În ciuda unui scenariu simplist și a unui parcurs șubred, Coyote vs. Acme reușește să fie unul dintre cele mai simpatice filme de public de anul acesta.
O marotă recurentă a epocii noastre de cinema terminal, îmbunătățit cu scenarii AI și efecte vizuale excesive e că „nu se mai fac filme ca pe vremuri”. Coyote vs. Acme, noul film Ketchup Entertainment, distribuit în România de Bad Unicorn, vine cu un binemeritat hai sictir și pentru casandrele care deplâng moartea cinemaului, dar mai ales pentru Warner Bros. Pentru că e un film ca pe vremuri. Mai precis, ca-n vremurile anilor ’80 târzii - ’90 timpurii.
De ce spun asta? Nu doar pentru că perioada aceea a fost epoca de aur a Hollywoodului modern, când cinemaul de consum își atingea apogeul, cel puțin din punct de vedere al echilibrului creativitate versus valoare pentru acționari, dar și pentru că a fost ultima perioadă de boom cultural autentic american, înainte de suferința de huzur a anilor ’90 târzii, de degringolada post-9/11, depresia post-2008 și această epocă curentă de declin imperial și marketing terminal, care se simte și-n sfera filmelor. Atunci era mai simplu. Războiul rece era cam gata, efectele speciale practice erau la apogeu, cele digitale erau ceva nou și exciting, meta-analiza pop culturală abia se inventase, colcăia pe UseNet, nu era la liber im kino în Clerks (1994), iar revelația că narcisismul și capitalismul deșănțat pot crea monștri era abia o idee conturată în mintea lui Bret Easton Ellis, nu la al doilea mandat la Casa Albă.
Această perioadă ne-a dat cromozomii determinanți din ADN-ul Coyote vs. Acme, doi la număr. Primul este povestirea cu același nume, apărută în The New Yorker în 1990. Al doilea este Who Framed Roger Rabbit? (1988).
Who Framed Roger Rabbit? a fost, la rândul său, un exercițiu de nostalgie. O nostalgie nouăzecistă pentru epoca pre-code, pentru filmul noir și desenele animate din epoca de aur a anilor ’30-’40. Ieșit în buza celei de-a doua epoci de glorie Disney, „Renașterea” anilor ’90, sub duo-ul dinamic Eisner-Katzenberg, regizat de Zemeckis, distribuit de Buena Vista (deci tot Disney), Roger Rabbit a fost o revelație, o capodoperă, una bine sudată în mentalul unei întregi generații americane crescute cu Looney Tunes și filme noir date în reluare. Și cred sincer că Jessica Rabbit a creat mai mulți fetișiști anime decât a creat Disney furries. Nu voi elabora. În orice caz, filme care împletesc realul cu animația au tot fost în ultima vreme, cel mai notabil fiind Space Jam (1996), dar merită menționat și Chip & Dale: Rescue Rangers (2022) de Akiva Schaffer – o pastișă simpatică a unui comeback-movie Rocky style. Există, deci, o tradiție, chiar dacă una sporadică.
Coyote vs. Acme ia această tradiție sporadică a filmului live action împletit cu animație și o transformă într-un fel de court-toon drama, un procedural în care Wile E., coiotul ce tot urmărește cucul alergător american, dă în judecată corporația malefică ACME pentru că produsele pe care le folosește pentru diverse capcane tot dau greș. Coiotul își angajează ceea ce la americani se cheamă un ambulance chaser, un „urmăritor de ambulanță”. Nu, nu e un localnic din Recea care se bate cu temuta ambulanță neagră, ci un avocat de trei parale – jucat binișor de Will Forte –, care le aduce clienților săi bani din procese de delict civil: accidente, prejudicii tot felul de găinării avocățești. Totul devine mai complicat când cei doi descoperă o adevărată conspirație, care se întinde de la nivelul străzii până în forurile înalte ale puterii.
Povestea nu e revoluționară, o pastișă de John Grisham cu desene animate, un film feelgood asezonat cu tot felul de glume și tâmpenii Looney Tunes. Râzi ca prostul când vezi că Diavolul Tasmanian e purtătorul de cuvânt și managerul de PR al ACME, că Peter Lorre, în varianta sa animată din Hair-Raising Hare, e avertizorul de integritate de rigueur și că Daffy Duck e internat la psihiatrie. Corporația ACME pare un fel de combinație între Apple, Colgate-Palmolive și Boeing, o fostă firmă de nicovale care acum, pare-se, controlează instituțiile acestui stat american împărțit între oameni și desene.
Coyote vs. Acme e deșteptuț, dar nu încearcă niciodată să spună prea multe, dincolo de „corporații rele”, ceea ce poate e însă mai mult decât destul, în această epocă a lăcomiei corporatiste duse la extrem. Dar revelațiile scenariului sunt previzibile și revelația finală – pe care nu o să v-o spoilui – e în acea mare tradiție americană a town hall-ului, a individului care se ridică împotriva unei lumi care funcționează prin sisteme mistuitoare. Împrumută mult din ADN-ul înaintemergătorului său Roger Rabbit și e cel mai amuzant și veridic când e mai mult Looney Tunes decât Twelve Angry Men.
Cu toate astea, e un film bun care-și ascunde gagurile în momente de o clipită. Un mic exemplu – ni se arată la un moment dat că ACME, pe când era o corporație „bună”, dezvoltase un „spray anti-prădători”, testat, bineînțeles, pe libidinosul sconcs/prădător sexual Pepé Le Pew. Un film mai curajos ar fi arătat acolo și un Harvey Weinstein, poate îmbrăcat ca Mugsy, ca să poată să zică „n-am făcut nimic, șefu’”. Coiotul e, bineînțeles, vedeta și cele mai bune gaguri îi aparțin. Distribuția nu e una excepțională, dar ne oferă o interpretare bunicică de la Forte, care aici ține-n spate cu brio un scenariu subțire, și de la John Cena ca avocatul șef al ACME. Pe cât de amuzant e să-l vezi pe Cena ca avocat, pe atât de bine proiectează nepăsare, dar și frică, față de Structură. Cel mai amuzant și „bine distribuit” e tot un personaj animat, anume I say, I said, I say, Foghorn Leghorn ca președintele arogant al ACME.
Pentru că povestea aceasta a aroganței celor mari și privilegiați față de cei mici și neputincioși și răsturnarea acestui hybris e, în definitiv, și povestea Coyote vs. Acme. Filmul ăsta nu trebuia să existe. Deși e gata de aproape trei ani, deși focus grupurile inițiale i-au dat note mari a fost tras pe linie moartă și pregătit de casare, ca Warner Bros. și CEO-ul său, David Zaslav, să poată declara pierdere și să primească o scutire de taxe de 30 de milioane. De la fani la echipa și vedete filmului, toată lumea a făcut scandal. Până și coiotul. Salvat de la butoiul cu dizolvant, filmul a făcut până acum aproximativ 40 de milioane de dolari și pare să o ducă bine în continuare. Eu, cel puțin, nu pot să-l recomand destul, nu pentru că ar fi vreo capodoperă, ci pentru că (la fel ca Capătul Străzii Stejar, despre care a scris colegul Morozov) e un film captivant de public, care știe cum și de unde să-și tragă seva tradiției, dar și ce să aducă nou pe piață. Și, în plus, orice nouă dovadă a prostiei lucii care este „cinema-ul prin comitet” e binevenită din punctul meu de vedere, ca o nicovală ACME căzută în scăfârlia unui Hollywood antropomorfizat.
Coyote vs. Acme rulează în cinematografele din România începând de joi, 11 septembrie
