années de pèlerinage și apoi Études-tableaux de Rahmaninov. E foarte multă imagine în programul acesta. Tu „vezi” muzica atunci când cânți? Apar culori, locuri, povești sau e cu totul altfel experiența ta?
Mai degrabă pot spune că este vorba de o transpunere într-o anumită stare. Dar cred că, mai ales în cazul acestui repertoriu, a avea ca punct de pornire o imagine, o scenă, un tablou sau un peisaj m-a ajutat să îmi creez propria viziune asupra fiecărei pagini muzicale. Debussy și Liszt au fost foarte exacți în descrierile propriilor compoziții și ne-au destăinuit punctul de plecare al creației lor: la Debussy, spre exemplu, Reflets dans l’eau, sau la Liszt, Au lac de Wallenstadt. Rahmaninov rămâne vag și nu ne dă explicații în privința „tablourilor” sale, ne lasă pe noi, interpreți și public, să ne formăm propriul univers
Anul acesta apare la Naxos și Tableaux en miroirs, noul tău album, cu lucrări de Ravel și Rahmaninov. Recitalul de la București vine cumva din aceeași zonă de preocupări? Ce te-a făcut să rămâi în ultimii ani atât de aproape de universul lui Rahmaninov?
Doresc să menționez în primul rând că sunt foarte bucuros să aduc și să prezint acest nou album în avanpremieră la București, iar CD-ul va putea fi achiziționat la Ateneu, pe 23 septembrie, după recital. Într-adevăr, și în cadrul noului album m-am mișcat în aceeași zonă de influență, punând Miroirs de Ravel alături de ciclul lui Rahmaninov. M-am simțit întotdeauna aproape de acest univers între romantismul târziu și impresionism, de această complexitate a țesăturii compoziționale, dar în același timp și a trăirilor și stărilor.
La impresioniști precum Debussy și Ravel este o abordare mai lucidă, mai minimalistă, trăirile nu sunt la vedere, interpretarea necesită introspecție și, cumva, o anumită distanțare. La Rahmaninov pot spune că lucrurile stau diferit, paleta sentimentelor este expusă în mod evident. Dar cred că și în cazul unui compozitor precum Rahmaninov, la care trăirile pot părea debordante, o atitudine, dacă se poate spune, mai transparentă, cu un colorit poate chiar impresionist, ar putea pune lucrările sale într-o lumină aparte.
Poate în aceasta constă și provocarea în momentul în care te hotărăști să cânți și să înregistrezi un repertoriu consacrat: cum am putea aduce fiecare, prin propria viziune, ceva inedit acestor capodopere. Iar a crea un album și a interpreta ciclul op. 39 de Studii-tablou a fost un vis mai vechi al meu, care s-a cristalizat în ultimii ani.
Ai început să studiezi muzica în România, apoi ai plecat și ți-ai continuat drumul în Germania. Ce simți că ai luat cu tine din școala românească și ce ai descoperit mai târziu, odată cu plecarea? Și, dacă te gândești la pianistul care îți doreai să devii atunci și la cel care ești astăzi, ce s-a schimbat cel mai mult între cei doi?
Pot porni de la ultima întrebare: nu am avut un vis concret sau o anumită imagine. Cred că m-am lăsat ghidat de muzica pe care am descoperit-o de-a lungul timpului și care m-a adus în ipostaze diferite, unele la care nu mă gândeam în perioada formării sau chiar mai târziu. Spre exemplu, activitatea mea pedagogică, care a apărut pe parcurs, are un efect benefic asupra propriei viziuni asupra instrumentului, mă ajută să înțeleg și să găsesc soluții și idei noi. Apoi, activitatea camerală, care a devenit un pilon important al activității mele și care s-a dezvoltat în ultimii ani prin colaborări foarte frumoase și organizarea unui festival și a unui ansamblu propriu de muzică de cameră la Berlin.
Oricum, formarea și dezvoltarea personală a unui pianist sau muzician instrumentist constituie un proces care poate nu se încheie niciodată, atâta timp cât profesezi. Iar în ceea ce privește prima parte a întrebării, școala românească mi-a insuflat în primul rând pasiunea, dorința de a mă cufunda în lumea muzicii. Mă gândesc aici în primul rând la regretatul meu profesor de pian de la Liceul de Muzică „George Enescu”, Constantin Nițu. În cadrul studiilor în Germania am descoperit, bineînțeles, abordări noi ale pianisticii, dar rămân îndatorat îndrumării și școlii românești care m-a format la început.
După atâția ani petrecuți în afara țării, s-a schimbat în vreun fel relația ta cu România și cu locul din care ai plecat? Distanța te-a făcut să redescoperi sau să privești altfel anumite lucruri din formarea ta?
Din păcate, viața schimbă multe, părinții dispar și, sigur, relația cu România s-a schimbat, mai ales pentru că nu mai pot reveni prea des. Îmi amintesc cu mare drag de perioada liceului și de București și mă simt întotdeauna acasă când revin. Distanța te ajută să vezi anumite lucruri din afară, să analizezi poate mai bine, dar cu siguranță rădăcinile și experiențele, influențele primilor ani, vor rămâne întotdeauna impregnate în personalitatea mea.
Viața unui pianist presupune și mult timp petrecut singur – ore de studiu, călătorii, iar în cazul recitalului solo, o scenă pe care ești doar tu și instrumentul. Muzica de cameră a venit și ca un contrapunct la această parte a meseriei? Ai creat împreună cu violoncelistul Andrei Ioniță seria Spielende Insel – ce v-ați dorit să faceți diferit și ce fel de întâlnire între muzicieni și public v-ați imaginat?
Acest proiect al ansamblului și seriei Spielende Insel, pe care am bucuria să îl formez împreună cu minunatul violoncelist Andrei Ioniță, m-a acompaniat în ultimii ani și a devenit un proiect de suflet, aș putea zice. Muzica de cameră reprezintă, într-adevăr, o completare esențială în cariera și viața unui pianist și muzician.
După cum spuneai, munca solitară poate deveni monotonă, iar interacțiunea în ansambluri de muzică de cameră este un factor mai mult decât benefic sau stimulant. La Spielende Insel am reușit să creăm un format în care muzicieni și soliști de o calitate remarcabilă se întâlnesc pentru a susține împreună concerte în diferite formațiuni camerale, în locații inedite, însoțite de expoziții sau instalații de artă.
De asemenea, mergem pe aceeași idee a legăturilor și influențelor care pot face programele cât mai atractive, iar repertoriul cameral este de o bogăție impresionantă. Am reușit să câștigăm o rezonanță importantă pentru aceste evenimente și ele au, pot spune, un caracter festiv și sunt, pentru mine personal, o mare realizare.
Ce se întâmplă în mintea ta în minutele dinaintea unui recital? Mai există trac după atâția ani și, dacă da, s-a schimbat felul în care îl trăiești? Și ce are aparte pentru tine experiența recitalului solo față de cea a muzicii de camera?
Depinde de fiecare context în parte și de program, dacă este muzică de cameră sau concert solistic, sunt mulți factori care influențează starea dinaintea concertului. Încerc să mă concentrez exclusiv asupra muzicii, iar pregătirea este foarte importantă. După cum spuneam înainte, totul este un proces și o transformare, nimic nu rămâne la fel. Poate și asta este ceea ce face meseria aceasta atât de interesantă.
Recitalul pianistic este, desigur, o provocare și o responsabilitate și este solicitant din punct de vedere intelectual (cântăm pe dinafară), dar și al susținerii fizice. Legătura cu publicul este foarte importantă. Dacă simți că reușești să creezi o punte, atunci este mult mai ușor, poți, ca pianist, să te transpui în muzică. Probabil recitalul pianistic are ceva transcendental și este unic în lumea muzicii. Într-un recital cameral ai alte responsabilități, și anume față de colegii alături de care interpretezi. Pe de altă parte, ai partitura în față și nu trebuie să cânți din memorie și există această interacțiune între muzicieni, care reprezintă un factor stimulativ.
Tu cum mai asculți muzică după o viață întreagă petrecută studiind-o? Mai reușești să fii pur și simplu ascultător? Și, dincolo de muzică, cât de ușor îți este să ieși din identitatea de pianist? Ce îți place să faci atunci când nu ești în sala de studiu sau pe scenă?
Aceasta este dilema meseriei și vieții de muzician, și anume că nu mai există granițe între viața personală și cea artistică. Nu ai acel job care îți creează un cadru strict după care te poți ghida și ești într-o permanentă activitate, fie că este studiu, fie că sunt activități organizatorice. Ca ascultător, prefer să nu ascult muzică din repertoriul pur pianistic, ci mai degrabă muzică de cameră, vocală sau orchestrală. Ca o compensare, simt nevoia de mișcare și fac jogging, asta simt că mă ajută să mențin un echilibru.
Cu ce ți-ar plăcea să plece acasă publicul după recitalul din 23 septembrie? Ce ai vrea să rămână din seara asta, dincolo de muzica propriu-zisă?
M-aș bucura să primească din bucuria pe care o oferă muzica și ca eu să reușesc să creez acea punte pe care o pomeneam mai devreme. Desigur, ca interpret, îți dorești întotdeauna să faci înțeleasă viziunea proprie asupra partiturilor interpretate și ca publicul să își dorească să reasculte acele lucrări. Probabil atunci misiunea de interpret este, cel puțin în parte, îndeplinită.
