Constantin Nițu (1940-2025) a fost profesor de pian timp de peste cinci decenii, mai întâi la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” din București, apoi și la Facultatea de Muzică a Universității Transilvania din Brașov. I-am fost elevă din clasa a VII-a până la finalul liceului, iar felul în care mă raportez astăzi la pian, la studiu și chiar la profesia de muzician se datorează, în bună măsură, anilor petrecuți în clasa lui.
La câteva zile după recitalul organizat în memoria lui, constat că nu muzica este primul lucru care îmi revine în minte. Imaginea serii se conturează prin câteva repere: sala în care, pentru două ore, s-au adunat generații de elevi despărțite de decenii; pianul la care s-au întors foștii elevi ai profesorului; scaunul pe care fiecare l-a ocupat pentru câteva minute; ecranul pe care s-a derulat trecutul; vocile care i-au recompus portretul, și aplauzele urmate de tăcere. Prin ele încerc să recompun portretul lui și felul în care a rămas prezent în generațiile pe care le-a format.
Sala
Este după-amiaza de 26 iulie 2026. La Palatele Brâncovenești din Mogoșoaia urmează să înceapă evenimentul In memoriam Constantin Nițu, cel care deschide ediția a VII-a a Festivalului Cultural Internațional „Arta Sonoră”. Cu aproape o oră înainte, pe holurile palatului, un alt fel de recital pare să fi început deja – momentul întâlnirii. Foștii elevi ai profesorului sosesc unul câte unul, eleganți, nerăbdători, emoționați. Se îmbrățișează, își caută din priviri foștii colegi, își fac cunoștință unii altora: o coregrafie a revederilor și a prezentărilor deopotrivă.
Chipurile lor păstrează ceva din bucuria tinereții. Nimeni nu vorbește despre repertoriu sau despre vreun detaliu tehnic. Discuțiile se întorc la amintirea celui care nu mai e. În privirile tuturor se citesc emoția revederii, nostalgia și conștiința faptului că urmează o seară diferită de orice alt recital. Pentru unii, va fi prima urcare pe scenă după ani de pauză. Între cel mai tânăr și cel mai vârstnic sunt aproape patru decenii. Au trecut prin aceeași clasă în ani diferiți și astăzi sunt muzicologi, compozitori, profesori, soliști concertiști, pianiști acompaniatori, terapeuți sau oameni care au urmat alte drumuri. În după-amiaza aceasta, diferențele de generație și de parcurs se estompează, iar poveștile curg dintr-o promoție în alta.
Sala devine astfel mai mult decât locul unui recital. Devine un refugiu al timpului, în care se adună cei care l-au cunoscut îndeaproape pe profesorul Constantin Nițu și care îi poartă, fiecare în felul său, amprenta. Fiecare pare să trăiască în două timpuri deodată: în prezent, cu anii și experiența acumulate, și în trecut, ca elev care așteaptă, parcă, să intre la ora de pian. Singurul care lipsește este mentorul nostru.
Pianul
După îmbrățișări și conversații, toate privirile se mută în aceeași direcție. Pianul a rămas acolo unde îl știau cu toții. Este unul dintre elementele constante din viața fiecăruia – singurul față de care au rămas fideli: unii cu devotamentul unei întregi vieți, alții cu bucuria reîntoarcerii la cea dintâi iubire. Se întorc în același loc în care au învățat să studieze, să se exprime și să-și găsească refugiul. În fața instrumentului prin intermediul căruia au experimentat, poate pentru prima dată, disciplina, răbdarea și lucrul cu sine.
Timp de peste cinci decenii, profesorul Constantin Nițu a format generații de pianiști la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” din București și, în paralel, la Facultatea de Muzică a Universității Transilvania din Brașov. Absolvise Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București, actuala Universitate Națională de Muzică, la clasa renumitei pianiste și profesoare Cella Delavrancea, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. În timpul facultății și în primii ani după absolvire, a apărut în concerte ca solist, acompaniator și membru al unor formații camerale, dar a renunțat devreme la cariera interpretativă pentru a se dedica în întregime pedagogiei.
Clasa sa era orientată în primul rând către pregătirea profesionistă: lucra cu elevi pentru care pianul urma să devină o profesie, adesea cu perspectiva unei cariere interpretative. Mai ales în ultimii ani, rareori primea copii foarte mici, dar îi putea însoți pe cei pe care îi accepta vreme de mulți ani, uneori până la absolvirea liceului. A susținut cursuri de măiestrie în țară și în străinătate, iar activitatea sa universitară s-a extins și către cercetarea muzicologică. Conferențiar universitar doctor, a fost referent științific pentru mai multe teze de doctorat și a publicat articole în reviste de specialitate, precum și trei volume. Dincolo de premii, concerte și cariere, rămân însă oamenii pe care i-a format și care, după zeci de ani, se întorc la același instrument.
Dintre sutele de elevi care au trecut prin sala 65 a Colegiului Național de Muzică „George Enescu”, nouă urcă astăzi pe scena comemorării: Ionuț Diaconu și subsemnata, Lucian Stancu, Andrei Enoiu-Pânzariu, Mihnea Racoveanu Munay, Dragoș Călin, Dan Dediu, Constantin Sandu și Clementina Ristea Ciucu. Sunt doar o mână de oameni, dar harta foștilor elevi ai profesorului Constantin Nițu cuprinde diferite colțuri ale lumii: România și alte țări europene, Canada sau Statele Unite. Cei prezenți în această seară îi reprezintă și pe cei care nu au putut fi aici. Azi, pianul, acest vehicul al memoriei, este firul care ne leagă din nou pe toți.
Scaunul
Aici ne așezăm fiecare. Pe rând, cu gândurile, emoțiile și trăirile noastre. Fie că vorbim despre cele câteva minute pe care ni le oferim înainte de recital pentru a încerca pianul, fie despre momentul muzical pe care fiecare îl dedică domnului profesor. Încălzirea dinaintea concertului, tatonarea clapelor, potrivirea lui la înălțimea și distanța potrivite ne întorc, aproape fără să ne dăm seama, la ritualul pe care domnul Nițu ni-l repeta cu aceeași rigoare de fiecare dată. Nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării. Traseul până la pian. Așezarea banchetei. Ștergerea clapelor. Și, poate mai important decât toate, cele câteva clipe de tăcere dinaintea primului „atac”.
Astăzi le repetăm fără să mai gândim. Ne așezăm pe el și rămânem, pentru câteva clipe, singuri cu pianul. Și cu privirea domnului profesor: nu cea de atunci, ci cea rămasă cu noi, în felul în care ne ascultăm și ne evaluăm astăzi.
Așa se desfășoară recitalul. Șapte momente solo, încadrate de două lucrări la patru mâini. Un șir de miniaturi care traversează aproape două secole și mai multe tradiții muzicale, din Franța, Polonia și Rusia până în România, Republica Moldova, Spania și Portugalia. Într-un fel, programul urmează și traseele foștilor elevi ai profesorului.
Unii par să se fi întors la paginile care le-au marcat anii de școală. Sonatele, studiile și miniaturile romantice readuc în sală orele de pian și exercițiile nesfârșite; parcă îl și revăd pe domnul Nițu în spatele catedrei, cu agenda în care ne nota repertoriul de la un semestru la altul. Urmau gamele, studiile de virtuozitate, analiza formală și reluarea pasajelor până când se supuneau celor trei cuvinte pe care le repeta aproape ca pe o mantră: „minuțiozitate, meticulozitate, rigurozitate”.
Recitalul se deschide, așadar, cu Sonata pentru pian la patru mâini de Francis Poulenc, interpretată de Ionuț Diaconu și subsemnata, cu aerul ei ușor copilăresc și cu virtuozitatea care trimite, inevitabil, la anii de formare. Lucian Stancu așază unul lângă altul Momentul muzical nr. 3 de Rahmaninov și Studiul op. 25 nr. 10 de Chopin, iar Ionuț Diaconu propune același tip de contrast, alăturând melancolia din Valse triste de Vecsey-Cziffra exploziei de virtuozitate a primului studiu de Liszt-Paganini. Mihnea Racoveanu Munay revine, la rândul său, la Chopin, prin Mazurca op. 68 nr. 2, pe care o pune în dialog cu Două dansuri populare românești de Béla Bartók. Tot la Chopin se întoarce și Dragoș Călin, alegând Nocturna în do diez minor, op. post.
Stabilit de mulți ani în Portugalia, Constantin Sandu aduce împreună muzica lui Ghenadie Ciobanu, Frederic Mompou și José Vianna da Motta, într-un program care leagă estul Europei, din care a plecat, de vestul în care trăiește astăzi. Dintre toți, compozitorul Dan Dediu răspunde diferit acestei propuneri: în loc să aleagă o lucrare din repertoriul pianistic deja existent, scrie una nouă. Mohoreska (In memoriam prof. Constantin Nițu) pornește chiar din titlu de la un joc inventat de autor: „mohoresca”, un fel de revers elegiac al unei humorești – miniatură instrumentală prin definiție sprintenă și glumeață – care avea să apară la finalul programului.
Recitalul se încheie în aceeași formulă în care a început: la patru mâini. Nocturna Mariei Szymanowska și Vals-Humorescă de José Vianna da Motta, interpretate de Clementina Ristea Ciucu și Constantin Sandu, completează această ramă: doi pianiști la aceeași claviatură, împărțind același scaun.
Ecranul
În spatele interpreților se succed fotografiile, ca într-o oglindă a timpului. Vin din arhivele noastre sau din cea a domnului profesor și surprind deopotrivă momente importante și clipe obișnuite: după un recital, la un concurs, la finalul anului școlar, la o serbare sau la o altă întâlnire.
Chipurile de pe ecran sunt astăzi pretutindeni. Unele se regăsesc, schimbate de ani, în sală. Altele și-au găsit drumul prin alte țări. Despre altele nu mai știm nimic. În aproape fiecare fotografie apare însă domnul profesor. Uneori cu o mână pe umărul unui elev, alteori puțin în spate, dar niciodată absent. Albumul trece prin liceul „George Enescu”, prin Facultatea de Muzică din Brașov, prin concursuri, recitaluri și turnee. Revine însă, iar și iar, în culise. Locul în care îl găseai înainte de fiecare intrare în scenă, fie că pianistul era încă elevul lui, fie că trecuseră ani buni și se întorcea deja ca interpret consacrat. Nu era un om al laudelor și rareori îl auzeai felicitând exuberant. De cele mai multe ori, simplul fapt că era acolo și că îl simțeai mulțumit era de ajuns. În multe dintre fotografii, solistul ține în brațe buchetul de flori primit la finalul recitalului. Domnul Nițu stă alături, discret, cu expresia sobră și aceeași modestie.
Vocile
Pentru mine, amintirea profesorului începe în sala 65 de la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” și cu mirosul ei inconfundabil: spirt și o urmă discretă de aftershave. Aveam în jur de 13 ani când a acceptat să lucrăm împreună, cu condiția unui an de „probă”, în care urma să vadă dacă suntem compatibili. La capătul lui, a decis să mă păstreze în clasă și am rămas eleva sa până la sfârșitul liceului. M-a pregătit de la început cu gândul unei cariere muzicale și al continuării studiilor de interpretare la Conservator: mă trimitea la concursuri, insista asupra tehnicii pianistice, dar nu se oprea niciodată la instrument. Studiam forme muzicale și istoria muzicii, îmi recomanda lecturi și încerca, de fapt, să-mi ofere o pregătire cât mai completă.
Ani întregi n-am putut despărți mirosul acela de imaginea profesorului. Nu l-am văzut niciodată altfel decât în cămașă. Abia acum înțeleg că eleganța lui nu ținea doar de haine, ci de felul în care fiecare lucru trebuia făcut. În dulapul catedrei păstra întotdeauna o unghieră. Dacă unghiile depășeau limita pe care o considera potrivită pentru pian, urma o scurtă inspecție, apoi folosirea ei și, la final, nelipsitul spirt. Păreau gesturi mărunte, dar făceau parte din aceeași lecție despre disciplină și atenție pentru detaliu.
Încerca să ne formeze nu doar ca pianiști, ci și ca oameni: să citim, să fim organizați, să facem mișcare, să ne respectăm timpul de studiu și să ne ferim de lucrurile care ne puteau risipi – nu suporta, de exemplu, să audă că ne tentează fumatul. Când, în liceu, prima dragoste m-a îndepărtat pentru o vreme de pian, m-a chemat la el. Mă așteptam la o mustrare; în schimb, după ce vorbise cu mama mea, a avut cu mine una dintre cele mai calde și încurajatoare discuții pe care mi le amintesc. Atunci am înțeles că, dincolo de exigența profesorului, exista o grijă autentică, părintească față de noi, discipolii.
Și ceilalți foști elevi își amintesc chipuri diferite ale aceluiași profesor. Pentru Mihnea Racoveanu Munay, terapeut (prin muzică), implicat în proiecte caritabile în Bolivia și Guatemala, primele două cuvinte care îi vin în minte sunt „OM” și „DOMN”. În clasa a VIII-a, după ani în care studiase pianul de la vârsta de trei ani, ajunsese într-un impas cu profesorul de atunci. Domnul Nițu i-a întins o mână, dar fără promisiuni: „Vara aceasta studiez cu tine și vedem în septembrie, dar nu-ți promit că te primesc în clasa mea.” Au urmat trei luni în care Mihnea spune că a studiat câte opt ore pe zi, fără vacanță. În toamnă, a fost primit în clasă, iar în anii următori a obținut de mai multe ori premiul I pe țară, la olimpiadă.
În clasa a X-a, Mihnea a plecat cu o bursă la Universitatea din Viena, unde a studiat cu Rudolf Kehrer, și l-a invitat pe profesorul Nițu la un curs de vară al universității. „Era atât de dornic să absoarbă împreună cu mine tot ce venea de acolo”, spune el, văzând astăzi în această disponibilitate una dintre formele modestiei profesorului. Relația lor a depășit, în timp, cadrul orelor de pian: au petrecut vacanțe la munte împreună, profesorul i-a fost alături la nuntă și au păstrat legătura mult după plecarea lui Mihnea din țară. „Mi-a devenit ca un tată.” Ajuns, la rândul său, să predea, spune că l-a purtat mereu în gând în lucrul cu propriile generații de elevi.
Pentru Dan Dediu, astăzi compozitor, profesor universitar, președintele Senatului UNMB și președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, întâlnirea cu profesorul Nițu stă sub semnul unui singur cuvânt: „metanoia” – schimbarea minții. Venit de la Brăila în clasa a VIII-a, în 1981, la Liceul de Muzică „George Enescu”, își amintește avertismentul primit înaintea examenului de treapta întâi: „Dacă nu te pui pe studiu, te întorci înapoi la Brăila.” Au urmat zile cu șapte-opt ore de studiu, dar și o lecție pe care avea să o implementeze mai târziu în compoziție: „Am înțeles că poți să-ți transformi mintea lucrând, muncind.” Din anii petrecuți în clasa profesorului spune că i-au rămas mai ales două lucruri: „duhul exercițiului” și prețuirea „auto-corvoadei” – puterea de a-ți impune singur limite și de a lucra în interiorul lor. Mult mai târziu avea să regăsească aceeași idee într-o frază a lui Goethe: „Abia în limitare se arată meșterul.” Profesorul Nițu îi vorbise însă despre ea, prin propriul exemplu, cu mult înainte. „Era un model pentru noi, nu numai un profesor de pian”, spune Dan Dediu. „L-am considerat un unicat.”
Pentru pianista Clementina Ristea Ciucu, conferențiar universitar doctor la Universitatea Națională de Muzică din București, amintirea cea mai vie rămâne admiterea la Conservator din 1987. Își amintește că profesorul a așteptat fiecare probă în curtea Conservatorului, alături de părinții și de mătușa ei, urmărind cu aceeași emoție fiecare moment al examenului. Înainte de recital, și-a scos ceasul Raketa de la mână și i l-a întins: „Ia ceasul lui domn' profesor, să-ți poarte noroc.” L-a purtat în buzunarul din dreapta al fustei la toate cele trei probe și nu l-a înapoiat decât după încheierea examenului. După aproape patru decenii, îi revine în minte întâi gestul, abia apoi nota obținută.
Dragoș Călin, profesor asociat la Carleton University din Ottawa, Canada și director al Kanata Music Academy, vorbește despre profesorul care a văzut în el un potențial înainte ca drumul să fie sigur. Pregătirea pentru admiterea la Conservator, într-o perioadă în care concurența era acerbă, a fost unul dintre momentele decisive ale formării sale. Își amintește exigența profesorului, dar și răbdarea cu care construia fiecare etapă a pregătirii și încrederea pe care reușea să le-o insufle elevilor săi. Astăzi, aflat el însuși în fața studenților, spune că multe dintre principiile pe care încearcă să le transmită își au rădăcina în lecțiile primite de la Constantin Nițu și că își dă seama cât de mult îi datorează parcursul său profesional.
Pentru Lucian Stancu, absolvent la secția de interpretare (pian) la UNMB și unul dintre ultimii elevi ai profesorului, păstrează în memorie o replică pe care o auzea adesea în sala 65: „Eu scot de aici numai mere de aur.” Se referea, desigur, la elevii săi și la standardul la care își dorea să-i formeze. La fel de vii îi sunt și orele colective de sâmbătă și duminică, care începeau la ora șapte dimineața. Sala răsuna de game și acorduri și de îndemnul repetat al profesorului: „Sunet bogat!”. După încheierea orelor, obișnuia să ne întrebe mai întâi cum consideram că am cântat și despre prestațiile celorlalți. Trebuia să ne dăm note nouă înșine sau colegilor și să le argumentăm. Așa învățam să ascultăm și să (ne) evaluăm corect.
Pianistul Constantin Sandu, profesor la Școala Superioară de Muzică și Arte din Porto, își amintește de vara lui 1980, când se pregătea pentru Concursul Internațional de la Senigallia. Mergea deseori acasă la profesor pentru lecții. Fiica acestuia se născuse de doar câteva luni, iar doamna Nițu se întorsese deja la serviciu. Profesorul își împărțea timpul între copil și elevi, fără să lase impresia că vreunul dintre ei primește mai puțină atenție. Uneori, în timp ce îi explica o frază muzicală, îi bătea ritmul cu ciocănelul de plastic al fetiței. Lui Constantin Sandu îi place să se întoarcă în timp la această imagine, pentru că spune mai bine decât orice cât de firesc se împleteau, în casa profesorului, viața de familie și cea didactică.
După stabilirea lui în Portugalia, în 1991, întâlnirile au continuat. Profesorul Nițu a ajuns de patru ori la Porto, de două ori ca membru al juriului importantului Concurs Internațional de Pian, alături de nume renumite ale pianisticii. Constantin Sandu spune că puțini știau acest lucru; domnul profesor avea „o modestie exagerată”, nu vorbea aproape niciodată despre astfel de invitații și nu simțea nevoia să le transforme într-un motiv de prestigiu. „Când venea la Porto era o sărbătoare pentru mine”, își amintește el. Atunci când se întorcea în țară, îl căuta de fiecare dată. S-au întâlnit acasă, la restaurant, la aniversări sau chiar și în momentele grele. Profesorul și soția lui au fost alături de familia lui Constantin Sandu la înmormântarea părinților și a surorii sale. „Era o legătură atât de strânsă, ca o persoană care făcea parte din familie”.
Aplauzele. Tăcerea
Recitalul se încheie, iar ultimii interpreți ne cheamă pe toți pe scenă. Ne strângem laolaltă și, pentru prima dată în seara aceasta, împărțim împreună aceeași scenă. Lumea ne aplaudă. Pe noi, pe domnul Nițu? Imaginile continuă să se deruleze în spatele nostru, iar emoția se intensifică. Bogdan Pavlică, unul dintre foștii elevi care a ales să fie prezent, dar să nu cânte, ne mulțumește tuturor pentru organizare și pentru participare. Apoi spune într-o frază ceea ce simțeam deja cu toții și care ne face să lăcrimăm: „Domn' profesor nu a dispărut. Este aici, cu noi, prin noi. Pentru tot ce ne-a dăruit, îi mulțumim.”
Într-unul dintre rândurile din spate stă Raluca Nițu, fiica sa. O zăresc printre oameni, înlăcrimată. Unii dintre noi o cunosc de când abia se născuse, iar alții își amintesc cum, câțiva ani mai târziu, alerga și se ascundea pe sub pian în timpul orelor. Eu am descoperit-o doar din puținele povești pe care mi le spunea domnul profesor. Lângă ea se află actorul Gelu Nițu, fratele profesorului. Ia cuvântul și vorbește despre influența pe care Constantin Nițu a avut-o asupra lui și cum i-a deschis un întreg univers prin literatură. Pentru câteva clipe, cele două familii se întâlnesc în aceeași sală: cea de sânge și cea pe care profesorul și-a modelat-o, în timp, din generații de elevi – „copiii lui”, așa cum ne numea.
După recital, câțiva dintre noi rămânem să povestim. Ne surprinde cât de multe detalii ne amintim și cât de asemănătoare sunt experiențele unor elevi despărțiți de generații: expresiile pe care le repeta, exigența de la ore, ritualurile dinaintea concertelor, rarele cuvinte de laudă, grija părintească. Lor li se adaugă întâmplările fiecăruia – de la examene și concursuri până la momente din viața personală în care profesorul a fost prezent. Ne desprindem cu greu de memoria lui și, poate, și de noi, așa cum eram în anii de liceu. Apoi plecăm. Aplauzele s-au dus și rămânem cu liniștea de după recital. Fiecare o umple în felul lui, cu imaginea profesorului pe care o poartă de ani de zile și pe care o va duce mai departe. Poate că despre asta a fost, de fapt, seara aceasta: despre încercarea de a-l aduna, din amintirile fiecăruia, pe profesorul pe care niciunul dintre noi nu l-a cunoscut în întregime.
