Jurassic Park de buzunar? Angoasă capitalistă à la George Romero ambalată frumos pentru fanii imaginilor generate pe computer? Lectură critică a ecofascismului? The End of Oakstreet, neașteptatul film cu dinozauri al verii, presară aventuri americane vechi și noi într-un gen popular vetust, pe care vrea să-l resusciteze.
Pe la mijlocul lui The End of Oak Street, adolescenta Audrey (Maisy Stella) părăsește casa părintească, se urcă în mașină și dă drumul la o casetă pe care cântă „Valerie” al lui Steve Winwood. Afară e noapte, iar micul cartier rezidențial a fost invadat de dinozauri – dar, pentru o clipă, toate fricile existențiale sunt puse pe pauză. Filmul pare să recunoască aici supremația acestei industrii pop americane pe care nimic, nici măcar cel mai improbabil dezastru, nu o poate anihila. Vom asculta vechi șlagăre chiar și în pragul morții iminente a umanității. Întreaga realizare a lui David Robert Mitchell – care revine la opt ani după efortul de îmblânzire și comodificare al lui Lynch din Under the Silver Lake – funcționează fix așa, între metafore mai mult sau mai puțin subtile și secvențe de acțiune pură care să amuze puștimea. The End of Oak Street e în general cu atât mai fun cu cât se demască la tot pasul ca operațiune ideologică get-beget. Mai reflexiv, dar și mai mic ca anvergură, spielbergismul de raftul trei propus de Mitchell vrea, aidoma înaintașului său, să livreze o fabulă despre societate, la pachet cu multă distracție.
The End of Oak Street e un film al trecutului, și nu doar pentru că acțiunea sa are loc în anii ‘80. Anne Hathaway și Ewan McGregor joacă acești adulți excedați – el și-a pierdut job-ul și mai câștigă niște mărunțiș ca livrator de pizza, ea nutrește ambiții de scriitor tastând în pivnița casei – în care se reaprinde dintr-odată instinctul protector. A fost nevoie de renașterea dinozaurilor pentru ca oamenii ăștia să înțeleagă importanța familiei nucleare. Mult din film, odată catastrofa întâmplată, înseamnă îmbrățișări, heirupuri întru unitate, secvențe melo despre valoarea legăturilor de sânge. După imaginea acestor staruri reșapate, care și-au atins vârful carierei acum 10-15 ani, filmul lui Mitchell are un aer de has been. Să-i vedem pe WASP-ii noștri luptând destoinic în numele căsniciei strămoșești pare, astăzi, aproape o glumă. Proba ultimă țâșnește prin inevitabila orfană de culoare, luată numaidecât sub aripa acestei familii întregi: eroii noștri sunt nu doar parte din comunul muritorilor din suburbie, ci au un suflet imens, tipic pentru orice white saviour asumat.
Cine sunt dinozaurii: parabolă pentru imigranții opriți la graniță de administrația lui Trump? Agenți ICE care amenință viața tihnită a poporului? Un reminder pentru propria noastră criză climatică? The End of Oak Street rejoacă scena primitivă a extincției acestor vietăți la nivel de dioramă CGI, în contextul unor noi dereglări meteo. Focurile artificiale ale filmului sunt aproape îmbietoare. Acest disc de civilizație izolat, înconjurat de o pădure preistorică și lăsat să fiarbă sub arșiță, în vreme ce imenși prădători își fac de cap printre mașini și tomberoane, pare o transpunere infantilă a epocii actuale. La fel ca Spielberg, Mitchell e înarmat cu un mesaj. Recunosc că mesajul – livrat prin obișnuita perdea de fum hollywoodiană – nu prea m-a interesat, dat fiind că e foarte confuz, practic „orice”. Am preferat latura concretă de meseriaș a cineastului, care presară pe ici, pe colo, indicii ale unui gust pentru mizanscenă. Nu e deloc lipsit de interes să dibuim solzii unui stegozaur pe după frânghia de rufe a lui Mrs. Huddleston, sau să vedem cum o anghilă gigantică cu gura plină de dințișori își croiește drum liniștită prin etajele casei familiale. Blockbuster respectabil, The End of Oak Street cedează primatul creativ departamentului de VFX.
Necazul cu acest CGI este că transformă universul filmului, oarecum paradoxal în contextul unei invazii de crocodili, pterodactili, plus proverbialul Tyrannosaurus rex, într-o machetă lipsită de greutate. Scena cea mai satisfăcătoare survine atunci când tătuțul ticăit e luat în fălci de T-Rex. Puțin a lipsit ca filmul să-l altoiască și pe fiul enervat – dar, ce-i drept, The End of Oak Street nu-și asumă niciun fel de risc în cruzime. Ca un bun pastișor al lui Lynch, Mitchell știe că toată lumea știe că suburbia americană e un incubator de nevroze, cadavre în dulap, eșecuri cât casa. De unde morala. De unde nevoia de optimism. Filmul e o fantezie regresivă jucată pe terenul unor Tedd Solondz, Terry Zwigoff, Todd Haynes, însă descoperirile sale nu sunt nici noi, nici radicale. Dimpotrivă, realizarea e mai interesantă sub raport plastic, ca delir de copil care reconstruiește lumea din enciclopedii, amestecând artefactele nostalgiei americane cu imaginația copilului crescut cu Cartoon Network. Filmul e o sinteză între SF-urile de odinioară și nițică sociologie la prima mână: un obiect compact (puțin peste 1h30) ce reimaginează sfârșitul lumii (citește: al Americii) în acord cu posibilitățile infinite ale tehnologiei. Dar, pe măsură ce look-ul devine mai măiastru, povața se dovedește tot mai călâie, iar proba tehnică – încă spectaculoasă la Spielberg, acum 30 de ani – se vede tot mai normalizată în numele unui „totul e posibil” căzut în indiferență.
The End of Oak Street rulează în cinematografe din 14 august.
