Comatogen al lui Igor Cobileanski țese un ghem de intrigi printr-o societate vagă, care se vrea a fi a noastră. În ciuda unor intenții lăudabile de a explora posibilitățile filmului de gen, totul e foarte generic aici.
În Comatogen, nimic nu e ce pare a fi, dar totul e până la urmă cum trebuie: generozitatea unui fost iubit din tinerețe se dovedește tactică de prădător; aerul placid al fiului disimulează adicția; tăcerea de efigie sculptată a unei tinere ascunde un plan machiavelic. Din lac cădem obligatoriu în puț. Cobileanski își subordonează filmul acestei idei despre metamorfoza radicală lucrurilor în funcție de cine vorbește. E, ca toate filmele care adoptă „efectul Rashomon” – aceeași poveste revelată din unghiuri diferite –, o tematizare ca la carte a punctului de vedere. Filmul însuși se schimbă pe măsură ce piesele de puzzle sunt adăugate: o interpretare actoricească „proastă” se deconspiră ulterior ca tiradă performativă, iar o turnură aparent cusută cu ață albă își găsește temeiul odată ce întoarcem ocheanul. Comatogen aspiră să fie, în subteran, un mic tratat despre gramatica de bază a cinemaului, construind un joc manipulator de priviri fundamentat de ceea ce se vede și ceea ce rămâne în hors champ. Dramaturgia visată aici e una pur relațională: fiecare personaj își desăvârșește arcul narativ – fie și fracturat – într-o mereu altă poveste. După primele 45 de minute, petrecute alături de infirmiera Alina (Daniela Nane), filmul prinde să se rotunjească, pe măsură ce firele sale rebele sunt modelate într-o tapiserie controlată.
Comatogen a fost distins la recentele Premii Gopo cu trofee pentru regie și scenariu (acesta din urmă, co-semnat de Cobileanski și Alin Boeru). Se confirmă astfel pasa artistică bună pe care o traversează actualmente acest fost cronicar al dulcii înapoieri de peste Prut: după Afacerea Est (2016), un mărunt periplu care (își) râdea duios, la modul „autocolonialist”, de pitorescul moldovenilor – relicve ex-sovietice dădeau acolo culoare acestui no man’s land prăfos, căzut într-o toropeală coruptă lejeră –, au urmat mai multe incursiuni prin zona audiovizualului comercial. Fără să fie vreun original, Cobileanski demonstrează acum că e un meseriaș „cinstit” – cuvânt la modă astăzi pe rețelele sociale, potrivit aici tocmai fiindcă descrie totul și nimic –, dispus să își încerce mâna cu tot soiul de proiecte nici prea-prea, nici foarte-foarte, care vor să recâștige un public median ce a dezertat în ultimii ani pe platforme. Recent, a înregistrat un mare succes cu mini-seria Plaha, iar Nebunul, o poveste intens-mistică, dar nu lipsită de un anume derizoriu, a câștigat tot anul acesta la Gopo în secțiunea dedicată filmului scurt.
Regizorul abandonează aici apucăturile de retro-satirist – hazul de necaz îndreptat către o formă generală de pauperizare a societății estice, printre Dacii transformate în nave spațiale, popi habotnici și bețivi all over, părea să-i fi consacrat semnătura – și dă în extrema cealaltă: pereți imaculați, paravane de sticlă, interioare minimaliste îmbracă această observație rece a păturilor înstărite din urbanul mare, până în punctul în care ea devine cu totul impersonală. Comatogen sfârșește, deliberat sau nu, prin a fi mai interesat de mecanica abstractă a interacțiunilor sociale – ceva mai mult decât coincidență și mai puțin decât destin – decât de vreo înscriere a lor în topografii atestate. Ca atare, filmul pare lipsit de ancoră, deși primim din toate, la modul cel mai previzibil cu putință: și cămătari, și păcănele, și afaceriști veroși, și auscultare din avion a mediului artistic. Întârzierea e totuși notabilă: acest inventar al locurilor comune din mentalul colectiv pare mai aproape de anul 2005 decât de 2025. În ciuda completărilor ulterioare strat după strat, impresia unei regii cu totul anonime nu poate fi știrbită: când Cobileanski filmează reuniunea Alinei cu foștii colegi de liceu, de exemplu, senzația e că se achită de o sarcină alimentară – că doar umple ecranul cu niște informație vizuală oarecare. Film de scenariu – totul trebuie adus din condei înspre coerență deplină –, Comatogen nu își justifică premiul de regie: e foarte plat de la un capăt la altul.
Problema însă e de ordin mai general. Structura mozaicală a filmului, impusă în cinemaul nostru de Nae Caranfil după revoluție, în E pericoloso sporgersi (1993) – în continuare cea mai bună aplicare a sa –, poate să țină loc de altceva, dar numai până la un punct. Preferând această arhitectură a planurilor care se întretaie fără a se dubla vreodată, Comatogen se dedică întru totul suprafeței lucrurilor. Concepția nu e departe de o idee a cinemaului ca montaj, ca asociere de chestii neprevăzute, dar se dovedește prea academică pentru a se aventura dincolo de un mic spectacol al potrivirilor și născocirilor narative, unde nimic nu poate să dea cu virgulă. Rezultatul e mai curând telenovelistic – un condensat de întâmplări romanțate. Surprinzându-și fiecare personaj „pe scenă” și „în culise” – procedeul era explicitat în filmul lui Caranfil prin intermediul acelui actor-farseor care excela, la teatru și prin așternuturi, în arta păcălelii –, filmul lui Cobileanski înjgheabă câteva gânduri despre tendința înnăscută a fiecăruia spre automizanscenă. În lumea feroce analizată de Comatogen, cu toții avem în noi un mugure de performer, gata de adus la viață spre a-i înșela pe ceilalți. Cu toții, mai puțin Alina: filmul are nevoie ca aceasta să rămână, până la final, inocentă, cu neprihănirea intactă, pentru a nu cădea în nihilism. Nane, care am impresia că interpretează cel mai corect din tot filmul, e singura care trebuie să joace un singur rol: pe cel al femeii căreia i se întâmplă lucruri, care încasează stoic dramaturgia filmului fără a pune și de la ea, așa cum fac toți ceilalți. În convenția filmului, care descrie caracterul oamenilor fără cine știe ce subtilități, pe principiul unui „răi da’ buni” grosier, aceasta deschide și închide acest plot totalizant, unde lucrurile comunică prea bine, neîncetat.
Comatogen rulează în cinematografe din 8 mai. Poți să-l vezi și la TIFF pe 19 și 20 iunie.
